Domnului Mircea Rusu La Aniversare!

Am scris articolul de mai jos, in iulie 2008, cand domnul Mircea Rusu a implinit 75 de ani.

Imi face placere sa il public, din nou, cu modificari si adaugiri, acum, cand domnul Mircea Rusu implineste 87 de ani!

 

 

Mircea Rusu a facut parte din exceptionala generatie a anilor ´50-´60 care a deschis rugby-ului nostru portile catre orizonturile largi ale Planetei Ovale. Si nu doar atat! Mircea Rusu a alcatuit, impreuna cu Viorel Morariu si Radu Demian, una dintre cele mai valoroase linii a treia din istoria rugby-ului nostru.

 

Blajul – „Mica Roma”

 

Mircea Rusu s-a nascut la 30 Iulie 1933, la Blaj, un oras care a avut, are si va avea, intotdeauna, o profunda rezonanta istorica pentru romani.

 

Copilaria si-a petrecut-o in „Mica Roma” („si sunt mandru de aceasta”, marturisea domnul Rusu), asa cum era numit Blajul, centru al religiei greco-catolice si al culturii romanesti. A urmat cursurile liceului „Sfantul Vasile cel Mare” la care au studiat mari personalitati, precum episcopii Iuliu Hossu, Vasile Suciu, Alexandru Todea – viitorul cardinal – care i-a fost profesor de religie, Ioan Suciu si profesorul Iuliu Hatieganu, primul decan al Facultatii de Medicina din Cluj.

 

In 1948, cand vremurile de restriste se pravaleau, amenintatoare, asupra Romaniei, copilandrul Mircea Rusu asculta, cu emotie si evlavie, ultimele predici ale episcopului Ioan Suciu rasunand in Catedrala Blajului. Curand, autoritatile comuniste aveau sa desfiinteze biserica greco-catolica, impreuna cu toate bisericile catolice de rit rasaritean, adica unite cu Roma.

 

Episcopii greco-catolici, Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Ploscaru, Alexandru Rusu,  au fost arestati si intemnitati. Ioan Suciu – „Nelucu” –  va sfarsi in temnita de la Sighet.

 

In 1948, odată cu desființarea bisericii greco-catolice a fost desfiintat si Liceul „Sfantul Vasile cel Mare” (in 1957 ar fi implinit 200 de ani!) , asa incat adolescentul Mircea Rusu a fost nevoit sa se mute la liceul „Horea, Closca si Crisan” din Alba Iulia. In acele timpuri, sportul ocupa un loc important in invatamant constituind o reflectare profunda a dictonului „Men sana in corpore sano”. Atat la Blaj, cat si la Alba-Iulia, profesorii de sport – Emil Tamas desprinzandu-se ca figura cea mai proeminenta – au fost dascalii care au avut o importanta cruciala asupra crearii unei viziuni sanatoase in ceea ce priveste rolul educatiei fizice in formarea personalitatii elevilor

 

La Blaj si la Alba-Iulia, Mircea Rusu a trecut prin aproape toate probele atletice: alergarile, saritura in lungime, aruncarea greutatii, a sulitei si a discului. A urmat baschetul, voleiul si gimnastica. Dupa cum lesne se observa sportul ocupa un rol important in educatia scolarilor de atunci, iar Mircea Rusu nu a facut exceptie de la aceasta regula.

 

Practicand atatea probe atletice a fost, probabil, firesc ca pasiunea adolescentului din Blaj sa devina decatlonul. Atletul sau favorit era americanul Rafer Johnson, care tocmai incepuse sa se afirme la inceputul anilor ‚50 si care avea sa devina vice-campion olimpic la Melbourne, in 1956, si, patru ani mai tarziu, campion olimpic la Roma. Si, nu incape nicio indoiala ca de pe pistele cu zgura ale arenelor din Blaj si Alba-Iulia, din lansarile de sute de ori ale greutatii, sulitei si ale discului, din salilele de gimnastica, din „crucile” inelelor si din rotatiile „giganticei” la bara fixa,  s-a nascut forta temutelor placaje de mai tarziu „semnate” Mircea Rusu.

 

Intalnirea cu rugby-ul

 

Vitregia vremurilor de atunci a facut, insa, ca lupta viitorului mare flanker sa inceapa cu mult inainte de a pasi pe un teren de rugby. Ca multi alti romani, Mircea Rusu a simtit, din plin, in acele timpuri intunecate povara unui sistem represiv care incepuse o prigoana cumplita impotriva propriilor cetateni.

 

Secera si ciocanul ideologiei care a chinuit Romania timp de 45 de ani au lovit si in familia Rusu.

 

In  August 1952, tanarul Mircea Rusu a reusit la examenul de intrare al Facultatii de Mecanica din cadrul Institutului de Cai Ferate din Bucuresti. Intors acasa, bucuria succesului academic s-a destramat printre lacrimile mamei care il anunta ca tatal sau fusese arestat si trimis la Canal.

 

Tatal sau era croitor, iar meseriasul croitor, scolit in atelierele Vienei, devenise „dusman al poporului”.

 

Mircea Rusu a inteles repede ca o familie avand acest stigmat nu putea avea o viata usoara, iar una dintre primele masuri represive a fost eliminarea din scoala a fratelui sau mai mic. Spre norocul sau, studentul Mircea Rusu ramane la Facultate in Bucuresti, trece cu bine primul semestru, dar apoi incep problemele.

 

In anii dictaturii proletariatului, studentii aveau nevoie de o adeverinta de stare materiala, eliberata de Sfatul Popular, pentru a o prezenta la Facultati; pe baza acestei adeverinte studentii capatau camera la camin si cartela de masa. Dar, cum tatal sau era un „dusman al poporului”, Primaria din Blaj a refuzat sa ii elibereze adeverinta necesara. Asa incat, studentul Facultatii de Mecanica a ramas fara camin si cartela de masa.

Cum s-a descurcat?

„Am reusit cumva sa continui studiile fara a cere camin si masa. Solutia era sa dorm cu diferiti colegi, de la diferite camine, unde nu ma depistau drept „clandestin”, si sa mananc la „supliment”. Aceasta situatie a durat cam doi ani, perioada in care a trebuit sa renunt la sport.” – isi aminteste Mircea Rusu.

 

Rugby-ul era inca departe, pasiunea tanarului ardelean fiind atletismul, el urmarind, cu sfintenie, fiecare editie a Internationalelor de Atletism ale Romaniei, desfasurate pe stadionul „Republicii”. Si tot pe acest stadion a avut loc si prima intalnire cu rugby-ul. Pe 24 mai, 1953, aflandu-se la stadion cu colegii sai de facultate, Mircea Rusu a asistat la meciul de rugby Romania-Italia (scor 14-16).

Rugby-ul i-a placut aruncatorului de sulita si greutati, dar lipsa caminului si a cartelei de masa reprezenta o problema majora care il impiedica sa faca si sport.

In iarna lui ´54, colegul sau Ghita, l-a instiintat ca la echipa de rugby a Institutului, mancarea era pe gratis. Pentru tanarul de 20 de ani, fara cartela si mai tot timpul flamand, invitatia era de nerefuzat! Si asa a ajuns Mircea Rusu sa joace la Locomotiva I.C.F, echipa Institutului, antrenata de Telu (nea Tilica) Diamandi.

 

Iar „DOMNUL Telu Diamandi” –superba dovada de respect fata de primul sau antrenor! – l-a aruncat imediat in lupta, intr-un meci cu Petrolul Ploiesti desfasurat pe Parcul Copilului, transmitandu-i o indicatie foarte simpla: „Mircica, iei mingea si o culci dupa linia de poarta.”. Simplu, nu? Iar viitorul flanker al  Nationalei si-a ascultat antrenorul marcand doua eseuri!

 

Trecerea de la Locomotiva la Grivita Rosie

 

Rugby-ul castigase duelul cu atletismul in sufletul si inima tanarului din Blaj, iar Mircea Rusu a continuat sa joace la Locomotiva I.C.F care evolua in Divizia B. Acolo i-a avut colegi, printre altii, pe „Costel Stanescu, Dan Stoenescu, Mircea Manole, Dumitru Zlatoianu, Gherasim, Vizitiu, dar a fost si nea Bombi si marele Ahoe. A fost o perioada de care imi aduc aminte cu placere.” – isi amintea cu nostalgie Mircea Rusu.

 

Influenta cea mai puternica a avut-o, insa, antrenorul Telu Diamandi. „A fost un om-antrenor cu mult bun simt si tact pedagogic, stia sa fie tot timpul vesel. Eu ii pastrez un loc ales in sufletul meu”. Emotionant respectul pe care l-a pastrat un mare jucator primului sau antrenor, DOMNUL Telu Diamandi!

 

Sub indrumarea lui nea Tilica, tanarul din Blaj a progresat cu repeziciune si doar dupa un an el a fost selectionat in lotul de tineret. Acesta a fost momentul in care „am inceput sa cunosc lumea buna a rugby-ului”. Dar si „lumea buna” a inceput sa il cunoasca si asa s-a facut ca Gica Parcalabescu a vrut sa il aduca la Grivita, clubul care domina, in acei ani, rugby-ul romanesc. Telu Diamandi s-a lasat greu, dar, in cele din urma, in 1956, s-a induplecat si studentul de la Facultatea de Mecanica a ajuns la clubul din Parcul Copilului.

