Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (V

Dupa primele izbanzi, primele infrangeri.

13 August, Palmerston North, Palmerston.
Romania – Manawatu 9-28 (0-10).

Romania: Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Gheorghe Varga, Enciu Stoica, Marian Aldea, Dumitru Alexandru.
Romania: 2 l.p Mihai Bucos; 1 DG Mihai Bucos.

Manawatu: A.M Innes; H.T Blair, R. Hawkins, D. A Hales,K.Granger; D.O Rollerson, P.Cook; K.A Eveleigh, G.Old, M. Wright; J. Callesen, J.Loveday; K.K Lambert, G.Thelin, P.Harris.
Manawatu: 5 eseuri K. Granger (3), P.Cook si H. Blair; 1 tr. K. Granger; 1 l.p. D. Hale; 1DG H. Blair.

In avancronica partidei, T.P McLean sublinia, in The New Zealand Herald, faptul ca meciul cu selectionata provinciei Manawatu se anunta a fi cel mai greu meci al turneului pentru echipa Romaniei.

Si intr-adevar, a fost un meci foarte dificil pe care selectionata provinciei Manawatu l-a castigat, pe deplin meritat, dominand absolut toate sectoarele jocului, inscriind 5 eseuri, in timp ce pentru echipa noastra, Mihai Bucos a marcat un drop gol si doua lovituri de pedeapsa.

Presa neo-zeelandeza a inregistrat, cu o neascunsa nuanta de satisfactie, victoria neta a selectionatei provinciei Manawatu.

Era timpul, nu-i asa, ca acesti romani simpatici, chiar fermecatori, dar atat de putin cunoscuti, sa simta pe pielea lor ca oaspetii Noii Zeelande nu pot castiga toate meciurile in Aotearoa, asa incat era vremea fie pusi, totusi, la locul lor!

Ceea ce s-a si intamplat, pentru ca Manawatu a castigat intr-o maniera clara, dominand, cu autoritate, meciul.
Amagiti, prea usor de cele doua victorii anterioare, poate nesperate si neasteptate, dar dorite, precum si de laudele gazdelor, jucatorii nostri nu s-au ridicat la nivelul asteptat.

In acelasi timp, insa, acelasi ziar nota,cu placere, atitudinea capitanului echipei noastre la incheierea partidei.

Cand, la sfarsitul meciului, jucatorii paraseau terenul, cu un gest elegant, plin de sportivitate, Alexandru Pop a ridicat bratul lui Garth Thelin, capitanul selectionatei Manawatu, intr-un graitor si simbolic gest de salut al spectatorilor si, mai ales, de recunoastere a valorii adversarilor.

In momentul disputarii acestui meci, Manawatu numara in randurile sale trei All Blacks: John Callesen, linia a doua, K.K Lambert, pilier, si Kevin Eveleigh, linia a treia.

Centrul Duncan Hales, facuse parte din selectionata All Blacks care intreprinsese turneul din 1972, in Marea Britanie, iar doi tineri, „inchiderea” Geoff Old si „uvertura” Doug Rollerson aveau sa devina, la randul lor, All Blacks.

Cititorii mai varstnici isi vor aminti, cu siguranta, ca sase ani mai tarziu, Doug Rollerson si Geoff Old aveau sa joace in meciul test Romania-All Blacks, care s-a disputat pe 25 octombrie, 1981, la Bucuresti.

Pentru echipa noastra, intalnirea de la Palmerston a insemnat al treilea meci intr-o saptamana. Un ritm cu care echipa noastra nu era, probabil, obisnuita, dar aceasta nu a fost folosita ca o scuza. Nimeni nu a contestat faptul ca adversarii au fost, pur si simplu, mai buni.

Echipa noastra nu a mai aratat aproape nimic din excelenta evolutie din meciul cu Poverty Bay, ceea ce le-a dezamagit pe gazde.

Dupa parerea neo-zeelandezilor, ai nostri au adoptat o tactica gresita, constand, in mare masura, in folosirea exagerata a jocuuil de picior. Titularizat la „uvertura” , Mihai Bucos a cautat sa dirijeze jocul prin nenumarate lovituri de picior, dar care nu au avut niciun rezultat dovedindu-se a fi lipsite de eficacitate.

Scorul a fost echilibrat, 14-9, pana in minutul 66, cand Duncan Hales a transformat o lovitura de pedeapsa de la aproximativ 35 de metri, ducand scorul la 17-9.

Din acel moment, echipa noastra a cazut fizic, placajele liniei de treisferturi s-au „topit” incet-incet in „caldura” atacurilor dezlantuite ale gazdelor.

Aripa Ken Granger a mai inscris doua eseuri, iar Hugh Blair a pecetluit scorul final cu un drop gol: 28-9.

In intalnirea de la Palmerston, au fost foarte putine aspecte pozitive desprinse din jocul echipei noastre.

Otago Daily Times a subliniat faptul ca Romania a avut doar doua actiuni mai periculoase: o incisiva patrundere a lui Sergiu Bargaunas, la primul sau meci in acest turneu, care putea duce la inscrierea unui eseu, si o cursa spectaculoasa a lui Mircea Muntean, care si-a dovedit clasa si al carui sprint ar fi putut trezi invidia treisferturilor echipei sale.

In rest, doar lovituri de picior, Otago Daily Times facand observatia ca Mihai Bucos „preferred his boots to his hands”.

Si acelasi ziar scoatea in evidenta superioritatea gazdelor atat in gramezile ordonate – Kent Lambert dominandu-l pe Vasile Turlea – cat si in aglomerari si in joc deschis.

Dar tot Otago Daily Times a subliniat ardoarea etalata de inaintasii romani, observand ca in ultimele 5 minute ale meciului, Gheorghe Daraban „played like a man possessed”!

The New Zealand Herald a facut aceleasi observatii evidentiindu-i pe Daraban si Dumitru in tuse, a caror evolutie excelenta l-a impiedicat pe John Callesen sa domine, asa dupa cum se asteptau gazdele, jocul in tuse.

De altfel, Daraban si Dumitru, impreuna cu Mircea Muntean, au fost inaintasii care au produs o impresie puternica asupra gazdelor, chiar si in meciurile pe care echipa noastra le-a pierdut.

In ciuda superioritatii gazdelor in gramezile ordonate, Dodo Muntean a reusit sa castige 3 baloane pe introducerea adversa, iar T.P McLean a remarcat ca „ taloner-ul M. Munteanu, care in Noua Zeelanda ar juca, probabil, in linia de treisferturi, a realizat cateva curse incisive.”

Meciul a constituit o dezamagire pentru echipa noastra, iar The New Zealand Herald a surprins aceasta stare de spirit, observand ca, la sfarsitul meciului, unii dintre jucatorii „in drumul lor catre vestiare pareau ca s-ar fi indreptat catre ghilotina”.

18 august, Okara Park, Whangarei

Romania – North Auckland 0-3 (0-0).

Romania: Mihai Bucos; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Gh. Varga, Pompilie Bors, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Enciu Stoica, Marian Aldea, Sergiu Bargaunas, Ion Simion.

North Auckland: K.Going; L.Roberts, M.Hepple, D.Daynes, J.Morgan; B.L Going, S.M. Going; M. Bourgoyne, R.Macdonald, H. Macdonald; M.Mahanga, J/Swelling; G.Phillips, P.Sloane, R.Kemp.

Daca in meciul cu selectionata Poverty Bay, jucatorii nostri avusesera prilejul sa il intalneasca pe Ian Kirkpatrick, fostul capitan All Blacks, la Whangarei ei ii infruntau pe cei trei frati Going: Sid, Ken si Brian.

Cel mai faimos era, desigur, Sid Going, considerat a fi unul dintre cei mai valorosi mijlocasi la gramada, nu doar din istoria rugby-ului neo-zeelandez, ci, din istoria rugby-ului mondial.

Ken Going era si el All Black, doar Brian nefiind niciodata selectionat in echipa tarii sale.

Alaturi de cei doi frati Going, evoluau alti doi All Blacks, Joe Morgan si Hamish MacDonald, in timp ce taloneur-ul Peter Sloane si aripa de gramada Mike Burgoyne aveau sa intre si ei, cativa ani mai tarziu, in randurile All Blacks.

In privinta echipei noastre, dupa ce la Palemerston debutase Sergiu Bargaunas, meciul de la Whangarei a consemnat debutul lui Gheorghe Varga si al lui Pompilie Bors, sosit din tara pentru a-l inlocui pe Postolachi.

Interesant de notat ca Gheorghe Varga a evoluat pe postul de flanker, dar suporterii constanteni isi vor aduce aminte, desigur, ca Varga putea juca si in pozitia de centru

Marcata de esecul anterior si cautand sa nu piarda, echipa noastra a adoptat, in linii mari, aceeasi tactica ca in partida cu Manawatu, adica folosind, in mod exagerat, jocul de picior.

Ziarul The Dominion considera ca „preferinta romanilor pentru jocul de picior i-a costat meciul impotriva selectionatei North Auckland”.

