Anglia-All Blacks 15-16 (15-10): Dincolo de ofsaid…

A fost sau nu a fost ofsaid? Aceasta este intrebarea!
Sportul devine, uneori, o chestiune atat de serioasa incat nu am rezistat tentatiei de a incepe cu aceasta intrebare de sorginte hamletiana.
Banuiesc ca, de acum inainte, ori de cate ori se va vorbi despre acest meci Anglia-All Blacks, orice discutie va incepe cu intrebarea de mai sus.
A pornit Courtney Lawes dintr-o pozitie de ofsaid atunci cand a contrat lovitura de picior lansata de TJ Perenara, faza in urma careia Sam Underhill a marcat eseul ce ar fi putut consfinti victoria Angliei?
Evident, parerile sunt impartite, iar atitudinile sunt de-a dreptul radicale, dovada fiind „duelurile” dintre ziaristii din cele doua tari.
Presa engleza sustine, in unanimitate, ca jucatorul englez nu se afla in ofsaid.
Presa neo-zeelandeza este de parere ca Lawes era in pozitie de ofsaid.
Fiecare tabara isi sustine parerile, cu pasiune, cu (prea mare) ardoare si indarjire si, mi-as permite sa observ, cu o substantiala doza de subiectivism, fiecare fiind convinsa ca are dreptate.
Nefacand parte din nicio tabara, si incercand sa fiu obiectiv, parerea mea este ca jucatorul englez se afla in ofsaid.
Mi s-a parut ca a fost vorba de un varf de gheata; dar, de fapt, nu are importanta daca Lawes s-a aflat cu doar cativa centimetri in fata coechipierilor sai. Chiar daca se afla cu doar un milimetru (socotind ca acel milimetru ar fi putut fi masurat!) dincolo de linia formata de aliniamentul colegilor sai, atunci el se afla in ofsaid.
Arbitrul Jerome Garces a fost criticat de presa engleza pentru faptul de a-l fi consultat pe Marius Jonker, arbitrul sud-african responsabil cu reluarea video.
Argumentul ziaristilor englezi este acela ca recentele directive ale International Board au fost ca arbitrul din teren sa ia deciziile majore fara sa mai solicite interventia arbitrului TMO. Prin urmare, Garces care se afla foarte aproape de faza cu pricina, ar fi trebuit sa nu tina cont de intervenția lui Marius Jonker care i-a atras atentia ca Lawes ar fi fost in ofsaid.
Dupa parerea mea, arbitrul francez a procedat foarte corect intr-o situatie complicata. In momentul in care arbitrul sud-african i-a mentionat posibilitatea ofsaid-ului, domnul Garces a ascultat parerea colegului sau pentru a fi sigur ca decizia corecta va fi cea finala.
Apeland la TMO el a corectat – aceasta este parerea mea si nu insamna ca am dreptate – decizia sa initiala care, in opinia mea, era gresita. Courtnay Lawes se afla in ofsaid iar eseul marcat de Underhill – indiferent cat de frumoasa a fost cursa sa catre but – nu era valabil.
Daca nu ar fi revazut faza si nu s-ar fi consultat cu Marius Jonker, cum s-ar fi simtit domnul Garces la sfarsitul meciului cand ar fi constatat ca din cauza deciziei sale, Anglia marcase un eseu in conditii neregulamentare?
Dar cine se gandeste la arbitrii?
In marea majoritate a situatilor, si mai ales in meciurile in care rivalitatea dintre echipe amplifica la maximum miza sportiva -asa dupa cum este cazul intalnirilor Anglia-Noua Zeelanda – cei care pierd vor gasi, aproape intotdeauna, o vina arbitrului.
Revenind la faza cu pricina, parerea mea este ca tocmai in asemenea faze, atunci cand, in focul luptei, ochiul arbitrului nu poate observa, in fractiuni de secunde, detaliile care pot influenta rezultatul meciului, consultarea cu arbitrul TMO este necesara.
Rolul TMO este tocmai de a atrage atentia arbitrului din teren asupra unor eventuale scapari, de a analiza fazele discutabile, neclare, care pot influenta rezultatul unui meci, iar inscrierea unui eseu face parte din aceasta categorie.
Initial, domnul Garces a acordat eseul, dar cand Marius Jonker, arbitrul TMO, i-a atras atentia ca Lawes era in pozitie de ofside, atunci el a cerut sa revada faza si a schimbat decizia.
Parerea mea este ca el a procedat foarte bine consultandu-se cu Jonker, avand in vedere importanta fazei si posibilitatea ca faza eseului sa fi pornit dintr-o pozitie de ofsaid.
Daca nu tocmai pentru asemenea faze neclare si discutabile, trebuie arbitrul sa consulte reluarea video, atunci pentru ce alte situatii ar trebui el sa revada fazele?
Sigur, pierzand la un punct diferenta si in asemenea dramatice circumstante, englezii sunt indreptatiti sa simta o frustrare profunda. Dupa ce ai condus cu 15-0 si purtand o lupta titanica, desfasurata pe ploaie, este dificil sa accepti ca ai pierdut meciul.
Si acum, dincolo de ofsaid:
Lasand la o parte controversa fazei eseului inscris de Sam Underhill, gazdele ar trebui sa se gandeasca cum au jucat in cea de-a doua repriza.