 

Debutul sau la Grivita a fost cu emotii si merita sa auzim intamplarea povestita chiar de „impricinat”:  „In primul meu meci pe Parcul Copilului, la intrarea pe stadion, calcand intr-o groapa, am facut o entorsa. Nu spun nimic, joc pana la sfarsit cand se constata rupere de ligamente. Spunand de s-a intamplat am fost intrebat de ce nu am spus. Era sa iau bataie de la nea Gica…am raspuns ca mi-a fost rusine…chiar la primul meci…”poza veche4

Grivita Rosie 1959: Mircea Rusu, randul de sus, al treilea din dreapta

Mircea Rusu a ramas la Grivita, fiind unul dintre jucatorii de baza pana in 1970, cand s-a mutat la Cluj. In 1957,  absolventul Facultatii de Mecanica a fost repartizat la uzinele Grivita ajungand, astfel, sa lucreze cot la cot cu toti coechipierii sai.

 

Ce a insemnat, pentru Mircea Rusu, perioada Grivita?

 

O profunda experienta umana care s-a intins dincolo de granitele sportului cu balonul oval. „Aici a fost perioada de formare a mea ca jucator, aici am inteles puterea unei echipe, aici am gasit, fara sa exagerez, o familie noua, aici am inteles cat de importanta este adevarata prietenie in acest joc. Colegii mei mai varstnici, nea Gica Parcalabescu, nea Titi Cocor, nea Bombi, nea Milea, nea Gogu Soculescu, Serban, se purtau cu foarte multa prietenie cu cei mai tineri, Cotter, Stoenescu, Mladin, Morariu, Picu, Stanescu. Sau cu cei foarte tineri, Oblemenco, Irimescu, Tibuleac, Wusec, Bostan… Fireste ca nu am reusit sa-i amintesc pe toti cei care au venit dupa mine si care au gasit aceeasi atmosfera placuta. In 1957, august, am fost repatizat ca inginer la Grivita, unde i-am gasit pe toti incadrati, cu seriozitate, in posturile pe care le detineau: Serban, sef de sectie, Cotter, adjunct, Mladin si Stanescu la intretinere,  Morariu, Stoenescu la proiectare. Peste cativa ani, au venit si Teodorescu si Demian…toti ingineri la serviciu intre 7:00 si 3:15, dupa care se pleca la Parcul Copilului.”.

 

Acesta a fost, de altfel, unul dintre secretele fortei echipei grivitene de-a lungul anilor: profunzimea relatiilor umane intre jucatori. Iar cel poreclit Muica, datorita originii sale ardelenesti, a crescut frumos, ca si ceilalti tineri colegi, in sanul acelui colectiv de exceptie al Grivitei.

Si ajungand in acest punct al povestirii domnului Rusu, imi permit sa fac urmatoarea observatie:

 

Privind in retrospectiva, cred ca, dincolo de rezultatele remarcabile obtinute pe teren, un motiv profund al satisfactiilor traite de tinerii de atunci, apartinand unei generatii exceptionale, combinate, peste ani, cu sentimentul de implinire al veteranilor de astazi, se explica prin faptul ca Mircea Rusu si colegii sai erau o intruchipare fidela a rugby-ului amator, si nu o expresie a unui amatorism mascat, fenomen care avea sa isi faca loc, într-o maniera din ce in ce mai agresiva, in sportul romanesc.

 

Pentru rugbystii acelei generatii, implinirile pe plan sportiv se impleteau cu implinirile pe plan profesional.

Domnul Rusu a lucrat, efectiv, in uzina, incepand ca inginer la sectia de intretinere, continuand ca sef al sectiei mecanice, fiind, pana la plecarea la Cluj, seful serviciului C.T.C (Controlul Tehnic de Calitate).

 

In perioada petrecuta la Grivita, Mircea Rusu a cucerit cu echipa sa 8 titluri de campion nationala si un titlu de campion al Europei, in 1964, cand Grivita a invins celebra echipa Mont-de-Marsan a fratilor Boniface, Dauga, Darrouy si Amestoy.

DSCF1485

Mircea Rusu la sfarsitul meciului Grivita Rosie-Stade Montois 10-0.

Surâsul unui „gladiator” ostenit, multumit ca si-a facut datoria.

Dupa retragerea lui Viorel Morariu, Mircea Rusu a devenit capitan al echipei, onoare ce o va imparti, la unele meciuri, cu colegul sau de linie, Radu Demian.

 

Béziers – mon amour

 

Un loc aparte in istoria clubului grivitean si in amintirile lui Mircea Rusu, il ocupa relatia cu cluburile franceze si, in special, cu Béziers.

 

Dupa prima finala europeana a cluburilor, pierduta de Grivita in fata celebrei echipe Béziers (3-11), conducatorii campioanei Frantei au invitat formatia feroviara intr-un turneu de trei jocuri, in Decembrie, atunci cand campionatul francez se intrerupea pe perioada Sarbatorilor de iarna. Acest turneu a marcat inceputul unor relatii speciale intre Grivita Rosie si formatiile de club franceze. In anii urmatori, Grivita va intreprinde, in mod regulat, turnee in Franta, intalnind formatii de frunte precum Beziers, Agen, Grenoble, La Voulte.

 

Invitati, de obicei, in preajma Craciunului, grivitenii calatoreau, gratie bunavointei Cailor Ferate Romane, intr-un vagon cu cusete, prevazut cu un salon pentru masa si o mica bucatarie. Turneele efectuate in Franta, in cadrul carora rugbystii romani aveau sansa de a juca impotriva celor mai puternice echipe de club din Franta, au avut o influenta benefica asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc. A juca impotriva unora dintre cei mai valorosi jucatori francezi reprezenta, fara indoiala, un stimulent major pentru griviteni.

 

Si astazi, dupa atatia ani, Mircea Rusu isi aminteste cu placere si nostalgie de relatia speciala cladita intre Grivita si Beziers. Turneele intreprinse in Franta in anii ’60, au reprezentat, fara indoiala, o experienta deosebita si nu doar pe plan sportiv.

 

Meciurile disputate in Franta erau intotdeauna indarjite, dar frumoase, terminandu-se cu faimosul „le troisième mi-temps”. Fiecare meci cu Beziers se incheia sub tribuna stadionului Sauclieres, acolo unde a invatat Mircea Rusu cele mai frumoase cantece de petrecere de la flanker-ul François Rondi si de la Paul Dedieu, fundasul lui Beziers si al echipei Frantei.

Mircea Rusu isi aminteste, cu nostalgie si placere, de Pierre Danos, mijlocasul la gramada al echipei Frantei: „Pierre era un jucator (si antrenor) desavarsit, cu multa imaginatie, foarte inteligent, cu o tinuta de domn…se intelegea foarte bine cu Viorel (Morariu)”.

 

S-au legat multe prietenii atunci si Mircea Rusu  nu ii uita nici astazi pe Jean Arnal, Emile Bolzan, Jean Salas, Roger Gensane, Roger Bousquet, prietenii sai de la Beziers, si nici pe adversarii-prieteni de la Agen, Razat, Sitjar, Zani si Lacroix.

 

Prieteniile adevarate, solide, dureaza, indiferent de vremuri, si nimic nu reflecta mai pregnant adevarul acestei afirmatii decat marturisirea domnului Rusu: „Odata, am indraznit sa fac o gluma, spunand ca pun pariu ca, daca voi fi parasutat in  Sudul Frantei doar in slip, in 6 ore ma pot prezenta in frac!”

 

 

Echipa Nationala si linia a treia de”aur”

 

Remarcandu-se in meciurile de campionat, era normal ca tanarul  grivitean sa fie convocat la Nationala.

 

Incepand, in 1958, ca rezerva a lui Emil Dumitrescu, Mircea Rusu a debutat in echipa nationala, in vara anului 1959, intr-un meci castigat impotriva selectionatei R.D.G (scor 38-6).

 

De la acel meci cu est-germanii, Mircea Rusu s-a impus ca titular devenind, impreuna cu colegii sai de generatie, unul dintre fauritorii unei perioade exceptionale a echipei nationale si a rugby-ului romanesc. Afirmarea in arena internationala gratie formidabilelor meciuri impotriva Frantei precum si ascensiunea Grivitei in ierarhia cluburilor europene au constituit doua dintre realizarile de varf ale acestei generatii.

 

Atunci s-a format celebra linie a treia Viorel Morariu- Radu Demian-Mircea Rusu. Un exceptional „trio” care a constituit unul dintre elementele definitorii ale stilului echipei nationale din acei ani.

DSCF1490

„Muschetarii” romani: Mircea Rusu-Radu Demian-Viorel Morariu

Eram copil in acele vremuri de glorie ale rugby-ului romanesc, dar pastrez si acum, in memoria afectiva, amintirea vie a doua repere fundamentale: fundasul Alexandru Penciu si linia a treia Viorel Morariu-Radu Demian-Mircea Rusu.