Ai nostri au jucat mai bine ca in meciul cu Manawatu, dar au pierdut, pe mana lor, pentru nu au stiut sa profite de momentele in care aveau posesia balonului, irosind sansele de atac prin folosirea exagerata a loviturilor de picior.

Otago Daily Times a remarcat ca „echipa Romaniei a abandonat tactica negativa cand mai ramasesera doar doua minute de joc si aproape ca a inscris, dar era prea tarziu.

North Auckland au fost dominati in tuse si in gramezile ordonate,, au avut un usor avantaj in aglomerari, dar au reusit sa castige datorita faptului ca romanii au folosit, in mod excesiv, loviturile de picior. Romania ar fi putut castiga, cu usurinta, acest meci avand in vedere calitatea posesiei.”

Echipa noastra a avut sansa de a marca un eseu chiar inainte de sfarsitul reprizei intai, atunci cand, dupa un balon castigat in tusa, Mircea Paraschiv a tasnit catre „22”-ul advers, dar, in mod inexplicabil pentru ziaristii neo-zeelandezi, in loc sa paseze, el a preferat sa suteze cu exteriorul ghetei, balonul rostogolindu-se dincolo de terenul de tinta.

Sid Going nu a dominat jocul, asa dupa cum sperau gazdele, iar North Auckland a castigat gratie loviturii de pedeapsa transformate de fratele lui Sid, fundasul Ken Going.

Ai nostri au mai avut o sansa de a castiga de-abia in ultimul minut de joc, atunci cand Ion Constantin, se lansase intr-o cursa periculoasa pe aripa dreapta apropiindu-se vertiginos si amenintator de linia butului. El a fost, insa, placat, in ultimul moment, de Ken Going, care, dupa meci, a declarat ca niciodata pana atunci nu fusese atat de zguduit ca in placajul asupra aripei noastre.

Cu toate ca fusese invinsa, spectatorii prezent in tribune au apreciat revenirea echipei noastre din ultimele 10 minute ale meciului.

Iata, spre exemplu, comentariul ziarului The New Zealand Herald:

„ In ciuda infrangerii, echipa Romaniei a captivat publicul prin revenirea sa; sariturile magnifice in margine ale lui G. Daraban; talonajul lui M. Munteanu, care, in acest moment, este, cu siguranta, cel mai bun taloneur al tarii sale; prin suportul viguros al pilier-ului C. Dinu si pasele stralucitoare ale mijlocasului la gramada, M. Paraschiv”.

Si mai departe: Spectatorii au meritat sa plateasca pentru a urmari evolutia romanilor „ in maul-uri, in aparare si cursele spectaculoase ale lui Constantin”.

Gratie evolutie sale in tuse, Gheorghe Daraban i-a impresionat si pe cei de la The Dominion care au remarcat ca „ puternicul jucator din linia a doua Gheorghe Daraban a realizat cel mai bun meci al sau din turneu castigand numeroase baloane in tuse…”.

Se pare a arbitrajul nu a fost la inaltime, in faza anterioara cursei lui Ion Constantin, Gheorghe Nica fusese victima unui placaj inalt, care ar fi trebuit penalizat, dar arbitrul Colin Gregan a lasat jocul sa continue.

Dupa meci, el a declarat ca a observase placajul intarziat, dar aplicase legea avantajului. Curioasa decizie avand in vedere ca lovitura de pedepsa era intr-o pozitie buna, iar Ion Constantin fusese placat si pierduse balonul, deci avantajul nu fusese fructificat.

De altfel, in privinta arbitrajului, ziarul Otago Daily Times a subliniat faptul ca arbitrul Colin Gregan „nu i-a impresionat nici pe spectatori si nici pe jucatori. El nu a observat unele iregularitati si s-a aratat foarte pedant penalizand altele. Atat Alexandru Pop cat si Sid Going au cerut arbitrului explicatii la unele dintre deciziile sale”.

Lasand, insa, arbitrajul deoparte, relatarile presei neo-zeelandeze au scos in evidenta efectul negativ al tacticii loviturilor de picior asupra eficacitatii jocului de ansamblu al echipei noastre.

Ziaristii au fost surprinsi sa observe ca, dupa excelenta evoluție din primul meci, care reprezentase o imensa surpriza pentru neo-zeelandezi, echipa noastra sa schimbe, in mod brusc, registrul tactic.
A fost, oare, aceasta alegere determinata de teama ca un joc prea deschis ar fi expus unele slabiciuni ale jocului de ansamblu al echipei?

A fost, oare, mai puternica – in mod instinctiv – mentalitatea de juca pentru a nu pierde decat mentalitatea de a juca pentru a castiga?

Poate ca, putin speriati de isprava din meciul cu Poverty Bay, jucatorii si antrenorii hotarasera ca jocul de picior reprezenta o optiune mai sigura in incercarea de a obtine rezultate satisfacatoare.

Cert este ca, dupa meciul de la Whangarei, domnul Cosmanescu s-a declarat deceptionat de maniera exagerata si exasperanta a folosirii loviturilor de picior, subliniind ca „de acum inainte, publicul neo-zeelandez va avea prilejul sa urmareasca un stil de joc deschis”.

Vom vedea in articolul urmator daca jucatorii aveau sa ii dea dreptate domnului Cosmanescu.

Va urma

Calatoria de la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (IV)

Surprizele continua – a doua victorie consecutiva!

9 August, Rugby Park, Hamilton.
Romania- Waikato 14-9 (6-6 ).

Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Mircea Paraschiv; Enciu Stoica, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Mircea Muntean, Vasile Turlea. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Gheorghe Varga, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Ion Simion.
Romania: 3 eseuri: Gheorghe Dumitru, Petrica Motrescu, Mircea Paraschiv; 1 tr. Raducu Durbac.

Waikato: Q. Maisey; A.Clark,G.Kane, P. Gilbert, M.Taylor; R.McGlash, D.Phillips, D.Myers.R.Stafford, R.Lockwood;M.Welsh, P.Eggleton; G.Irwin, P.Bennett, M.O’Donoghue.
Waikato: 1 eseu Peter Eggleton; 1 tr. Q. Maisey; 1DG R. MacGlashan.
Inaintea meciului cu Waikato, oficialii locali declarau ca interesul pentru partida cu Romania era foarte scazut.

Dar, dupa victoria obtinuta impotriva selectionatei Poverty Bay, situatia s-a schimbat radical, cererea de bilete explodand, pur si simplu!

The New Zealand Herald anunta intr-un articol din 7 august ca „biroul Federatiei (din Waikato) era asediat cu cereri de bilete”!

Iar Des Judd, presedintele Federatiei de Rugby din Waikato declara:
„Telefonul suna intruna, „inrosindu-se” de atatea apeluri, pentru cereri de bilete. Am primit cereri din Rotorua si Auckland de la suporteri care vroiau sa ii vada pe romani”. Si pentru a aprecia interesul starnit, sa notam ca Rotorua se afla la 100 de kilometri de Hamilton, iar Auckland la 112 de kilometri.

Un articol publicat in ziarul The Dominion anunta ca in urma victoriei in fata selectionatei Poverty Bay, echipa Romaniei devenise „a top box-office attraction”.
Interesul starnit de sosirea echipei noastre, a fost comparat cu interesul trezit de meciul pe care Waikato il sustinuse in 1956, cu celebrii Springboks! Amintirile erau cu atat mai placute cu cat selectionata Waikato reusise sa ii invinga pe sud-africani.

Selectionata Waikato avusese un inceput de sezon lipsit de consistenta.
In primul meci al sezonului, terminase la egalitate cu Poverty Bay, pierduse cu Auckland, invinsese selectionatele Thames Valley si Counties, dar in meciurile premergatoare partidei cu selectionata noastra, fusese invinsa de selectionata New Zealand Colts (selectionata sub 21 de ani a Noii Zeelande) si Hawke’s Bay.

Cei mai cunoscuti jucatori din Waikato erau centrul Greg Kane, care in 1974 imbracase de sapte ori tricoul All Blacks (dar nu in meciuri test) si Peter Eggleton, care fusese inclus in selectionata Junior All Blacks.
Merita remarcata prezenta tanarului de 19 ani, Murray Taylor care in anul urmator, in 1976, avea sa intre in randurile All Blacks, debutand in meciul-test cu Argentina, la Buenos Aires.

Meciul, disputat in fata a 15,000 de spectatori, nu s-a ridicat la un nivel deosebit, Otago Times caracterizandu-l drept un meci „plicticos”.

Citind cronica meciului, mi se pare ca Terry McLean a caracterizat cel mai bine victoria echipei noastre prin titlul articolului publicat in The New Zealand Herald: „Indiferenta si stralucire in victoria romaneasca”.

Din cronicile meciului, rezulta ca echipa noastra nu a mai repetat performanta din meciul precedent cu Poverty Bay.

Din perspectiva neo-zeelandezilor, a fost un meci plicticos care a prins viata doar in primele 15 minute si in ultimele 10 minute, perioade care au fost dominate de echipa noastra.

Waikato a dominat gramezile ordonate (20-16) castigand patru baloane pe introducerea lui Mircea Paraschiv, un avantaj de care, in mod normal, ar fi trebuit sa profite din plin.