Dupa o prima repriza de-a lungul careia au exercitat o presiune, atat ofensiva cat si defensiva, absolut exceptionala – cu exceptia ultimelor minute cand All Blacks au marcat singurul lor eseu – in cea de-a doua repriza ei au redus, in mod vizibil, turatia.
Iar deciziile lui Owen Farrell de a alege (cred ca in doua ocazii clare) optiunea tusei in locul transformarii loviturilor de pedeapsa s-au dovedit a fi gresite, englezii neputand sa inscrie prin mol-ul penetrant, asa cum reusisera in prima repriza. Faptul ca marcasera doua eseuri i-a facut, probabil, sa se simta imbatabili si sa doreasca sa obtina o victorie prin K.O in fata Noii Zeelande.
Si aceasta in situatia in care, Brodie Retallick, dupa un inceput de meci ezitant, incepuse sa controleze si sa domine tusa, punandu-i mari probleme lui Jamie George, taloner-ul englez.
In plus, introducandu-l pe Scott Barrett – ,jucator de linia a doua – in pozitia de flanker, All Blacks au folosit in margine trei prinzatori redutabili (Whitelock, Retallick si Barrett), ceea ce a destabilizat, in mod considerabil, repunerile lui Jamie George.
Prin urmare, unul dintre motivele din cauza carora jucatorii englezi au parasit terenul invinsi, a fost lipsa luciditatii in aprecierea corecta a situatiilor decisive si in alegerea celor mai potrivite optiuni de joc.
Si asta, cu atat mai mult cu cat Anglia a fost avantajata de vremea ploioasa.
Elementele fundamentale ale culturii rugby-ului neo-zeelandez se bazeaza – printre altele – pe creativitate, viteza de executie si acuratetea executiei. In conditiile unei vremi ploioase, toate aceste elemente sunt afectate, intr-o mai mare sau mai mica masura.
In schimb, rugby-ul englez a cultivat, intotdeauna, stilul jocului in forta al inaintarii, maul-ul penetrant si jocul de picior. Desigur, asta nu inseamna ca este lipsit de creativitate si viteza. Nu, deloc, ele sunt prezente in jocul echipei Angliei, doar ca aceste elemente nu sunt cultivate cu acelasi devotament si aceeasi „incapatanare” precum in Noua Zeelanda.
Prin urmare, loviturile inalte de picior executate de Farrell et co., ei au cautat sa impinga jocul, ori de cate ori au avut ocazia, in terenul advers, dominand din punct de vedere teritorial si cautand, astfel, sa mentina sub presiune defensiva All Blacks. Faptul ca Brodie Retallick scapase balonul chiar la lovitura de incepere a meciului, i-a convins pe englezi ca loviturile inalte de urmarire reprezinta tactica pe care trebuie sa o foloseasca in continuare.
A fost o tactica care, intr-adevar, i-a ajutat sa exercite o presiune puternica in prima repriza. In acelasi timp, insa, aplicata cu incapatanare, aceasta tactica le-a impiedicat pe gazde sa incerce si alte metode de a penetra apararea oaspetilor.
De cealalta parte, in pofida revenirii spectaculoase care a condus la o victorie importanta, All Blacks nu pot fi multumiti de maniera in care au jucat.
In cate meciuri au permis All Blacks adversarilor lor sa conduca cu 15-0?
Neo-zeelandezii au fost la un pas de infrangere si faptul ca le-au permis englezilor sa conduca cu 15-0 arata existenta unor fisuri in structura jocului lor.
Asa dupa cum s-a observat in cele doua meciuri cu Africa de Sud, All Blacks devin vulnerabili cand sunt supusi unei presiuni continue in toate sectoarele jocului.
Faza din minutul 4 cand Rieko Ioane, cu un plasament defensiv defectuos, i-a lasat culoar liber catre eseu lui Chris Ashton, este un exemplu in aceasta privinta. Apararea neo-zeelandeza a fost complet surprinsa si depasita de pasa lui Ben Youngs catre Chris Ashton.
Este adevarat ca ei au invins, in cele din urma, si Africa de Sud si Anglia, dar ulciorul nu merge de multe ori la apa; asa incat ei nu se pot bizui pe ideea ca, daca au revenit spectaculos in doua meciuri, vor reusi si in meciurile urmatoare.
Pe de alta parte, All Blacks au dovedit, din nou, ca alcatuiesc, intr-adevar, o mare echipa:
Condusi cu 15-0, Read si coechipierii sai nu au intrat in panica, au absorbit presiunea gazdelor– de-a dreptul formidabila in unele momente – si au reusit sa isi impuna, incet-incet, jocul obisnuit, pastrand posesia balonului si inlantuind, cu rabdare, truda si tenacitate, faza dupa faza.
Iar prima asemenea succesiune de faze – realizata de-abia in minutul 32 – a dus, in cele din urma, la eseul inscris de Damien McKenzie.
Chiar si atunci cand pierd, All Blacks nu se predau, luptand de le primul fluier al arbitrului pana la fluierul final, demonstrand un remarcabil echilibru intre compartimente si etaland o remarcabila coeziune in joc.