 

Au fost numiti „Cei trei muschetari”.

 

Athos, Porthos si Aramis?

 

Imi ingadui sa adaug acestei „etichete” romantice, o alta, mult mai realista: Viorel Morariu- viteza; Radu Demian-detenta; Mircea Rusu – forta. Ce trasaturi mai potrivite poate caracteriza o linia a treia?

 

Din 1959 si pana in 1967, tanarul din Blaj a fost un titular de baza al echipei Romaniei, participand la majoritatea meciurilor selectionatei noastre si adunand 23 de selectii. Politicul, insa, se amesteca in sport, iar rugby-ul nu a fost ocolit de mania proletara a vigilentei revolutionare.

Domnul Mircea Rusu isi aminteste cum, la sfarsitul anilor ’50, „s-a declansat marea epurare si in rugby, fiind mai mult decat decimare in lotul national. Morariu, fiu de preot, Teofilovici, taica-sau a avut fabrica de ghiata, exploatator, Tibuleac, venit din Basarabia, mie mi s-a transmis ca as fi sportiv in descompunere…nici azi nu inteleg ce inseamna.”

In asemenea circumstante, stigmatul de „dusman al poporului”, purtat de tatal sau, a continuat sa umbreasca cariera de jucator al lui Mircea Rusu; asa se face ca acesta a ratat meciul cu Franta, de la Bayonne, in 1961, fiind anuntat, cu o zi inainte de plecare, ca „nu iesise” viza.

 

Imi permit sa redau – mai ales pentru tinerii de astazi – dialogul de atunci, asa cum a ramas intiparit in amintirile domnului Rusu:

 

„Fiind in cantonament la Gospadaria de Partid de la Baneasa-Snagov,  au inceput sa umble vorbe ca nu ar fi iesit ceva vize. Eu, fiind la prima deplasare in Vest, si stiindu-ma cu tata la Canal, l-am intrebat pe nea Nicu Padureanu daca am viza…si mi-a zis sa il intreb pe nea… cel care era ”inlocuitorul politic”.

-Tovarasu’…sunt in Romania 20 de milioane de romani care nu au vazut Franta si nu au murit., nu o sa mor nici eu daca nu merg. Am viza?

-Tov. Rusu, imi pare rau, nu!

– Mai am un loc in spate la motocicleta…mai este careva…?

-Da, tov. Mateescu.

Si l-am luat si pe Matei si am plecat acasa. Sa nu intrebati de ce nu am intrebat cauza, nu era aceasta intrebare in limba romana atunci,  pentru asa ceva.”

Acesta a fost dialogul intre un jucator selectionat in echipa Romaniei si politrucul de serviciu, reprezentant zelos al noii oranduiri, care se „ocupa” de echipa nationala de rugby.

 

Ultima partida sub tricourile nationalei trebuia sa fie cea disputata cu Franta, la Nantes, in 1967. Mircea Rusu a facut deplasarea cu echipa, dar, in preziua meciului, simtind ca nu se refacuse pe deplin in urma unei intinderi („eram 99% refacut”) Mircea Rusu solicita antrenorilor sa nu joace. „Considerand ca as putea recidiva am renuntat sa joc, mai ales ca atunci inlocuirile se faceau foarte greu”. Desi nu a jucat, Mircea Rusu a participat, totusi, la meci! „Am evoluat ca arbitru de tusa, pe partea pe care Capendeguy a marcat ras cu tusa… de ce nu ai ridicat steagul, mai Mirceo? Pai daca nu a calcat tusa!” Cinstit jucator, cinstit arbitru!

 

Plecarea la Cluj

In 1970, datorita unor probleme familiale, Mircea Rusu este nevoit sa se muta la Cluj, devenind director al Grupului Scolar Material Rulant 16 Februarie si activand, ca jucator, la Agronomia Cluj.

 

Sosit la Cluj, el a sustinut rugby-ul la nivelul juniorilor, raspunzand de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor (MTTc), meritele sale in sustinerea si dezvoltarea rugby-ului clujean fiind incontestabile.

Impreuna cu Alexandru Stefu, a infiintat sectia de rugby de la scoala sportiva Viitorul Cluj, apoi o sectie de juniori la clubul sportiv scolar Locomotiva, antrenor fiind Titi Deleanu. Dupa o vreme, cele doua cluburi au fuzionat sub numele de Locomotiva Cluj.

 

Mircea Rusu a contribuit la infiintarea echipei Uzinelor „16 Februarie” la care a activat ca jucator pana in 1979, cand, la 46 de ani s-a retras din activitatea competitionala. A ramas, insa, langa echipa scolii pana in 1995, cand s-a pensionat.

 

Prezenta marelui flanker Mircea Rusu, o personalitate deosebita a rugby-ului romanesc, a avut o influenta profunda asupra rugby-ului clujean.

 

Acesta este, de altfel, meritul marilor jucatori:

De a face diferenta  in teren, dar si in afara terenului.

De a produce o rodnica emulatie in randurile celor care ii urmaresc, contribuind, in mod substantial, la procesul de formare al tinerelor caractere.

 

Din vatra rugby-ului de la poalele Feleacului au aparut jucatori de talent: fratii Doja, Oroianu, Copil, Raceanu, Marginean, Horvat, Sauan, Tamas, Tincu, Mot, Sugar.

 

Viorel Morariu, capitanul sau de la echipa nationala si de la Grivita,  l-a caracterizat pe Mircea Rusu cum nu se poate mai bine: „A fost un jucator de o mare eficacitate datorita calitatilor lui de combativitate, curaj, devotament, spirit de echipa, inteligenta in joc, toate aceste calitati fiind sustinute de calitati fizice deosebite. Cred ca el a fost prototipul jucatorului modern din zilele noastre. Si, peste toate acestea, Mircea Rusu a fost un exemplu de fair-play.”

 DSCF0254

Imbratisarea celui mai „dulce” placaj: Mircea Rusu

cu nepotii sai, Lia si Cris (2008).

Imi amintesc ce mi-a raspuns, atunci, in 2008, cand l-am intrebat despre Dumitru Ghiuzelea, unul dintre marii jucatori ai tarii, un adversar pe masura, si, in acelasi timp, unul dintre marii nedreptatiti ai rugby-ului romanesc:

 

„ Mitica Ghiuzelea, nume mare in rugby-ul romanesc, a fost, dupa mine, cea mai puternica aripa din toate timpurile. „Turcul”, cum ii ziceam noi, era aproape imbatabil in „22”. A fost un sufletist s,i cand ataca, parca radea de placere. Eram mandru placandu-l. Totdeauna l-am privit cu admiratie si respect…chiar si cand il vedeam in diferite roluri in filmele de actiune ale lui Nicolaescu. Avea un suflet prea bun, si de aceea, dupa refuzul de a i se acorda viza, parca s-a inchis in el si si-a pierdut placerea de a juca”.

Dupa cum si-a amintit, cu nostalgie, de aleea rugbystilor de pe Soseaua Iancului, din Bucuresti: „Sandu Penciu, cu care ne vedeam cu multa placere si in meci si dupa; era o alee a rugbystilor, Marinescu, Picu mare, Picu Traian,. Sandu Oprea, Sandu Penciu, Aleea Penciulestilor era o placere”!

 

Mircea Rusu a jucat respectand rugby-ul, respectandu-i valorile, respectandu-si coechipierii si adversarii.

 

Respectul nu este un dat, respectul trebuie castigat.

 

Prin comportament si, mai presus de orice, prin valorile la care aderi si prin modul in care alegi sa le susții.

 

La aniversarea domnului Mircea Rusu, imi ingadui sa inchei cu aceste cuvinte:

 

Rugby-ul este o aventura umana. O ascensiune, fizica si morala, deopotrivă.

 

Imi permit sa afirm ca viata si cariera domnului Mircea Rusu s-au impletit, de-a lungul anilor, intr-o asemenea continua aventura si ascensiune.

 

Acolo, in inclestarile si imbratisarile gramezilor, se cern, printr-o „sita” nevazuta, amestecandu-se cu stropii de sudoare, picaturile purtatoare ale unor insemne speciale

– invizibile si ele privirilor suporterilor– insemne care fac, in cele din urma, diferenta intre atleti si caractere.

 

Domnia sa a fost si este un caracter adevarat, „turnat” din cel mai pretios aliaj al bogatiei sufletesti si format in cea mai curata „forja” rugbystica.

 

Mircea Rusu nu a fost doar unul dintre marii jucatori ai acestei tari si un reprezentant de seama al rugby-ului romanesc.

Mircea Rusu face parte din categoria personalitatilor care au marcat istoria rugby-ului romanesc prin forta caracterului si printr-o prezenta care a impus, intotdeauna, respect.

 

In teren si in afara terenului, deopotriva

 

Eugen Cionga

Toronto

 

Galeria marilor jucatori romani Ion Constantin: In memoriam

S-au scurs opt ani de la disparitia lui Ion Constantin.

Reiau, cu mici modificari, un articol pe care l-am publicat cu cativa ani in urma.