Din pacate pentru gazde, si din fericire pentru noi, aproape toate baloanele castigate au fost irosite, fie de Doug Phillips, mijlocasul la gramada, fie de „uvertura” Ross McGlashan, ambii lansand nenumarate lovituri de urmarire pentru cele doua aripi, Peter Gilbert si Alan Clark.

Alegerea acestei tactici nu era intamplatoare, perechea de mijlocasi urmarind sa puna in valoare viteza celor doua aripi de treisferturi, Gilbert si Clark fiind cei mai rapizi jucatori de pe teren.

Problema celor doi mijlocasi a fost ca loviturile lor au fost prea lungi, ceea ce le-a ingaduit treisferturilor noastre sa recupereze baloanele si se organizeze in defensiva inainte ca Gilbert si Clark sa ii puna in dificultate.

In ciuda meciului caracterizat drept „plicticos”, ziaristii neo-zeelandezii au observat ca in acest meci, inaintasii nostri au etalat in stil mult mai coerent in joc deschis decat in meciul cu Poverty Bay.

Printre cei remarcati s-au numarat Alexandru Pop, Vasile Turlea, Gheorghe Dumitru si Gheorghe Daraban.

Dupa doar 6 minute de joc, Vasile Turlea a creat faza primului eseu, tasnind dintr-o aglomerare si lansandu-se intr-o cursa la capatul careia i-a pasat lui Gheorghe Dumitru care a marcat in forta. Raducu Durbac a transformat eseul, echipa noastra conducand cu 6-0.

Waikato a egalat prin incercarea lui Peter Eggleton, transformata de fundasul Quentin Maisley si prima repriza s-a incheiat la egalitate: 6-6.

In minutul 14 Raducu Durbac, accidentat la mana, avand un deget dislocat, a fost inlocuit de Ion Simion.

In cea de -a doua repriza, gazdele au preluat conducerea printr-un drop gol reusit de McGlashan: 9-6.

Waikato a condus pana in ultimele 10 minute, cand echipa noastra s-a trezit din „amorteala” si a preluat initiativa, dominand clar si reusind sa marcheze doua eseuri.

T.P McLean a surprins foarte bine mentalitatea latina a jucatorilor nostri printr-o observatie foarte pertinenta:
„Doar foarte tarziu, spre sfarsitul meciului au inteles [note mea: romanii] ca nu este bine sa te lasi sedus de propriul tau success timpuriu”, referindu-se, desigur, la spectaculoasa victorie asupra selectionatei Poverty Bay.

Si mai departe, ziaristul neo-zeelandez subliniaza „trezirea” romanilor:

„Cu 10 minute inainte de final, romanii erau condusi cu 6-9 si jucau suficient de prost incat sa merite sa piarda. In acele ultime minute, ei au etalat caracterul unei echipe de nivel international. Mai intai au inscris un eseu la colt prin Ion Simion [nota mea: de fapt eseul fusese inscris de Petrica Motrescu]. Iar in ultimul minut de joc, G.Dumitru, un Numar 8 talentat si inteligent, a pornit lansat din spatele unei gramezi ordonate, catre linia de but, a fost placat, dar a pasat lui M. Paraschiv. Acesta, cu o abila schimbare de picior, a pus pe picior gresit apararea adversa, si a sprintat in eseu.”

Acest eseu decisiv a schimbat scorul de la 10-9 la 14-9, Gheorghe Nica a incercat sa transforme prin drop, dar a ratat dintr-o pozitie extrem de favorabila.

Cat de important a fost pentru echipa noastra eseul lui Mircea Paraschiv, inscris in ultimul minut al meciului?

Domnul T.P McLean a surprins cel mai bine importanta, presiunea si tensiunea momentului pentru jucatorii nostri, notand ca, dupa inscrierea eseului, Gica Daraban „l-a sarutat, cu afectiune, pe frunte pe Mircea Paraschiv”!

De altfel, Mircea Paraschiv, mezinul echipei, care a jucat cu o maturitate cu mult peste cei 20 de ani ai sai, a fost remarcat de presa neo-zeelandeza,

The Dominion care a notat: „Paraschiv, care nu a jucat inca niciun meci international pentru tara sa, i-a eclipsat pe mai experimentatii sai coechipieri, invigorand un meci plicticos si incheindu-l cu un eseu in ultimul minut al meciului”.

La randul sau, Gheorghe Dumitru incepea sa isi arate clasa, fiind, alaturi de Gheorghe Daraban, unul dintre inaintasii remarcati, in mod regulat, de presa neo-zeelandeza.

Aceasta era cea de-a doua victorie consecutiva a echipei noastre, consemnand, astfel, un debut spectaculos, mai frumos, probabil decat in visele jucatorilor si ale antrenorilor nostri.

Dar, cum bine se stie, rugby-ul se joaca cu picioarele pe pamant, cu capul pe umeri si mintea limpede. Victoriile trebuie savurate, dar cu masura, pentru ca, dupa cum vom vedea mai departe, dupa victorii urmeaza si infrangeri.

Va urma

Calatoria de la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (III)

Debut victorios!

6 August, Rugby Park, Gisborne.
Romania- Poverty Bay 19-12 (13-6).

Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Mircea Paraschiv; Constantin Fugigi, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Mircea Muntean, Vasile Turlea. Rezerve: Enciu Stoica, Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Ion Simion.
Romania: 2 eseuri: Mircea Paraschiv, Alexandru Pop; 1 tr. Mihai Bucos; 1 drop gol Mihai Bucos; 2 lovituri de penalitate, Mihai Bucos, Ion Constantin.

Poverty Bay: A.G Swann; G.F Torrie, J. Watelrs, G.R Newlands; R.M Parkinson, GW Thompson, H. Huriwai; I. Kirkpatrick, L.G Knight, P.Tocker; C.Kirkpatrick, G. Allen; R.A Newlands, B.F Walde, W.McFarlane.
Poverty Bay: 2 eseuri Ian Kirkpatrick, Hona Huriwai; 2 tr. A. Swann;

Primul meci, prima victorie in patria rugby-ului!
Un debut in forta, mai frumos decat in vise.

In avancronica meciului,T.P. McLean, unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi, scria in ziarul The New Zealand Herald: „Este posibil, daca nu chiar probabil, ca Poverty Bay va castiga. Este de asemenea posibil ca romanii sa se dovedeasca a fi o echipa extrem de interesanta. Daca sunt, atunci Rugby-ul va fi castigatorul”.

Selectionata Poverty Bay numara in randurile sale trei All Blacks: Ian Kirkpatrick, cel care fusese capitanul All Blacks in sezonul 1972-1973, Lawrie Knight si Mike Parkinson.

In aceeasi avancronica, domnul McLean nu a pregetat sa laude echipa condusa de Kirkpatrick: „…Poverty Bay poseda o echipa puternica, poate cea mai buna din istoria provinciei, cu o admirabila disciplina, bine antrenati in toate compartimentele, incepand cu o gramada care se remarca printr-un joc eficace”.

Care a fost titlul articolului domnului McLean dupa terminarea partidei?

In traducere libera: „Romanii ofera rugby-ului o noua, stralucitoare sclipire ”!
Nu cred ca vom gasi in istoria rugby-ului romanesc astfel de aprecieri laudative exprimate cu sinceritatea generata de o neasteptata surpriza.

Si mai departe: „Calitatea fascinanta a romanilor a fost maniera in care pasau. Viteza paselor liniei de treisferturi a fost de doua, sau chiar de trei ori mai mare decat viteza obisnuita la nivelul provinciilor Noii Zeealande”.

De cate ori am avut prilejul de a citi un asemenea compliment la adresa „treisferturilor”? De cate ori am avut prilejul de a citi asemenea observatii laudative referitoare la jocul de treisferturi al echipelor romanesti?

Desigur, aceste aprecieri au fost facute sub influenta unei enorme surprize, neo-zeealandezii descoperind ca, iata, exista o natiune dincolo de Cortina de Fier care stia sa joace rugby.

Este adevarat, laudele si entuziasmul au fost, in continuare, mai temperate, meciurile urmatoare aratand limitarile si slabiciunile echipei, dar la fel de adevarat este faptul ca impresia generala a fost excelenta.

Revenind la meci, echipa noastra a deschis scorul dupa doar doua minute gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Mihai Bucos.
Primele gramezi ordonate nu au fost in avantajul nostru, Vasile Turlea, pilier-ul dreapta, fiind ridicat,de cateva ori sub presiunea adversarilor.

Inaintasii si-au revenit insa, gramada a devenit stabila si, spre surprinderea gazdelor, Mircea Muntean a talonat un balon pe introducerea adversa (de altfel, singurul asemenea balon in tot meciul)!

Gazdele au continuat sa atace si , dupa un sfert de ora, au înscris primul eseu prin Ian Kirkpatrick, care transformat fiind a dus scorul la 6-3 in favoarea lor.