Intru amintirea sa, aceste randuri…

Ion Constantin a facut parte din generatia exceptionala a anilor ’70-’80, fiind unul dintre jucatorii emblematici ai echipei nationale care, in perioada aceea, a reusit un remarcabil salt valoric in arena rugby-ului international.

Nu l-am cunoscut personal, nu am avut niciodata ocazia de a-l intalni.

Ocazia care mi-a oferit prilejul de a ma afla in preajma sa – cel mai aproape in afara unui stadion de rugby –  a fost intr-o dupa amiaza de vara tarzie a anilor ’70 – cred ca era pe la sfarsitul lui august –  la arena de tenis de la „Progresul”; se asezase,  undeva, sus, in ultimul rand, alaturi de jucatoarea de tenis Valeria Balaj si, daca imi amintesc bine, de voleibalistul Gabriel Udisteanu.

O silueta robusta, atletica, care lasa sa se intrevada forta jucatorului de rugby; o silueta robusta, dar, in acelasi timp, o prezenta discreta, fara aere de vedeta, care nu  cauta sa atraga, in vreun fel, atentia spectatorilor din jur.

Din postura de spectator, l-am privit de nenumarate ori, de departe, din tribune, fie in meciurile echipei sale Dinamo, in campionatul national, fie in meciurile echipei nationale.

Ori de cate ori il urmaream evoluand pe teren, ceea ce iesea in evidenta –  inainte de toate – era linistea pe care o degaja in jurul sau, indiferent de miza meciului respectiv . O liniste care emana siguranta si care, in acelasi timp, impunea respect.

S-ar putea sa ma insel, am avut, insa, intotdeauna, impresia ca in spatele acestei expresii de calm, liniste si siguranta, se ascundea, de fapt, un mare timid.

In tumultul inclestarii rugbystice, in mijlocul acelui vulcan al energiilor dezlantuite in teren, Ion Constantin reprezenta un monument de liniste.

Isi aseza balonul cu grija, cu gesturi cumpatate, dar sigure, cu sentimentul celui care stia foarte bine ce avea de facut.

A transformat de dincolo de centrul terenului, a transformat de langa linia de var a tusei, din pozitii aparent imposibile.

Cea mai pregnanta amintire o constituie meciul cu Franta, de pe un Giulesti infierbantat, la capatul caruia echipa noastra a obtinut splendida victorie cu 15-0.

Ion Constantin a transformat lovitura de pedeapsa de la centrul terenului si, apoi, a transformat eseul inscris de Bors, chiar de langa linia de tusa.

Ca orice mare jucator, a stiut sa stapaneasca si sa controleze momentele de presiune, momentele cruciale ale partidelor decisive, conferind, prin precizia jocului de picior si a transformarilor sale, incredere coechipierilor sai.

Dupa fiecare transformare, stadionul vuia – asa cum s-a intamplat in acel neuitat meci cu Franta, din 1980, in care a marcat 11 din cele 15 puncte ale echipei noastre – dar el se intorcea in terenul sau, calm, fara gesturi exuberante, cu privirile atintite, de cele mai multe ori, catre gazon, stanjenit, parca, de reusita sa.

Imi amintesc ce soc a produs, printre fostii sai coechipieri, vestea disparitiei sale.

In convorbirile noastre din acea perioada, Dodo Muntean, un alt mare jucator al acestei generatii, marturisea :”Ne cunosteam de la 15 ani, eram prieteni de o viata. A plecat prea repede si prea brusc dintre noi, din sanul familiei si, nu in ultimul rand, din marea familie a rugby-ului romanesc  care mai avea nevoie de el, de talentul lui si, nu in ultimul rand, de bonomia lui”.

Si taloneur-ul Nationalei – ”Vulturul”, asa cum era poreclit de colegii sai – a continuat povestindu-mi: „Noi ne incurajam reciproc in cadrul echipei, tot timpul ii spuneam ajuta-ne cu 2-3 dropgoluri pe meci ( apoi poti sa te odihnesti), iar el zambea discret, ii apareau doi bujori in obraji si se indrepta spre locul de pedeapsa, loviturile de pedeapsa nu erau o problema pentru el, indiferent din ce unghi  le dadea. Cand transforma ma intorceam cu spatele, iar el ma surprindea si, parca putin suparat ca nu am fost atent la lovitura lui, ma intreba , ”de ce nu te-ai uitat, Vulture?,” iar raspunsul venea prompt ,,pentru ca stiam sigur ca vei transforma pentru ca altfel nu te-ar fi  numit degeaba englezii Penalty king”; parca putin jenat se departa si-si relua locul in joc. Ne-a parasit un mare prieten, coleg si un jucator fenomenal”.

Avea atitudinea simpla a unui soldat care considera fiecare misiune in care era trimis ca pe un fapt normal, o datorie care trebuia implinita.

Convertirea sa de la postul de aripa de treisferturi la cel de centru a constituit o mutare tactica care a fost benefica atat pentru el cat si pentru echipa nationala. Datorita gabaritului robust, Ion Constantin a marit forta de penetrare in axa centrala a jocului; in acelasi timp, gratie exceptionalei lovituri de picior, el era capabil sa sprijine „uvertura”, preluand o parte din responsabilitatile acesteia, participand, in mod eficient, la ocuparea terenului adversarilor.

Ion Constantin a facut parte din categoria speciala a jucatorilor care puteau face diferenta intr-un meci.

A jucat doar pentru doua cluburi: Clubul Sportiv Scolar, ca junior, si Dinamo Bucuresti, ca senior.

A participat la patru dintre cele mai importante turnee din istoria rugby-ului romanesc: turneul din Argentina, in 1973, turneul din Noua Zeelanda, in 1975, turneul cel din Tara Galilor, in 1979, si cel din Marea Britanie, in 1980.

Campania din Argentina a constituit, intr-un fel, semnul extinderii – pentru Romania – a limitei partidelor inter-tari dincolo de obisnuitul meci anual cu Franta, precum si introducerea selectionatei noastre in circuitul turneelor internationale.

Turneul din Noua Zeelanda a insemnat primul contact cu natiunea care reprezenta cel mai puternic rugby din lume si, totodata, trecerea, intr-o maniera remarcabila, a unui prag valoric necunoscut pana atunci rugby-ului nostru; de asemenea, aventura neo-zeelandeza a insemnat „turnarea” fundatiei unei echipe care avea sa dovedeasca, in anii urmatori, ca granitele Planetei Ovale sa intindeau dincolo de Canalul Manecii, dincolo de Hexagon, ajungand pana in Carpati.

Turneul din Tara Galilor a insemnat consacrarea echipei nascute in Noua Zeelanda si castigara dreptului de a juca, de la egal la egal, cu selectionatele britanice.

Iar turneul din Marea Britanie, in care echipa noastra a terminat la egalitate, 13-13, cu selectionata Irlandei, a consfintit dreptul castigat, deja, in turneul din anul anterior, idee subliniata, in mod limpede, de ziaristul englez Richard Streeton in The Times:  ”Ceea ce a realizat Romania, ieri, pe [stadionul] Lansdowne Road, are o semnificatiemult mai mare decat rezultatul de egalitate, obtinut, pe merit, in fata puternicei selectionate a Irlandei, ai caror jucatori nu fost rasplatiti cu „full caps” din cauza unui protocol invechit.  Meciul a confirmat, in mod evident, ca ambitiile romanilor de a sustine, in mod regulat, intalniri cu tarile care fac parte din International Board, nu mai pot fi negate pentru multa vreme”.

Alaturi de Mircea Paraschiv si Enciu Stoica, Ion Constantin a fost considerat, datorita jocului de picior si manierei de a placa,  de catre ziaristul englez drept ” unul dintre eroii [romanilor] intr-un meci care va avea, pentru totdeauna, un loc special in istoria rugby-ului.”

Reusita metamorfoza a lui Ion Constantin petrecuta in aceasta perioada reprezinta si o splendida reflectie a progresului Nationalei de-a lungul anilor ’70: un jucator de treisferturi-aripa, debutant in Argentina, care s-a maturizat in Noua Zeelanda si care s-a transformat, apoi, intr-un centru redutabil in turneele din Tara Galilor si Marea Britanie, crescand, treptat, in valoare, impreuna cu echipa sa.

In turneul din Noua Zeelanda, in primul meci cu Poverty Bay, Ion Constantin a transformat o lovitura de pedeapsa de la 40 de metri trimitand balonul, cu precizie, prin mijlocul „H”-ului.

In meciul pierdut cu 0-3 in fata echipei North Auckland, Ion Constantin a creat, in ultimele minute ale partidei, o faza spectaculoasa, sprintand in forta catre linia de but, si doar placajul fundasului Ken Going, fratele faimosului Syd Going, l-a impiedicat pe „Johnny” sa marcheze eseul victoriei. La sfarsitul meciului, Going a declarat ca niciodata nu fusese atat de zdruncinat ca dupa placajul asupra puternicei aripe a Romaniei.