Finalul reprizei a fost dominat, însă, de echipa noastra care a reusit sa marcheze doua eseuri:
Primul prin Alexandru Pop care a plonjat pe balonul balbait si scapat de doi jucatori neo-zeelandezi chiar pe linia butului.
.
Cel de-al doilea a fost inscris de Mircea Paraschiv, dupa o sarja a lui Gheorghe Dumitru pornita din spatele unei gramezi ordonate. Bucos a transformat doar eseul lui Pop, iar Romania a incheiat in avantaj prima repriza: 13-6.

In cea de-a doua repriza , dupa doar sase minute, gazdele au marcat al doilea eseu prin Hona Huriwai, care a depasit linia defensiva a echipei noastre si a sprintat catre but inscriind un eseu la centru. Eseul a fost transformat de fundasul A. Swann,gazdele apropiindu-se la un punct diferenta: 13-12.

Acesta a fost un moment psihologic favorabil gazdelor, care au continua sa atace, dar echipa noastra nu a cedat si Ion Constantin a reusit transformarea unei lovituri de pedeapsa de la 35 de metri.

Dupa aceea a urma un adevarat asalt al gazdelor in fata caruia apararea noastra a rezistat cu succes.
Constantin Fugigi s-a accidentat, avand nevoie de cinci „copci” pe obraz, fiind inlocuit de Enciu Stoica care a jucat ultimele 26 de minute ale meciului.

Scapati de sub presiunea adversarilor, jucatorii nostri au lansat un contraatac periculos in urma caruia Mihai Bucos, ajuns intr-o pozitie favorabila, a inscris un drop gol spectaculos care a stabilit scorul final: 19-12!

Cine au fost jucatorii remarcati in meciul cu Poverty Bay?

Cel care a produs o impresie deosebita a fost Raducu Durbac.

Conform relatarilor ziarului The Dominion „Fundasul Radu Durbac a avut o evolutie remarcabila, iar plasamentul sau a fost exceptional”.

Si ziarul Otago Times a scos in evidenta evolutia fundasului nostru:” Jocul de picior al lui Durbac a fost fenomenal” si mai departe: „fundasul Radu Durbac a evoluat aproape fara greseala impotriva selectionatei Poverty Bay. In privinta plasamentului, el a fost, rareori, prins pe picior gresit, iar loviturile sale de picior in tuse au fost precise si pline de acuratete”.

The New Zealand Herald a remarcat: „Jucator de linia a doua foarte inalt, G. Daraban s-a ‚propulsat’ in mijlocul tusei ca o racheta, in joc deschis, capitanul echipei, A.Pop si No. 8 G. Dumitru au fost foarte activi”, iar Mihai Bucos „ a pecetluit scorul cu doar un minut intainte de final printr-un drop gol maret”.

Dar neo-zeelandezii au fost foarte obiectivi in evaluarea jocului echipei noastre, alaturi de laudele meritate, scotand in evidenta si slabiciunile oaspetilor lor.

Spre exemplu, citandu-l pe Ian Kirkpatrick, ziarul The Dominion aprecia ca „ marea lor slabiciune consta in faptul ca in aglomerari nu „greblau” balonul, iar in maul-uri pierdeau prea usor posesia balonului”.

Mai departe, ziarul The Dominion aprecia ca” este evident faptul ca in fazele de joc ale inaintarii, romani mai au, inca, multe de invatat. Jocul in gramezile spontane a fost mai bun decat se anticipase, dar gramada ordonata a fost fragila, iar in tuse au fost complet depasiti de Lawrie Knight.”

Ziarul Otago Times a facut urmatoarea observatie: „Inaintasii nu sunt cei mai buni din lume, dar sunt plini de energie si doritori sa invete, in timp ce pentru jucatorii de treisferturi manuirea balonului de rugby pare a fi ceva firesc si natural.”

Iar The New Zealand Herald a subliniat faptul ca „Poverty Bay castigase balonul in 60 de faze in timp ce romanii doar in 30 de faze”.

Victoria repurtata in fata selectionatei Poverty Bay, care nu pierduse niciun meci in ultimele 13 partide (!), a constituit o surpriza imensa pentru neo-zeelandezi.
Surpriza a fost cu atat mai mare cu cat rugby-ul romanesc, sosind de dincolo de Cortina de Fier, era complet necunoscut in Noua Zeelanda.

Prin urmare, surpriza a fost amplificata de placerea de a descoperi un rugby de calitate etalat de o natiune care exista in afara clubului select format din cele cinci natiuni europene si cele trei mari forte ale emisferei sudice.

Impresionat de cele vazute, T.P. McLean a gasit necesar sa transmita un mesaj curajos si , in acelasi timp, surprinzator, subliniind urmatoarele: „Speram, dar nu credeam ca va fi posibil, ca romanii sa etaleze un asemenea nivel in ceea ce priveste competenta rugbystica. Acum, pare ca este posibil ca natiunile Marii Britanii impreuna cu Franta, puternicul lor partener, sa considere ca nu poseda dreptul divin asupra a tot ceea ce este mai bun in Rugby”.

Ecouri dupa splendida victorie de la Gisborne

Mi se pare foarte interesant pentru ca mai tinerii cititori si suporteri romani sa realizeze dimensiunea surprizei generate de acest prim meci in randurile neo-zeelandezilor, sa reproduc cateva dintre reactiile gazdelor aparute a doua zi.

Radio New Zealand.

In Noua Zeelanda televiziunea a fost introdusa in 1960, iar primul meci-test transmis a fost meciul dintre Noua Zeelanda si Australia, care a avut loc la Dunedin in 1962.

Trebuie remarcat faptul ca meciurile de rugby nu erau transmise in direct, ci difuzate in reluare a doua zi. Aceasta era o regula impusa de Federatia Neo-Zeelandeza de Rugby ( New Zealand Rugby Union) care considera ca transmisiunea in direct va duce la reducerea numarului de spectatori prezenti pe stadioane.

Aceasta masura a ramas in vigoare pana in 1972, cand cel de-al treilea test dintre All Blacks si Wallabies, disputat la Auckland, a fost, in sfarsit, transmis in direct.

In aceste conditii, transmisiile meciurilor de rugby la radio erau ceva obisnuit, prima transmisie a unui meci de rugby avand loc pe data de 29 mai, 1926.

In ceea ce priveste turneul echipei nationale a Romaniei, intentia initiala a postului de radio national nu era de a transmite meciurile in direct, ci, doar de a tine la curent pe ascultatori prin anuntarea evolutiei scorului de-a lungul partidei. Aceasta era maniera in care erau tratate turneele altor echipe nationale care nu erau considerate ca facand parte din elita mondiala, precum era cazul Insulelor Tonga si Insulelor Fiji.

Ce s-a intamplat, insa la meciul Romania- Poverty Bay?

Postul national de radio a transmis in direct doar cea de-a doua repriza si ceea ce este foarte interesant de observat este faptul ca transmisia directa a fost rezultatul deciziei directorului general al companiei nationale de radio, domnul J.P Hartstonge!
Probabil ca ceea ce l-a determinat sa decida transmiterea celei de-a doua reprize a fost faptul ca Romania conducea la pauza, in mod surprinzator, cu 13-6.

Dupa incheierea meciului, directorul postului de radio, domnul Rob Crabtree a declarat: „Cu exceptia victoriei asupra Frantei, nu am avut absolut nicio indicatie referitoare la cat de puternica este echipa Romaniei. Prin urmare, i-am tratat la fel cum am tratat alte natiuni, precum Tonga, anuntand evolutia scorului. Sunt gata sa recunosc ca am facut o eroare in ceea ce priveste interesul starnit de acest meci.”

Comentariile lui Jack Gleeson

Jack Gleeson, care la vremea aceea facea parte din comitetul de selectie al All Blacks si pe care ii va conduce trei ani mai tarziu, in 1978, ca antrenor, in turneul de Grand Slam in Marea Britanie, a facut cateva declaratii elocvente si care merita sa fie citate:

– „ Ni s-a spus ca acesti romani nu stiu nimic despre gramada ordonata si jocul inaintasilor. Dimpotriva, ei sunt extrem de tehnici si indemanateci. Jucatorii din linia de treisferturi sunt stralucitori. As putea spune ca ne-am inselat [nota mea: in privinta valorii acestei echipe].”

– „ Este esential ca antrenorii nostri sa vizioneze, cat de des posibil, casetele video ale acestor baieti”.

– „In Noua Zeelanda, jocul treisferturilor este, in mare masura, arid. In atac, jucatorii considera ca singurul scop este de a ataca direct. Ei par a fi surprinsi si nemultumiti cand sunt placati. Dar acesti romani inteleg in mod corect jocul. Jucatorii de treisferturi sunt agili…se misca foarte bine in teren si stiu cum sa evite placajele”.

– „Cand simt ca sunt in pericol, ei paseaza balonul…pasele lor sunt lungi si, ceea ce este remarcabil, sunt executate in viteza”.

Iar domnul Gleeson a laudat, de asemenea, jocul de picior al echipei noastre.