Iar in meciul cu Junior All Blacks, Ion Constantin a marcat primul dintre cele doua eseuri, declansand revenirea echipei noastre care, pana in acel moment era condusa cu 10-0, si care avea sa obtina un extraordinar rezultat de egalitate, 10-10, cu echipa condusa de Graham Mourie, viitorul capitan All Blacks.  Am avut bucuria sa vad secvente din acel faimos – pentru rugby-ul nostru – meci si eseul inscris de Ion Constantin. O superba cursa de-a lungul tusei, „o superba incercare la colt” dupa spusele celebrului ziarist neo-zeelandez T.P. McLean, un eseu in forta, marcat in ciuda incercarii de placaj a ”inchiderii” P.Carroll..

In turneul din Tara Galilor, Ion Constantin a dat dovada calitatilor sale remarcabile de transformeur.

In meciul castigat de echipa nationala la Ebbw Vale (12-0), el a transformat doua lovituri de pedeapsa, una de la 45 de metri, iar celalalta de la 51 de metri. La transformarea loviturii de pedeapsa de la 51 de metri, ”balonul s-a inaltat precum un proiectil lansat din tun plutind peste varfurile barelor verticale”. Forta si precizia transformarilor sale, l-au determinat pe ziaristul galez J.B.G.Thomas, caruia ii apartine descrierea de mai sus, sa continue cu laudele la adresa jucatorului nostru, declarand in Western Mail ca Ion Constantin  “..mi-a amintit atat de mult de fostul fundas All Black  Don Clarke…”. Don Clarke, unul dintre cei mai mari jucatori ai Noii Zeelande!  Cu 24 de ani in urma, un alt mare „troacar” roman, Alexandru Penciu, fusese comparat de catre presa galeza, cu Bob Scott, fundasul All Black din acea vreme!

Ilustra companie pentru cei doi jucatori romani!LOT

Echipa nationala a Romaniei inaintea plecarii in turneul din Marea Britanie, 1980. Ion Constantin, randul de sus, primul din stanga.

In 1980, cu ocazia sarbatoririi Centenarului Federatiei Galeze de Rugby, Ion Constantin a participat, impreuna cu Gheorghe Dumitru si Florica Murariu, la un meci disputat pe National Stadium din Cardiff, intre o selectionata mondiala „Overseas XV” si echipa Tarii Galilor, meci incheiat cu victoria gazdelor, 32-25. Atunci, centrul nostru si-a confirmat clasa de transformeur, marcand 17 puncte din cele 25 ale selectionatei mondiale!

I.C. foto1

Prieteni de o viata: Ion Constantin, randul de jos, al treilea din stanga. Mircea Muntean, randul de jos, al cincilea din stanga.

I.C LOT 1970

Echipa nationala de juniori 1970. Ion Constantin, randul de jos, primul din stanga, Mircea Muntean, randul de sus, al patrulea din stanga.

Scriind acest articol, am tot privit fotografia de mai jos, fotografie din perioada junioratului care il infatiseaza pe Ion Constantin in mijlocul coechipierilor sai de la Clubul Sportiv Scolar, inaintea finalei campionatului de juniori, din 1970.

finala juniori 1970 CSS-SS2

Echipa Clubului Sportiv Scolar inaintea finalei campionatului national de juniori, editia 1969-1970. Ion Constantin, in primul rand, in dreapta.

La ce se gandea, oare… la ce visa, oare, adolescentul din Fundenii Calarasilor, atunci, acolo, intins in iarba terenului de pe Parcul Copilului, inaintea finalei campionatului national de juniori pe care avea sa o castige cu echipa sa (8-5 cu Scoala Sportiva 2) si in care avea sa inscrie unul dintre cele doua eseuri ale victoriei?

Se va fi gandit el, oare… va fi visat el, oare, ca intr-o buna zi va ajunge in Aotearoa, insula de la capatul lumii, tara faimosilor All Blacks, unde avea sa  marcheze un eseu decisiv, pe Athletic Park, in Wellington?

Se va fi gandit el, oare… va fi visat el, oare, ca peste ani, un ziarist britanic, impresionat de precizia si forta transformarilor sale, il va compara cu Don Clarke, marele fundas All Black?

Se va fi gandit el, oare… va fi visat el, oare, ca inventatorii rugby-ului il vor „unge”, candva, pe el, tanarul plecat dintr-un sat din apropierea Bucurestilor, drept „rege” al transformeurilor ?

Nimeni nu stie si nimeni nu va stii vreodata gandurile de atunci ale adolescentului surazator ai carui pasi aveau sa se indrepte, in curand, pe „calea regala” a Planetei Ovale.

Ceea ce stim, insa, cu totii, este ca Ion Constantin a purtat  insemnele “regalitatii” rugbystice cu respect, modestie si bun simt.

Ion Constantin…

A pornit din satul sau in lumea larga, ca un simplu „palmas” al rugby-ului,  cutreierand Planeta Ovala de-a lungul si de-a latul, pentru a se reantoarce in Fundenii copilariei sale „incoronat” ca „Penalty King”!

Ce calatorie!… Ce fabuloasa calatorie!…

Sa (nu) privim inapoi cu manie?

Intrebarea de mai sus este inspirata de titlul piesei lui John Osborne si exprima o reactie emotionala generata de evenimentele care au clatinat, din temelii,  rugby-ul romanesc in acest an.

Nu as fi vrut sa se potriveasca cu situatia actuala, dar anul ce se incheie a fost un an de-a dreptul catastrofal pentru rugby-ul nostru.

2018 a fost anul in care rugby-ul romanesc s-a plecat pana la pamant, coplesit sub povara esecurilor suferite atat la nivelul seniorilor cat si la nivelul juniorilor.

A fost un an incarcat cu atatea deceptii si dezamagiri incat este greu sa il privesti altfel decat cu frustrare, tristete, pareri de rau, si cu o adanca nemultumire.

Un an care a confirmat realitatea pe care, poate ca unii nu vroiau, iar altii nu erau pregatiti sa o recunoasca si sa o accepte, in totalitate:

Rugby-ul romanesc se afla in cadere libera, scufundandu-se, din ce in ce mai mult, in mediocritate. O mediocritate care doare foarte tare. Chiar foarte, foarte tare.

Doua sunt evenimentele care au marcat, intr-un mod nefast, acest an:

Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala de anul viitor si comportarea sub orice critica a juniorilor in competitiile internationale.

Dezamagirea si deceptia generate de aceasta situatie imi amintesc de anul 2001, atunci cand echipa nationala a fost invinsa cu 134-0, de catre Anglia, la Londra.

Dezastrul de atunci a consemnat caderea rugby-ului romanesc in subsolul rugby-ului mondial, pecetluind ruptura totala si definitiva a rugby-ului nostru de grupa Tier 1 si asezarea in grupa Tier 2.

Acum, ne-am aflat la un pas de a retrograda in Divizia a treia a rugby-ului mondial.

Infrangerea umilitoare de pe Twickenham, in 2001, si descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala, in 2018, reprezinta doua momente dramatice in istoria rugby-ului nostru.

Aceste momente reprezinta doua reflectii diferite – amandoua, la fel de dureroase – ale aceleasi realitati neguroase, ele avand, insa, aceeasi cauza: colapsul sistemului intern al rugby-ului romanesc.

Am asistat, mai ales in ultimii ani, la un declin constant, caracterizat de o criza profunda a valorilor reale si la o fragilizare continua a structurilor interne ale rugby-ului nostru, criza care a atins cota maxima in acest an.

 

 

Descalificarea echipei nationale

Echipa nationala a fost descalificata de la Cupa Mondiala de anul viitor ca urmare a unei grave greseli comise in curtea noastra, cu mana noastra.

A fost un knock-out pe care ni l-am aplicat singuri.

Imi permit sa trag aceasta concluzie dupa citirea celor doua rapoarte prezentate pe site-ul World Rugby:

 

–            Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans, datat 10 mai, 2018.

–            Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Ambele rapoarte contin explicatii amanuntite, clare, logice, coerente.

 

Explicatii pe care, din pacate, nu le-am gasit, prezentate la fel de detaliat ca in documentele celor doua Comitete, in niciunul din comunicatele Federatiei noastre pe care am avut ocazia sa le citesc.

 

Greseala inadmisibila comisa in privinta evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea confirma starea de deriva a rugby-ului romanesc.

 

Si nu cred ca este cazul sa ne consideram victime ale marilor puteri rugbystice care vor sa ii pedepseasca, cu orice pret, pe cei mici.

.

Dupa parerea mea, World Rugby nu ne-a nedreptatit deloc, a cercetat, a constatat si a scos in evidenta greseala comisa si, drept urmare, nu a facut altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

 

In ceea ce ne priveste, ar trebui sa avem curajul si taria de caracter sa ne recunoastem greselile si sa le asumam.

 

Cum este posibil ca adversarii nostri – in acest caz, Federatia Rusa de Rugby – sa cunoasca mai bine decat noi situatia unui jucator care trebuia sa imbrace tricoul echipei nationale a Romaniei?

 

Sigur ca trebuie mers inainte, dar lipsa de transparenta in explicarea cauzelor care au dus la aceasta eroare capitala lasa un gust amar in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.

Sfarsitul anului a adus in prim plan si chestiunea numirii unui nou  antrenor la carma echipei nationale, dupa plecarea domnului Howells.

De curand, mai precis in luna septembrie,  Federatia l-a angajat pe domnul Thomas Lievremont ca antrenor al echipei nationale.

Dupa trei meciuri – victoria impotriva Portugaliei si infrangerile in fata Statelor Unite si Uruguay-ului – Federatia a denuntat, in mod unilateral, contractul cu antrenorul francez.

Impresia mea este ca o asemenea situatie amplifica criza actuala si intareste sentimentul de confuzie care pare a domina rugby-ul nostru.

Nu cunosc motivele care au dus la demiterea antrenorului francez.

Comunicatul Federatiei este destul de laconic, indicand faptul ca Thomas Lievermont si colegul sau Olivier Rieg nu si-au respectat mai multe clauze contractuale, ceea ce a dus la neindeplinirea obiectivelor de performanta stabilite de comun acord cu Federatia.

Nu este clar care au fost obiectivele respective, dar se pare ca au fost legate de rezultatele meciurilor din luna noiembrie.

A fost, oare, decizia Federatiei determinata de faptul ca Romania a fost invinsa de Statele Unite (38-5) si, pentru prima data, de Uruguay (27-20)?

A fost, oare, obligativitatea victoriei in cele trei meciuri din luna noiembrie – cu Portugalia, SUA si Uruguay – conditia principala a mentinerii domnului Lievremont la carma Nationalei? Au constituit primele trei meciuri principalul criteriu de evaluare a noului antrenor?

Repet, nu cunosc amanuntele care au determinat demiterea antrenorului francez, dar decizia este surprinzatoare avand in vedere ca in luna septembrie, Federatia anunta ca domnul Lievremont va sta pana dupa Cupa Mondiala din 2023.

Acum, Federatia impreuna cu World Rugby, incearca sa gaseasca un alt antrenor strain care sa preia echipa nationala.

Aceasta instabilitate dovedita prin demiterea domnului Lievremont creeaza o situatie generala neclara, nesigura si confuza si care nu prea are darul de genera un sentiment de incredere  in randurile viitorilor candidati .  Ramane de vazut cine vor fi acest candidati.

In acelasi timp, atentie!

Numirea unui antrenor strain la carma echipei nationale nu rezolva problemele de fond ale rugby-ul romanesc. Niciun antrenor, indiferent cat de valoros este, nu poate, in conditiile actuale, sa faca minuni in rugby-ul romanesc. Pentru ca, in ultima instanta, echipa nationala reprezinta nivelul competitiilor interne, iar din acest punct de vedere situatia rugby-ului nostru este extrem de dificila, mai ales la nivelul juniorilor.

O echipa nationala nu poate progresa fara existenta unor baze solide si a unui sistem capabil sa formeze jucatori si antrenori de valoare, in special, la nivelul juniorilor.

Prin urmare, o echipa nationala nu poate exista si nu se poate mentine, in sferele inalte ale rugby-ului mondial, fara a beneficia de un sistem intern construit pe o fundatie solida.

Am citit ca obiectivul principal – declarat la numirea domnului Lievremont – era acela de a avea o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (considerand ca ne vom califica); un obiectiv legitim si normal avand in vedere traditia rugbystica a tarii noastre.

Ma astept ca acest obiectiv sa fie preluat si de viitorul antrenor al Nationalei.

Dupa cum ma astept sa se stabileasca obiective si in privinta echipelor de juniori.

Pentru ca fara juniori de valoare, cum am putea forma o echipa nationala de seniori competitiva?

Daca am ajuns in situatia in care suntem acum, inseamna ca strategiile aplicate in ultimii ani nu au functionat. Atunci, daca s-a constat ca nu au dat rezultate, ele trebuie revizuite (dar nu pe ici pe colo) si schimbate in mod radical.

Nu avem nevoie de schimbari cosmetice, ci de solutii solide.

Desigur, echipa nationala are nevoie de un antrenor strain de valoare.

Ramane de vazut daca si in ce masura aceasta dorinta se va concretiza.

Juniorii – un abis marcat de lipsa performantelor

Alaturi de numirea unui antrenor care sa conduca Nationala, cred ca rugby-ul romanesc are nevoie de o reevaluare amanuntita, competenta, a situatiei juniorilor, si de stabilirea unei strategii viabile care sa permita implementarea eficienta a unui program solid de dezvoltare a rugby-ului juvenil. Aceasta presupune punerea pe picioare a unui sistem serios si eficient de formare a antrenorilor si jucatorilor la nivelul juniorilor.

Cred ca Federatia are datoria sa prezinte o strategie clara, incluzand mecanismele de implementare, in practica, a masurilor capabile sa scoata din impas rugby-ul juvenil.

In ultimii ani s-a creat, in sectorul juniorilor, un imens abis marcat de lipsa acuta, totala, a performantelor la nivel international, ceea ce reflecta erodarea fundamentelor rugby-ului romanesc.

Comportarea trista, presarata cu esecuri usturatoare, a selectionatei U-20, mai intai la Campionatul European unde a pierdut in fata Olandei, apoi la turneul World Rugby Trophy de la Bucuresti, confirmata de recenta infrangere in fata juniorilor spanioli, cu 70-6, a aratat ca sistemul rugby-ului juvenil nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut.

Saracia mijloacelor de exprimare – tehnice si tactice –  ale selectionatei U-20 a fost atat de evidenta in meciurile turneului de la Bucuresti, incat echipa noastra a parut a fi doar un slab partener de antrenament pentru celelalte echipe participante.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, asa cum a fost turneul de la Bucuresti, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, iar in meciul cu selectionata Spaniei (faptul ca a fost un meci de pregatire nu poate constitui o scuza), primesti 70 de puncte, cuvintele par a fi de prisos.

In acest context marcat de continue deceptii, am observat tendinta de a cauta aspecte pozitive in infrangeri.

Am mai scris si cu alte ocazii: trebuie sa avem intelepciunea de a invata din infrangeri.

Dar, sunt infrangeri si infrangeri.

Infrangeri la doar cateva puncte diferenta in care greseli individuale sau colective,  tactica nepotrivita si lipsa de concentrare in momente-cheie sunt factori care pot duce la pierderea unui meci pe muchie de cutit. Acestea sunt infrangerile din care se poate invata.

In schimb, infrangerile in care diferenta de scor este de 50-60 de puncte si incasezi 10 sau 11 eseuri intr-un meci, nu cred ca pot servi de invatatura. Faptul ca echipa a pierdut, in serie, toate aceste meciuri demonstreaza faptul ca lacunele erau mult prea mari pentru a putea fi corectate de la meci la meci.

Asadar, sa nu ne facem un obicei din a extrage pozitivul din infrangeri din care nu se poate invata nimic, sa ne ferim a aluneca in clisee si sabloane, evitand sa recunoastem, cu responsabilitate, onestitate si luciditate, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Daca alegem calea cliseelor si a sabloanelor, nu facem altceva decat sa ne furam caciula singuri.

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei in care a primit 71 de puncte si 11 eseuri? Sau din recentul meci de pregatire cu Spania in care a primit 70 de puncte si 10 eseuri?

Un raspuns sablon pare a fi: „jucatorii invata sa ia decizii in momentele de presiune”.

Ma indoiesc ca jucatorii au invatat sa ia decizii sub presiune in asemenea meciuri; pentru daca ar fi invatat, echipa nu ar fi incasat 56, 70 si  71 de puncte.

Sa nu ne imbatam cu apa rece considerand ca aceste infrangeri au fost determinate de o temporara criza de forma. Este vorba de o criza mult mai profunda, o criza a sistemului si a structurilor interne.

Sa privim adevarul in fata si sa nu cautam sa indulcim amaraciunea infrangerilor punand intrebari comode care sa ceara raspunsuri comode, evitand sa abordam, in mod direct si fara menajamente, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Sa avem puterea si taria de caracter si sa evaluam situatia cu realism, luciditate, buna credinta, si exigenta.

Situatia rugby-ului romanesc pare sa se fi degradat intr-o asemenea masura, atingand un nivel atat de scazut, incat va fi extrem, extrem de greu sa isi revina.

Rugby-ul romanesc trece printr-un moment teribil de dificil si este normal ca in momentele dificile intreaga comunitate a rugby-ului romanesc sa fie unita.

Dar a fi unit nu inseamna a evita dezbateri transparente si coerente; nu inseamna a ignora critica civilizata si diferenta de opinii; nu inseamna a evita sa spui lucrurilor pe nume atunci cand lucrurile nu merg bine. Si nu inseamna a evita recunoasterea erorilor si asumarea responsabilitatilor .

Nu este vorba de a lansa o vanatoare de vrajitoare si nici de dorinta de a asista la „executii” publice. Este vorba, pur si simplu, de a accepta si admite greselile, atunci cand ele se intampla, de a asuma responsabilitatile legate de aceste greseli.

Si daca privim in viitor, sa recunoastem ca rugby-ul romanesc are nevoie de solutii concrete care sa produca rezultate eficiente, pe teren, si nu pe hartie.