– „ Mi s-a parut ca au folosit, intotdeauna, jocul de picior cu un scop precis. A fost neobisnuit sa vezi cele doua aripi, Constantin si Motrescu, lansand lovituri de urmarire de 15 si 30 metri in cursele lor catre linia de but. Dar aceste actiuni erau foarte bine executate. Cei doi jucatori stiau foarte bine ce vroiau sa realizeze si exercitau o presiune serioasa asupra apararii selectionatei Poverty Bay prin inteligenta acestei manevre”.

– „Iar in ceea ce priveste loviturile de picior ale fundasului, Durbac, si ale mijlocasului la deschidere, Bucos, acestea erau executate cu o acuratete extraordinara”.

– Comentand faptul ca tehnica de placaj a romanilor ar trebui studiata indeaproape de jucatorii si antrenorii neo-zeelandezi, Jack Gleeson a continuat: „Mi-a facut placere sa urmaresc jocul romanilor… Este foarte bine ca romanii au venit la noi sa ne invete lucruri pe care noi nu ar fi trebuit niciodata sa le uitam”.

Ian Kirkpatrick, capitanul echipei invinse si unul dintre marii jucatori All Blacks, a declarat:
– „[Romanii] au o gramada buna. Jocul de picior a dovedit o acuratete magnifica. Pot spune, cu siguranta, ca ei vor fi o echipa mai buna decat echipa Scotiei pe care am vazut-o in urma cu cateva saptamani.”

Au continut, oare, aceste declaratii laudative – care, sunt convins, au luat prin surprindere si pe suporterii romani – o doza de diplomatie si politete din partea celei mai puternice natiuni rugbystice pentru a mangaia orgoliul unei natiuni „mici” care nu avea nici pe departe traditia si bogatia rugbystica a gazdelor? Posibil.

Parerea mea, insa, este ca aprecierile gazdelor au fost sincere, izvorand, in special, din surpriza nemasurata furnizata de evolutia echipei noastre in meciul de debut.

Va urma

Calatoria la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (II)

Intre prietenie la prima vedere si circumspectie

Dupa cum mentionam in articolul anterior, neo-zeelandezii nu cunosteau aproape deloc rugby-ul romanesc. Era de inteles, avand in vedere faptul ca Romania era prima tara de dincolo de Cortina de Fier care isi trimitea sportivii in Aotearoa, insula de la capatul lumii.

In privinta contactelor directe cu jucatorii, insa, a fost prietenie la prima vedere daca ne referim la declaratia domnului J.M Jeffs, secretarul Federatiei Neo-Zeelandeze de Rugby (New Zealand Rugby Union) care, dupa ce s-a intalnit cu jucatorii nostri, a concluzionat: „Acesti baietii sunt fermecatori”.

In plan tehnic, lipsa unor informatii directe a facut ca opiniile exprimate in presa neo-zeelandeza sa fi fost formate din perspectiva contactului cu rugby-ul francez.

Neo-zeelandezii stiau ca Romania invinsese Franta, 15-10, cu doar un an in urma, la Bucuresti. Pe de alta parte, auzisera pareri conform carora rugby-ul romanesc practica un stil de joc lipsit de creativitate.

Dar, ca intotdeauna, este o mare diferenta intre parerile formate pe baza unor informatii auzite de la altii si intre cele formate pe baza propriilor observatii.

Primele concluzii ale ziaristilor care au asistat la antrenamentele echipei, desfasurate la Te Karaka, o localitate aflata la 32 de kilometri de Gisborne, ar putea surprinde pe cititorii de astazi.

Iata primele impresii – exprimate cu nuante alunecand intre circumspectie si surpriza – ale ziaristului T.P McLean in The New Zealand Herald:
„In timp ce a devenit evident ca legarea inaintasilor in gramezile fixe nu s-a ridicat la nivelul celor mai inalte standarde, aceasta apreciere nu poate fi judecata cu acuratete avand in vedere faptul ca cei care vor juca cu Poverty Bay au legat impotriva a doar patru sau cinci coechipieri. Ceea ce a fost, insa, captivant a fost viteza, usurinta si siguranta etalate in executarea paselor si consecventa demonstrata in urmarirea baloanelor lansate prin loviturile de picior”.

Asadar, in primele momente, linia de treisferturi, si nu gramada, a produs o puternica impresie asupra gazdelor!

Mihai Bucos i-a suprins pe ziaristii prezenti printr-o fenta de pasa intr-o directie pentru a lansa apoi balonul in directia opusa.
Cele doua aripi, Petrica Motrescu si Ion Constantin, au fost remarcate datorita schimbarilor rapide de picior, iar Raducu Durbac a impresionat prin intercalarile in linia de treisferturi si prin precizia loviturilor de picior.

In continure, imi ingadui sa povestesc cititorilor doua imtamplari a caror relevanta se situeaza la poluri diametral opuse, transmitand, printre lumini si umbre, mesaje complet diferite.

Temerile domnului Vodanovici

Daca atitudinea deschisa si prietenoasa a oaspetilor romani a produs, din prima clipa, o impresie extrem de placuta, neo-zeelandezii erau, totusi, circumspecti in privinta nivelului de joc al jucatorilor sositi tocmai din Estul Europei.

Iar unul dintre cei care se temeau ca inaintasii romani nu vor putea face fata adversarilor din selectionata Poverty Bay – prima echipa pe care urmau sa o intalneasca, miercuri, 6 august – era Ivan Vodanovici, ofiterul de legatura din partea Federatiei Neo-Zeelandeze, care s-a ocupat de echipa noastra pe durata turneului.

Vodanovici jucase pe postul de pilier dreapta si avusese 3 selectii pentru All Blacks, in 1955, cand evoluase in cele trei meciuri-test impotriva Australiei.
Dupa retragerea ca jucator, el a ramas implicat in structurile rugby-ului neo-zeelandez, fiind si antrenor al All Blacks intre anii 1969-1971.

Ca antrenor, domnul Vodanovici fusese, probabil, un aprig sustinator al pregatirii fizice, pentru ca, dupa retragerea ca jucator, era recunoscut ca un impatimit al crosului, el alergand in fiecare dimineata inainte de a se dedica treburilor zilnice.

Urmarindu-i la antrenamente pe inaintasi, domnul Vodanovici a avut impresia ca pilierii nostri erau supraponderali, nepregatiti suficient din punct de vedere fizic si prea „moi” pentru a face fata puternicilor inaintasi de la Poverty Bay, condusi de Ian Kirkpatrick, fostul capitan All Blacks.

Presa neo-zeelandeza nu indica numele pilierilor nostri, nu stiu cati dintre ei au fost eroii intamplarii care urmeaza, dar pilierii nostri erau Constantin Dinu, Vasile Turlea, Nicolae Baciu carora li se adauga Dumitru Musat, care, desi selectionat ca jucator de linia a II-a, putea evolua si ca pilier.

Incercat de aceste temeri si temandu-se de un eventual dezastru al liniei intai tocmai in meciul de debut, domnul Vodanovici s-a prezentat, in duminica dinaintea meciului, la hotelul oaspetilor si, prin intermediul antrenorilor, i-a invitat, in mod foarte politicos, pe pilierii nostri sa alege impreuna pe un traseu ales de el. Dorea, desigur, sa testeze conditia fizica a jucatorilor nostri.

Invitatia (sau provocarea?!) a fost acceptata cu placere, asa incat, a doua zi luni, la ora sapte dimineata, domnul Vodanovici i-a asteptat pe oaspetii sai in fata hotelului si apoi au inceput alergarea pe dealul Kaiti Hill din Gisborne.

Domnul Vodanovici a inceput alergarea in forta, urmat de jucatorii nostri. Pe la jumatatea pantei, in punctul in care aceasta devenea din ce in ce mai abrupta, s-a trezit ca oaspetii sai au tasnit din spatele sau, depasindu-l cu usurinta si lasandu-l in urma.

Si in continuare sa il lasam pe domnul Vodanovici sa povesteasca si sa traga concluziile:
„I-am ajuns in varf cateva minute mai tarziu. Acesti baieti s-au intors si au pornit la vale pana la jumatatea traseului. Apoi au sprintat pana in varf. Si apoi au repetat sprintul. Erau buni, erau intr-adevar foarte buni. Aceasta a fost ultima data cand am sugerat ca membrii ai acestei echipe, sunt grasi si lenesi”.

La polul opus al amintirilor placute, se situeaza povestea lui Neculai Postolachi.

Neculai Postolachi – victima unei „turnatorii”

Daca intamplarea povestita mai sus, avandu-l ca protagonist pe domnul Vodanovici, ne face placere sa o amintim, in schimb povestea lui Neculai Postolachi este trista lasand un gust amar suporterilor si cititorilor, aratand ca si mica familie a rugby-ului romanesc era atinsa si patata de prezenta informatorilor Securitatii.

Lache Postolachi era un jucator de baza la vremea aceea si fusese selectionat, pe merit, in linia a II-a, iar numele sau era trecut in lista oficiala care fusese trimisa Federatiei Neo-Zeelandeze.
O trista ironie a facut ca fotografia sa să fie publicata in programul ultimului meci al turneului in care Romania a intalnit, sambata 30 august, selectionata Junior All Blacks.