Inainte de a incheia as vrea sa subliniez urmatoarele:

In primul rand:

Dupa parerea mea, progresul real al rugby-ului romanesc trebuie definit si masurat prin mijloace si nu prin scopuri si obiective.

Oricine are dreptul sa propuna scopuri generoase si sa stabileasca obiective ambitioase si indraznete.

Nu este nimic rau in aceasta atitudine. Sigur ca dorim sa avem o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (daca ne vom califica). Dupa cum ne dorim sa avem si echipe de juniori competitive la nivel international.

Intrebare care se pune, insa, este: Avem, oare, mijloacele necesare pentru a atinge obiectivele propuse?

In al doilea rand:

In procesul de reconstructie pe care il asteptam sa inceapa ( si speram ca va incepe), sa nu acceptam superficialitatea si mediocritatea, pentru ca daca le acceptam vom continua sa fim superficiali si mediocri.

Si nu aceasta este calea pe care trebuie sa o urmeze rugby-ul romanesc pentru a progresa.

O victorie a supravietuirii, dar nu a implinirii

Romania-Portugalia 36-6 (22-3):

Inainte de orice alte teme si subiecte care merita a fi discutate, ceea ce trebuie scos in evidenta, la sfarsitul meciului de la Baia Mare, este faptul ca obiectivul propus a fost atins: echipa noastra a invins Portugalia, evitand retrogradarea in Divizia a treia a rugby-ului european si pastrand, astfel, dreptul de a ramane in Rugby Europe Championship.

Nu am urmarit meciul, dar descrierea partidei si rezultatul ma fac sa cred ca echipa noastra a dominat, cu autoritate, iar victoria a fost pe deplin meritata.

Meciul de la Baia Mare trebuie privit si evaluat, insa, prin prisma circumstantelor speciale in care s-a desfasurat, circumstante create de descalificarea echipei noastre de la Cupa Mondiala de anul viitor.

Din acest punct de vedere, succesul in meciul cu Portugalia era absolut esential, iar jucatorii si antrenorii merita felicitari pentru obtinerea acestei victorii gratie careia „Stejarii” evita retrogradarea, pastrandu-si locul in Rugby Europe Championship.

Nu stiu cat de reala a fost dorinta lor de a promova si cu cata convingere in sansa lor de a castiga au venit portughezii la Baia Mare, dar maniera in care ei au pregatit aceasta partida este problema lor, nu a noastra.

Ai nostri si-au facut datoria si au castigat.

In acelasi timp, avand in vedere circumstantele aminitite mai sus, victoria nu are darul de starni entuziasm si valuri de bucurie in tabara noastra.

Aceasta victorie a fost o victorie a supravietuirii si nu o victorie a implinirii.

Sa ne bucuram de aceasta victorie, dar bucuria noastra trebuie sa fie o bucurie retinuta, care va ramane, probabil pentru multa vreme, invaluita in aburul unei tristeti pe care jucatorii si suporterii rugby-ului romanesc nu o meritau.

Rezultatul de pe tabela de marcaj ne este favorabil, dar meciul cu Portugalia nu poate fi privit doar prin prisma rezultatului.

Nu vreau sa minimalizez cu nimic eforturile jucatorilor si antrenorilor lor care au pus umarul la obtinerea unei victorii absolut necesare, dar sa nu uitam ca acest meci a fost un meci de baraj pentru evitarea retrogradarii.

Sa nu uitam faptul ca echipa noastra a jucat nu pentru un titlu si nu pentru glorie. Ci, a fost pusa in situatia de a juca acest meci pentru a supravietui in cea de-a doua grupa valorica a rugby-ului european.

Iar aceasta situatie, greu de acceptat, a fost creata de o inexplicabila si dureroasa eroare – creata in curtea noastra – in privinta stabilirii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea.; eroare care va ramane o rana deschisa in istoria rugby-ului romanesc.

Sa avem taria de caracter si sa recunoastem ca nu suntem victima unei decizii eronate; eroarea ne apartine in intregime, World Rugby nefacand altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

Victoria de la Baia Mare nu absolva cu nimic pe cei care au fost si sunt responsabili pentru greseala grava – pe care ar trebui sa si-o asume –  care a adus la auto-eliminarea echipei noastre de la Cupa Mondiala din 2019 si care costa  rugby-ul romanesc foarte scump.

Si cred ca deceptia si dezamagirea noastra se vor amplifica pe masura ce ne vom apropia de Cupa Mondiala din toamna anului viitor gandindu-ne ca „si noi am fi putut sa fim acolo”.

Meciului de la Baia Mare poarta o semnificatie care nu este legata doar de echipa nationala si de sistemul de joc al Nationalei.

Acest meci ar trebui sa aiba o semnificatie mult mai profunda in ceea ce priveste legatura directa cu dezvoltarea rugby-ului romanesc.

Desigur, am rasuflat usurati, dar cred ca nimeni dintre administratorii rugby-ului romanesc considera ca aceasta victorie rezolva problemele rugby-ului nostru.

Dupa parerea mea, cea mai importanta intrebare care ar trebui sa se puna, acum, dupa incheierea meciului este urmatoarea:

Ce urmeaza dupa aceasta victorie?

Daca intentia este de a construi un edificiu nou, atunci trebuie pornit de la baza, de la fundatii si nu de la echipa nationala.

Avem nevoie de un sistem solid, pornind de la baza, un sistem coerent care sa conduca, in mod natural, la construirea unei echipe nationale puternice, capabila sa fie competitiva la nivel international.

Avem, oare, capacitatile de a construi un asemenea sistem? Avem, oare, instrumentele necesare – financiare si logistice – de a porni la drum?

Vorbim foarte mult de formarea jucatorilor, dar, in situatia actuala a rugby-ului nostru, un aspect la fel de important – daca nu chiar si mai important – este formarea antrenorilor responsabili cu pregatirea juniorilor.

Pentru ca, fara antrenori bine pregatiti, priceputi, competenti si posedand o cultura rugbystica adecvata, care sa reflecte cerintele rugby-ului de astazi, cum pot fi formati copii si juniorii nostri ?

Daca intentia este ca victoria împotriva Portugaliei sa marcheze inceputul unei noi constructii a edificiului rugby-ului romanesc – o intentie legitima – atunci trebuie sa stim foarte bine ce vrem sa construim si cum sa construim.

Tristetile (si sperantele) unui suporter

 

Tristetile unui suporter

Nu am scris aceste randuri nici cu ironie, nici cu sarcasm, nici cu un acru spirit critic si nici cu „mania proletara” care sa infiereze vinovati fara vina, greselile comise si neajunsurile care au iesit la iveala in procesul evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea; neajunsuri si greseli care au dus, in cele din urma, la excluderea echipei nationale de la participarea la Cupa Mondiala de anul viitor, din Japonia.

Am scris aceste randuri cu dezamagire si cu amaraciune; o profunda amaraciune care exprima imensa deceptie a unui suporter al echipei nationale si al rugby-ului romanesc. Deceptie care, banuiesc, este impartasita de toti suporterii rugby-ului nostru.

Iar dezamagirea si amaraciunea sunt cu atat mai profunde cu cat, practic, ne-am autoeliminat de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

World Rugby nu a facut altceva decat sa aplice regulamentul si sa sanctioneze, in mod drastic, nerespectarea regulamentului.

Am citit documentele publicate de cele doua Comitete desemnate de World Rugby sa analizeze situatia eligibilitatii lui Sione Faka’osilea si a jucatorilor folositi de Spania si Belgia:

–          Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans,  datat 10 mai, 2018.

–           Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Pe de o parte, pozitia generala a fost ca Romania a actionat cu buna credinta, a cercetat si a facut anumiti pasi in procesul de verificare a statutului jucatorului din Tonga.

Pe de alta parte, insa, Comisiile au apreciat ca Romania nu a facut o cercetare completa si nici toti pasii necesari care sa-i fi ingaduit sa evalueze, in mod corect si in litera regulamentului, statutul lui Sione Faka’osilea.

Citind documentele, impresia mea este ca doua sunt aspectele care nu au putut convinge cele doua Comisii sa dea dreptate Romaniei:

  • Modalitatea in care i s-au prezentat lui Sione Faka’osilea criteriile eligibilitatii sale de a juca pentru Romania, Comisia referindu-se, in mod expres, la faptul ca Sione jucase pentru selectionata de rugby in 7 a Insulelor Tonga. Argumentul Comisiei a fost urmatorul:
    • Daca i s-ar fi explicat, in mod clar, lui Sione ca selectionarea sa in echipa de rugby in 7 a tarii natale ar fi anulat eligibilitatea sa de juca pentru Romania, acesta nu ar fi putut uita ca facuse parte din selectionata in rugby in 7 si si-ar fi dat seama ca nu este eligibil. Pe baza acestui rationament, concluzia Comisiei a fost ca Sione Faka’osilea nu a fost intrebat daca a evoluat pentru reprezentativa de rugby in 7 a Insulelor Tonga.
  • Unul din argumentele reprezentantilor nostri a fost acela ca domnul Fe’ao Vunipola, presedintele Federatiei de Rugby din Tonga, a confirmat intr-un email adresat Federatiei noastre ca Sione poate juca pentru Romania.