Generatiile de astazi trebuie sa stie ca inainte de 1989, in Romania comunista era interzis prin lege ca romanii sa posede valuta occidentala.
Greu de inteles pentru tinerii nascuti dupa 1989, nu-i asa?

Neculai Postolachi a fost oprit la aeroportul Otopeni, chiar inainte de imbarcarea in avion, vamesii gasindu-i intr-un tub de unguent, valuta occidentala. Se pare ca, fiind „anuntati” din timp, vamesii si-au indreptat cautarile direct spre tubul cu pricina. Drept urmare, el a fost impiedicat sa urce in avion, ramanand acasa si ratand, astfel, turneul in Noua Zeelanda. Ulterior, el a fost inlocuit de Pompilie Bors.

Nu cunosc amanunte, dar toate circumstantele indica, in mod evident, ca jucatorul de la Steaua fusese victima unei delatiuni.
Nu se stie cine a fost autorul acestui denunt, dar intamplarea lasa un gust amar si acum, dupa atatia si atatia ani.

In Romania comunista, „turnatoria” si delatiunea fusesera ridicate la rang de institutie, iar frica de a fi „turnat” facea parte din realitatile crude ale vietii de zi cu zi.
Delatiunea si „turnatoria” erau prezente si active in toate straturile societatii romanesti, inclusiv in lumea sportului. Din pacate, rugby-ul nu a facut exceptie.

Imi amintesc ca Dumitru Ghiuzelea, o aripa exceptionala, poate cea mai buna aripa de treisferturi in istoria rugby-ului romanesc, care marcase 3 eseuri in meciul cu echipa galeza Swansea, in meciul disputat la Bucuresti in 1954, impresionandu-i pe oaspeti, a fost impiedicat sa plece in turneul din Anglia, din 1955. Nu a fost oprit la aeroport, ci a fost anuntat doar cu o zi inainte de plecarea in turneu.

Dupa impresionanta performanta de la Bucuresti, galezii se asteptau sa il vada pe Ghiuzelea in echipa, dar practica minciunii se inradacinase, deja, in societatea „raiului comunist”, iar Ghiuzelea „suferise”, peste noapte, o intindere devenind indisponibil!

Redau comentariul din ziarul galez South Wales Evening Post, din data de 2 septembrie, 1955:
„Este pacat ca vedeta echipei, aripa Dumitru Ghiuzelea, cel care a marcat trei eseuri in meciul de anul trecut cu Swansea, a suferit o intindere si a ratat turneul”.

Nu cunosc amanuntele acestui caz, dar se pare ca impresia extraordinara pe care o produsese jucatorul nostru asupra galezilor, i-a facut pe vajnicii aparatori ai „vigilentiei revolutionare” sa se teama ca Ghiuzelea va ramane in Marea Britanie.

Revenind la imtamplarea lui Neculai Postolachi, ma intreb:

Ce au simtit, oare, coechipierii sai care impartisera cu el, cantonamente, antrenamente, meciuri in campionatul national, meciuri internationale, traind inpreuna cu el amaraciunea infrangerilor si bucuria victoriilor?

Ce vor fi simtit, oare, vazandu-l pe Lache Postolachi oprit la vama si impiedicat sa participe la cel mai important turneu al carierei sale?

Ce vor fi simtit ei, oare, la intoarcerea din Noua Zeelanda, cand s-au reantalnit cu Postolachi la antrenamente sau meciuri?

Ce va fi simtit Neculai Postolachi atunci, acolo, la aeroportul Otopeni, vazandu-si coechipierii pornind intr-o calatorie fabuloasa, iar el fiind silit de „vigilenta patriotica” sa ramana in urma?

Nu am statistici la indemana, dar banuiesc ca, din cauza acestei intamplari, cariera internationala a lui Lache Postolachi s-a incheiat atunci, acolo, in vama aeroportului Otopeni.

Nu cunosc detalii in legatura cu explicatia oferita de oficialii nostri – presupun ca explicatia a fost oferita de catre Ovidiu Marcu, conducatorul delegatiei – odata ajunsi in Noua Zeelanda cu un jucator in minus.

Cunosc, insa, relatarile presei neo-zeelandeze:

The New Zealand Herald: „Ghinionistul” (ghilimelele imi apartin) Neculai Postolachi a suferit o luxatie sau si-a rupt piciorul in timp ce se pregatea sa urce in avion.

The Dominion si Otago Daily Times: Neculai Postolachi si-a sucit genunchiul la urcarea in avion.

Explicatia a fost ridicola, dar gazdele, politicoase, si mai ales naive, probabil ca nu isi puteau inchipui ca oaspetii lor pot minti intr-o asemenea masura, asa incat au acceptat ca Postolachi sa fie inlocuit de Pompilie Bors.

Va urma

Calatoria de la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (I)

Introducere

 

A te intoarce in timp, pentru a cauta si depana amintiri, nu trebuie sa insemne, neaparat, nici resemnare si nici incercarea de a trai din amintiri si de a evada din prezent.

 

Desigur, exista multe alte lucruri care au o importanta infinit mare decat rugby-ul.

Si simtim aceasta, in mod acut, in fiecare moment al acestor vremuri de restriste, dramatice, pe care le traim acum.

 

A cauta, in noianul de amintiri adunate de-a lungul anilor in memoria afectiva a fiecaruia dintre noi, anumite amintiri, poate insemna cautarea unor repere, candva solide, si care ar merita sa fie regasite.

 

De asemenea, poate ca suntem impinsi in aceasta calatorie in timp de nevoia de a le aduce si simti mai aproape, de a mangaia si de a pretui acele amintiri pline de substanta si inteles, si care au lasat, pentru totdeauna, o amprenta adanca; in cazul de fata, o amprenta in istoria rugby-ului romanesc.

 

Asadar, imi ingadui sa incep aceasta serie a articolelor dedicate turneului echipei nationale in Noua Zeelanda, prin a aminti jucatorii si antrenorii care au participat la acest turneu:

 

Raducu Durbac, Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Varga, Gheorghe Nica, Marian Aldea, Petrica Motrescu; Mihai Nicolescu, Mihai Bucos, Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Enciu Stoica, Alexandru Pop (capitanul echipei), Gheorghe Dumitru, Gheorghe Daraban, Pompilie Bors, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Nicolae Baciu, Vasile Turlea, Mircea Muntean, Mircea Ortelecan.

Antrenori: Petre Cosmanescu si Valeriu Irimescu. Conducatorul delegatiei: Ovidiu Marcu.

 

Si vreau sa il amintesc aici si pe Neculai Postolachi, cel care trebuia sa participe, pe merit, la acest turneu si care, din cauza unei delatiuni a fost impiedicat, in ultima clipa, sa plece.

 

Inainte de a prezenta detalii si amanunte despre evolutia echipei noastre in Noua Zeelanda, mi se pare interesant sa zabovim o clipa asupra importantei si semnificatiei acestui turneu in contextul situatiei rugby-ului mondial din anii ’70, in general, si a dezvoltarii rugby-ului romanesc, in particular.

 

Pe plan mondial, harta rugbystica internationala era organizata si structurata in jurul a doua poluri valorice care captau interesul suporterilor raspanditi in toate colturile lumii: unul in emisfera nordica, iar celalalt in emisfera sudica.

 

In emisfera nordica, rugby-ul european era dominat, in totalitate, de Turneul celor V Natiuni la care participau selectionatele Angliei, Tarii Galilor, Irlandei, Scotiei si Frantei.

In lipsa unei competitii europene care sa reuneasca cele mai bune echipe de club ale continentului, Turneul nu avea rival in Europa, constituiand cea mai solida si compacta concentrare a valorilor rugby-ului european.

 

Sigur, ne amintim cu placere de victoriile Grivitei Rosii, in 1964, si a echipei Dinamo, in 1969, obtinute in fata echipelor franceze, Stade Montois si, respectiv, Agen, dar acea competitie europeana a cluburilor organizata de francezi era departe de a fi relevanta la nivel european deoarece nu includea nicio echipa din Marea Britanie.

 

In emisfera sudica, Noua Zeelanda si Africa de Sud reprezentau cele doua mari forte rugbystice care se luptau nu doar pentru suprematia Sudului, ci si pentru titlul de cea mai puternica echipa a lumii (Australia fiind mereu in spatele celor doi mari rivale).

Turneele, desfasurate alternativ in cele doua Noua Zeelanda si Africa de Sud, erau asteptate cu un interes enorm de intreaga suflare rugbystica de pe glob, culminand, de cele mai multe ori, in meciuri-test caracterizate de inclestari memorabile.

 

Reperele valorice ale rugby-ului mondial erau completate de turneele regulate ale celor cinci natiuni europene in emisfera sudica si turneele efectuate de All Blacks, Springboks si Wallabies in Europa. La care se adaugau, bineinteles, turneele selectionatei British Lions in cele trei tari din emisfera sudica, turnee care constituiau unul dintre cele mai importante si asteptate evenimente din istoria rugby-ului.

 

Prin urmare, in anii ’70, rugby-ul era un club exclusiv al „seniorilor”, dominat de marile puteri care faceau parte din International Rugby Football Board (IRFB).