Comisiile nu au fost convinse nici de acest argument, furnizand urmatoarele explicatii:

  • Federatia noastra nu a adresat domnului Vunipola intrebarea directa si clara: a jucat Sione Faka’osilea pentru selectionata in rugby in 7 a Insulelor Tonga? Daca intrebarea ar fi fost pusa in acest mod, atunci domnul Vunipola ar fi indicat ca jucatorul evoluase pentru selectionata de rugby in 7.
  • Domnul Vunipola a raspuns, cu buna credinta, ca Sione poate juca pentru Romania, Dar, apreciind buna credinta a domnului Vunipola, raspunderea evaluarii eligibilitatii jucatorului nu apartinea Insulelor Tonga, ci Romaniei, tara care vroia sa il foloseasca pe Sione.

Prin urmare, buna credinta si cei cativa pasi facuti de Federatia noastra nu au fost indeajuns pentru a convinge cele doua Comisii in a schimba decizia excluderii selectionatei noastre.

Turneul de rugby 7 desfasurat in Australia, la Gold Coast, in 12-13 Octombrie, 2013, a fost organizat de International Rugby Board, iar toate informatiile referitoare la echipele si jucatorii care au participat la turneu erau accesibile si puteau fi verificate. Iar acele informatii aratau ca Sione Faka’osilea facea parte din selectionata Insulelor Tonga.

Nu ne convine, nu ne face placere, suntem dezamagiti, dar decizia World Rugby este corecta. Concluzia analizei a fost extrem de clara: echipa nationala a folosit un jucator care nu era eligibil de a juca pentru Romania.

In privinta amenzii de 100 000 de lire sterline aplicate Federatiei, am inteles ca amenda a fost suspendata pentru o perioada de 5 ani. In cazul in care, in decursul celor 5 ani, Romania comite o greseala similara, atunci amenda va trebui sa fie platita imediat.

Ceea ce este frustrant, suparator si intristator este faptul ca adversarii nostri – in speta, Federatia Rusa de Rugby– au cunoscut mult mai bine decat noi situatia unui jucator care a imbracat tricoul echipei nationale a Romaniei!

Este greu de inteles si de acceptat faptul ca Federatia Rusa de Rugby a avut informații mai precise si mai exacte in privinta statutului lui Faka’osilea, decat a avut Federatia noastra. Asa ceva nu trebuia sa se intample.

Rusii au experienta in domeniu, si au invatat din lectiile trecutului avand in vedere ca in 2003 au fost exclusi de la Cupa Mondiala pentru ca folosisera a trei jucatori sud-africani –  Johan Hendriks, Renier Volschenk si Werner Pieterse – care, s-a dovedit ulterior, ca nu erau eligibili pentru a reprezenta Rusia.

Dreptul lui Sione Faka’osilea de a juca in echipa nationala era o problema care trebuia rezolvata – in litera regulamentului si in mod exclusiv – de catre noi si nu de catre adversarii nostri.

Acum, dupa consumarea acestor evenimente, ceea ce doare si mai tare este faptul ca ne-am eliminat singuri si ne-am autoexclus de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

Noi, singuri, si nimeni altcineva, a creat conditiile acestei eliminari.

Noi, singuri, ne-am aplicat un teribil knock-out care a pus capat visului frumos de a participa la o noua editie a Cupei Mondiale.

In asemenea dramatice imprejurari, este nevoie ca greselile si responsabilitatile sa fie acceptate si asumate.

In mod evident, cea mai importanta intrebare este:

Care vor fi urmarile acestei excluderi?

Dificil de anticipat si de prevazut.

In ceea ce priveste viitorul apropiat,  Romania va juca, pe 3 Noiembrie, un meci de baraj cu Portugalia, meci care va decide echipa va ramane in Rugby Europe Championship.

Ce inseamna aceasta excludere?

In plan emotional:

Pentru jucatori, inseamna ratarea sansei de a participa la momentul de varf al carierei lor internationale.

Sa nu uitam ca, in contextul actual al rugby-ului profesionist, Cupa Mondiala este singura ocazie care i se ofera Romaniei de a-si masura fortele cu cele mai puternice natiuni.

Pentru unii dintre jucatori aceasta ar fi fost, mai mult ca sigur, singura sansa de a evolua la o Cupa Mondiala.

O sansa risipita…

Pentru cei mai tineri, Cupa Mondiala constituie o motivatie care sa le insufle dorinta continua de a progresa in rugby-ul profesionist.

Pentru suporteri, participarea la Cupa Mondiala ar fi fost un prilej de a-si fi incurajat, cu mandrie si bucurie, echipa nationala intr-un turneu de asemenea anvergura.

Pentru cei care conduc destinele rugby-ului romanesc, ar fi fost satisfactia de a fi reusit, in conditii dificile pentru o natiune din Tier 2, sa faca posibila participarea echipei nationale la „summit”-ul rugby-ului mondial.

Dar, din cauza unei incalificabile greseli, echipa nationala a fost exclusa de la participarea la Cupa Mondiala din Japonia.

Iar din cauza acestei excluderi, toti cei implicati in acest efort al calificarii – jucatori, suporteri si conducatori ai rugby-ului romanesc – vor fi lipsiti de bucuriile, satisfactiile, motivatia si implinirile ce ar fi insotit aceasta aventura sportiva.

 

In plan financiar:

Nu cunosc detaliile financiare legate de participarea Romaniei la Cupa Mondiala.  Banuiesc, insa, ca vom pierde fonduri apreciabile care ar fi provenit de la World Rugby.

In mod logic, fondurile cele mai substantiale vor fi directionate catre natiunile care vor participa la Cupa Mondiala.

Stiu, insa, ca in privinta Canadei, echipa care va participa in noiembrie la turneul de recalificari, suma care se vehiculeaza (neconfirmata, deocamdata, de Rugby Canada) ca va fi pierduta in cazul ratarii calificarii, este in jur de un milion de dolari.

In planul dezvoltarii rugby-ului:

Cum se va descurca rugby-ul nostru in urma acestui knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?

Cum se va descurca rugby-ul nostru fara fondurile (sau fonduri reduse) provenite de la World Rugby?

Situatia generala a rugby-ului romanesc era destul de fragila si inaintea acestei decizii a World Rugby, iar excluderea de la Cupa Mondiala este un dramatic pas inapoi pentru rugby-ul nostru.

Situatia este, deja, dramatica, si dupa o asemenea lovitura, rugby-ul romanesc este aruncat, de fapt, cu multi pasi inapoi.

Echipa nationala se mentinea la linia de plutire, desi esecurile inregistrate in fata Germaniei si Spaniei au aratat o evolutie in scadere, reflectand o imagine aflata intr-un ascutit contrast cu sperantele generate de evolutia onorabila de la Cupa Mondiala din 2015.

In schimb, la nivelul juniorilor, rugby-ul nostru se zbate de ani de zile, intr-o continua si dureroasa mediocritate.

Impresia mea – creata, adevarat, de foarte departe –  este ca am ramas cu mult in urma Spaniei, Portugaliei, Rusiei, echipe care ne-au invins, regulat, in ultima vreme.

Cu Georgia, nici nu ne prea mai intalnim la juniori pentru simplul motiv ca ei sunt prea sus si noi prea jos.

Iar daca ne gandim ca juniorii nostri au pierdut si in fata Belgiei si Germaniei, la care adaugam recenta infrangere a selectionatei U20 in fata Olandei, atunci tabloul general apare in culori intunecate.

Respect dreptul fiecarei natiuni de a progresa si meritele lor trebuie recunoscute si apreciate.

Spania si Portugalia, in special, sunt doua natiuni, care, fara sa fi avut traditia noastra, au etalat un progres remarcabil la nivelul juniorilor.

Realitatea este ca juniorii nostri au ramas mult, mult in urma, si, privind din perspectiva noastra, atunci  cand Olanda ne invinge la juniori inseamna ca nu este vorba doar de o simpla criza pasagera; ci, ca ceva nu merge deloc bine in rugby-ul nostru juvenil.

Sigur, din infrangeri se pot invata multe.

Dar, cand in turneele internationale de juniori esecurile se succed intr-un ritm ingrijorator, atunci vine un moment in care trebuie spus:

Stop! Invatatul nu mai poate constitui o continua justificare sau o calduta consolare.

Vine un moment cand se doreste ca invatatul sa isi arate roadele. Si, adevarul este ca, la juniori roadele nu s-au vazut si nu se vad.

Sperante?

Orice intentie de bun acredinta trebuie insotita de speranta.

Sperantele trebuie sa la pastram. Sperantele, singure, insa, nu sunt indeajuns.

Alaturi de sperante, avem nevoie si de altceva: de fapte.

Este nevoie sa (re)gasim reperele fundamentale care sa puna rugby-ul nostru pe calea unui progres, nu imaginar, ci real.

Este nevoie de fapte, de un plan coerent, eficient, care sa produca o structura solida, la nivelul juniorilor si seniorilor, si care sa smulga rugby-ul romanesc din mediocritatea in care se afunda.

Este capabil rugby-ul romanesc sa se ridice dupa acest knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?