 

Infiintat in 1886, din initiativa Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor, carora li s-a alaturat Anglia, in 1890, IRFB a fost forul care guverna rugby-ul mondial si in 1975.

 

Daca, din punct de vedere valoric, All Blacks si Springboks dominau meciurile internationale, ridicandu-se, de cele mai multe ori, in mod clar, deasupra rivalelor din batranul continent, la fel de clar era faptul ca centrul puterii decizionale se afla la Dublin, sediul IRFB, puterea apartinand, in esenta, britanicilor.

 

Si pentru a sublinia acesta afirmatie este interesant de observat ca Noua Zeelanda, Africa de Sud si Australia au devenit membre ale IRFB in 1949(!), in timp ce Franta a fost acceptata (greu de crezut!) de-abia in 1978!

 

Asa arata harta rugby-ului in anul de gratie 1975, an in care tarile aflate in afara sferei celor doua poluri valorice nu aveau un cuvant de spus si nu prea erau bagate in seama in arena internationala.

 

 

 

 

 

 

Turneele anterioare ale echipei nationale

 

Turneul intreprins in Noua Zeelanda nu a era primul turneul ale echipei nationale.

 

In 1955 si 1956, echipa noastra intreprinsese doua turnee in Marea Britanie, in care produsesera o impresie excelenta.

 

In  Octombrie 1972, o selectionata al carei capitan era Alexandru Pop, a intreprins un scurt turneu de trei meciuri in Anglia, jucand cu trei selectionate provinciale, Cornwall, Devon si combinata Cornwall- Devon.

 

Apoi, in August-Septembrie  1973, echipa nationala a intreprins un turneu in Argentina disputand cinci partide dintre care doua teste cu selectionata „Pumelor”.

 

Fiecare dintre aceste turnee a avut semnificatia si importanta sa, fiecare constituind un pas inainte, mic, dar sigur, pentru rugby-ul romanesc.

Turneele selectionatei Bucuresti XV, intreprinse in Marea Britanie, in 1955 si 1956, au constituit o veritabila surpriza pentru inventatorii rugby-ului, iar evolutia echipei noastre promitea adancirea contactelor cu britanicii.

 

Recunoscand si apeciind evolutia selectionatei noastre in meciurile anterioare, britanicii au lansat o noua invitatie pentru un turneu ce urma sa se desfasoare in septembrie 1958.

Aceasta serie de contacte cu rugby-ul britanic era extrem de promitatoare si anunta o colaborare pe termen lung care nu putea fi decat de mare folos rugby-ului nostru.

 

Suporterii rugby-ului romanesc stiu foarte bine cum s-a raspuns acestei invitatii.

 

Autoritatile vremii au raspuns intr-un mod absolut rusinos, incalificabil, printr-o telegrama seaca si fara nicio explicatie, trimisa cu doar cateva zile inainte de disputarea primului meci. Un asemenea gest, care reflecta, inainte de toate, o uimitoare lipsa de respect, i-a facut ca englezii sa intrerupa, in mod legitim, orice legatura cu rugby-ul romanesc.

 

Turneul cuprindea trei meciuri, Selectionata Bucharest XV urmand sa intalneasca Swansea, pe 4 septembrie, Cardiff, pe 6 septembrie si Conventry pe 11 septembrie.

Cele trei cluburi vandusera, deja, sute de bilete si facusera pregatiri serioase pentru primirea oaspetilor romani.

 

Redau textul in engleza al telegramei primite de clubul Swansea vineri, 29 August, 1958:

„Unforseen technical causes. We heartily  regret our impossibility touring Great Britain. Please understand  and excuse us”. (Cauze tehnice imprevizibile. Regretam profund imposibilitatea de a intreprinde turneul in Marea Britanie. Va rugam sa intelegeti si sa ne scuzati”).

 

„Cauze tehnice imprevizibile”!

 

Nu cunosc amanuntele legate de anularea turneului, ma intreb,, insa:

 

Care au fost „cauzele tehnice” care au intervenit intre ziua de marti, 26 august, zi in care Federatia trimisese gazdelor lista jucatorilor, si ziua de vineri 29 august care anunta anularea turneului?

 

Autoritatile vremii nici macar nu au catadicsit sa elaboreze si sa incerce sa furnizeze explicatii clare, solide, in privinta „cauzelor tehnice”.

 

In fata unei asemenea crase dovezi de lipsa de respect, nu este de mirare ca domnul D.P. Price, secretarul clubului Swansea, a declarat ca telegrama constituia „ o surpriza totala si o mare dezamagire”.

 

Si, repet, aceasta cu atat mai mult cu cat doar cu cateva zile inainte, in ziua de marti, 26 august, autoritatile de la Bucuresti trimisesera clubului galez, lista jucatorilor, varsta si chiar orasul de resedinta al fiecarui jucator.

 

Secretarul clubului a telefonat Legatiei romane de la Londra pentru a cere informatii, iar Legatia a raspuns ca va contacta Bucurestiul pentru a obtine detalii.

 

Dar, pastrand „traditia” dispretului fata de tot ceea ce nu era provenit din „matrita” ideologiei comuniste si a secretomaniei care guverna deciziile luate intr-o tara izolata de cealalta parte a Cortinei de Fier, nu au mai fost oferite informatii suplimentare.

 

Iata cum o telegrama de trei randuri a condus la ruperea relatiilor rugbystice cu Marea Britanie pentru o perioada de aproape 16 de ani.

 

Stiu ca intrebarea care urmeaza – retorica de altfel – nu isi are rostul, dar maniera in care rugby-ul nostru a fost impiedicat sa fructifice sansa ce ii fusese oferita, ma face, totusi, sa ma intreb:

 

Cum ar fi evoluat rugby-ul romanesc daca s-ar fi pastrat un contact strans cu Marea Britanie?

Nimeni nu poate stii, iar intrebarea este, desigur, irelevanta, dar amaraciunea persista, mai ales cand o asemenea sansa a fost ratata numai si numai din cauza noastra.

 

De-abia in 1972, legaturile s-au reluat, iar echipa noastra a intreprins turneul de trei meciuri in Anglia care a contribuit la stabilirea unor contacte continue la nivelul echipelor de club.

 

Despre turneul echipei noastre in America de Sud trebuie spus ca a fost rezultatul anularii turneului de catre Anglia, cea care fusese invitata initial sa viziteze Argentina.

Refuzul englezilor a fost determinat de tensiunile politice din tara, cauzate de sosirea din exil a fostului presedinte Juan Peron.

In loc sa evolueze in Argentina, echipa Angliei a intreprins un mini-turneu in Noua Zeelanda si Fiji, oferind, astfel, prilejul Federatiei Argentiniene sa invite echipa tarii noastre.

 

Semnificatia turneului in Noua Zeelanda.

 

In acest context, rugby-ul romanesc era, totusi, cunoscut ca fiind cel mai competitiv si puternic din afara clubului celor V Natiuni.

Aceasta imagine se datora, in special, meciurilor anuale cu Franta, incepute in 1960, victoria cu 15-10 din 1974, era singurul rezultat cunoscut, la vremea turneului, in Noua Zeelanda. S-ar putea ca si reluarea legaturilor cu Marea Britanie, gratie mini-turneului din 1972, sa fi contribuit la conturarea acestei imagini.

 

Asadar, cum ar putea fi caracterizat acest turneu, care a fost primul turneu de mare anvergura al echipei noastre si care s-a desfasurat tocmai in Noua Zeelanda, adica in patria celui mai puternic rugby din lume?

 

Dupa pararea mea. campania de capatul lumii a constituit pentru rugby-ul romanesc un momente de referinta si un pas urias inainte, cel putin din urmatoarele puncte de vedere:

 

In primul rand, turneul a fost un examen reusit din punct de vedere al performantelor obtinute ceea ce a contat enorm, producand o neasteptata, dar extrem de placuta, surpriza in Noua Zeelanda, in particular, si in arena internationala, in general.

Datorita acestui turneu, Romania a capatat o recunoastere a valorii sale, pe plan international, care s-a intins  dincolo de granita meciurilor anuale cu Franta.

 

In al doilea rand, rezultatele obtinute si maniera in care echipa a evoluat de-a lungul celui mai dificil turneu din istoria rugby-ului nostru, au condus la castigarea increderii in propriile forte si in capacitatea de a progresa. Pentru ca o conditie a progresului este aceea de a juca cu cei mai buni decat tine. Iar in Aotearoa, in insula de la capatul lumii,   echipa nationala a Romaniei a avut sansa extraordinara de a juca impotriva unor asemenea adversari.

 

In al treilea rand, in turneul din Noua Zeelanda, pe fondul castigarii increderii in propriile forte si a progresului tehnic inregistrat, s-a construit si s-a intarit fundatia echipei nationale  care avea sa progreseze in mod continuu urmand o traiectorie asccendenta care a culminat, in 1985, cu intalnirea cu Anglia, la Twickenham.

 

Acest turneu a confirmat valoarea veteranilor si, in acelasi timp, talentul unor tineri jucatori care, la randul lor, aveau sa devina veteranii de mai tarziu ai unei echipe nationale ce avea sa ofere rugby-ului romanesc cea mai fertila, rasplatitoare si implinita perioada din istoria sa.

 

Va urma

Finala Cupei Mondiale 2019: Springboks: Lungul drum din noapte catre ziua soarelui rasare!

Aceasta victorie superba obtinuta de Springboks, la Yokohama, reprezinta incununarea unei lungi si dificile calatorii din strafundul unei perioade dominate de esecuri, indoieli, neancredere, nedreptati sociale si tensiuni rasiale, probleme politice, desfasurate sub aripile neguroase ale mostenirii rasiste, catre piscul succesului absolut: castigarea trofeului William Webb Ellis!
Meritul revine jucatorilor care au reusit, dupa infrangerea din grupa, in fata Noii Zeelande, si victoria chinuita, obtinuta in semifinale impotriva Tarii Galilor, sa incheie, in mod triumfal, campania Cupei Mondiale, invingand, intr-o maniera clara, Anglia, devenita dupa victoria in fata Noii Zeelande, marea favorita a finalei.
Dupa un sezon 2017 catastrofal, de-a lungul caruia, Africa de Sud a fost surclasata de Noua Zeelanda (0-57) si invinsa in Italia (18-20), se parea ca rugby-ul sud-african – si nu doar Springboks – era pe cale sa alunece intr-un declin vertiginos scufundandu-se intr-o lunga noapte a mediocritatii.
S-a intamplat, insa, ca in 2018, Rassie Erasmus, fostul flanker Springbok, sa decida sa renunte la pozitia de succes pe care o detinea in fruntea provinciei irlandeze Munster, si sa se intoarca in tara sa pentru a contribui la stabilizarea rugby-ului sud-african.
Un om intelept, care a inteles foarte bine problemele profunde ale transformarii Africii de Sud, Rassie Erasmus a stiut cum sa mentina echilibrul in sanul echipei, rezolvand, cu rabdare si intelepciune, problemele care i s-au ridicat in fata si reusind, astfel, sa indeplineasca obiectivele stabilite de Federatia sa.
Din fericire pentru rugby-ul din Africa de Sud, Rassie Erasmus a fost omul potrivit care a sosit la carma selectionatei Springboks la timpul potrivit.
Atunci, in februarie 2018, cand Erasmus a preluat fraiele selectionatei tarii sale, nimeni – nici chiar el – nu creadea ca Africa de Sud poate castiga Cupa Mondiala din Japonia.
Si, iata, acum, in luna noiembrie a anului 2019, Springboks sunt campionii lumii!
Ce poveste! Ce metamorfoza!
Acesta este cel de-al treilea titlu al Africii de Sud, dupa cele castigate in 1995 si 2007, egaland, astfel, recordul Noii Zeelande.
Izbanda sud-africanilor a fost pe deplin meritata, ei controland meciul din primul pana in ultimul minut.
Makazole Mapimpi si Cheslin Kolbe au marcat, fiecare, cate un eseu, iar Handre Pollard a inscris 22 de puncte.
Anglia, marea favorita a acestei finale, a fost complet depasita in toate sectoarele jocului, de o selectionata Springboks care si-a regasit legaturile solide cu radacinile traditionale ale rugby-ului sud-african.
Ce dezamagire pentru Anglia!
Englezii sufera, probabil, o deceptie mult mai profunda decat au suferit neo-zeelandezii dupa infrangerea din semifinala de sambata trecuta.
Inainte de de inceperea turneului, Jonny May era increzator ca „ vom atinge varful de forma la Cupa Mondiala”.
Si, intr-adevar, Anglia a atins varful de forma, dovada fiind ca a reusit sa se califice in finala.
Cu toate aceaste, varful de forma nu a fost suficient pentru a castiga trofeul William Webb Ellis.
S-a scris inaintea finalei ca Anglia detinea un avantaj asupra Africii de Sud gratie creativitatii sale.
Africa de Sud le-a dat peste cap toate planurile, producand o mare surpriza si invingand, intr-o maniera clara, cu 32-12!
Mult laudata creativitate a englezilor a fost cu totul si cu totul absenta de pe teren tocmai in cele mai importante momente ale meciului.
Springboks au dominat cu autoritate, impunandu-se in toate sectoarele jocului: gramada ordonata, aglomerari, tuse, joc deschis, organizare defensiva.
In finala de la Yokohama, sud-africanii au etalat in fata Angliei esenta acelor atribute majore ale jocului de rugby pe care englezii le etalasera, cu doar o saptamana in urma, in fata Noii Zeelande: un formidabil angajament fizic combinat cu o exceptionala organizare defensiva.
In plus, sud-africanii au adaugat un „ingredient” special care s-a dovedit a fi absolut decisiv: un „pachet” al inaintasilor care a demonstrat o superioritate uluitoare, zdrobind, pur si simplu, adversara directa in gramezile ordonate.
De la prima gramada a meciului, sud-africanii au exercitat o presiune extraordinara in fata careia gramada engleza a cedat, Din acel moment, englezii au trebuit sa se apere, fiind obligati sa absoarba presiunea adversa si sa limiteze proportiile scorului.
Inaintasii sud-africanii au dominat duelurile in toate zonele terenului, atacand in valuri si lansand sarje penetrante in zidul defensiv englez care facea fata din ce in ce mai greu acestui asalt continuu.
Tom Curry si Sam Underhill, care jucasera atat de bine in meciul cu Noua Zeelanda, au fost complet dominati de Steph du Toit si Siya Kolisi.
Duane Vermeulen a avut o evolutie exceptionala, eclipsandu-l pe Billy Vunipola.
Nu stiu daca, in urma victoriei nete impotriva Noii Zeelande, englezii i-au subestimat pe sud-africani. Chiar daca a fost cazul, nimeni din tabara engelza nu va recunoaste asa ceva.
Poate ca ma insel, dar parerea mea este ca, dupa impresionanta victorie asupra All Blacks, englezii au devenit atat de increzatori in fortele lor – chiar daca nu au declarat in presa – incat au crezut ca trofeul Cupei Mondiale este (aproape) al lor.
Au considerat probabil, ca All Blacks constituiau singurul si unicul obstacol in calea unui triumf atat de dorit, in special dupa umilinta suferita in urma cu patru ani, cand nu au reusit sa treaca de grupe.
Presa engleza a laudat, pe merit, de altfel, performanta din semi finala cu Noua Zeelanda.
Dorinta de a marca semnificatia acestei victorii, a dus, insa, uneori, la amplificareea acestor laude in mod excesiv.
Zile pline de sperante si glorie se aratau la orizont!
Dupa ce invinsesera Australia si Noua Zeelanda, trebuia sa vina randul Africii de Sud pentru a simti forta selectionatei Angliei.
Dupa asemenea laude, se parea ca doar singura intrebare isi avea rostul:
Cine putea sta in fata Angliei in drumul sau catre cucerirea trofeului?
Dar, dupa cum s-a vazut in finala, gloria a apartinut Africii de Sud.
Daca Anglia ar fi fost capabila sa repete performanta din meciului cu Noua Zeelanda, ar fi castiagat, cu siguranta, finala de la Yokohama.
Owen Farrell si coechipierii sai, insa, nu au fost capabili de asa ceva, iar Springboks i-au readus cu picioarele pe pamant, punandu-i la locul lor.
In aceasta finala, am vazut o echipa a Angliei, lipsita de coerenta, incapabila sa functioneze la turatie maxima, si care mi-a amintit de evolutiile mediocre din Turneul celor VI natiuni.
Africa de Sud a anihilat complet Anglia in aceeasi maniera in care Anglia anihilase Noua Zeelanda.
Gramada ordonata a fost un adevarat cosmar pentru englezi!
Tendai Mtawarira l-a „torturat” pe Dan Cole la fiecare gramada fixa pana cand, a parasit terenul, cu constiinta datoriei implinite, fiind inlocuit de Steven Kitshoff care a preluat cu entuziasm misiunea „demolarii” lui Cole.
Modul in care Mtawarira l-a surclasat pe Dan Cole in gramada ordonata, mi-a amintit de maniera in care Mtawarira l-a dominat pe Phil Vickery, in meciul Africa de Sud- British Lions, in meciul de la Durban, in 2009.
Rassie Erasmus a construit aceasta echipa bazandu-se pe elementele de forta traditionale ale rugby-ului sud-african: inaintasi puternici capabili sa domine gramezile ordonate, aglomerarile, tusele si maul-urile si sa isi impuna autoritatea in joc deschis, in orice zona a terenului.
Este interesant de scos in evidenta faptul ca antrenorul sud-african a folosit, in mod inteligent, doua perechi de jucatori de linia intai si linia a doua.
In echipa de start, Mtawarira-Mbonambi-Malherbe au alcatuit linia intai, iar Eben Etzebeth si Lood de Jager au legat in linia a doua.
Pe banca de rezerve, s-au aflat Steve Kitshoff- Malcolm Marx-Vincent Koch in linia intai si Frank Mostert-RG Snyman in linia a doua.
Si, dupa cum s-a vazut, in mod foarte limpede, nu a existat absolut nicio diferenta de valoare intre titulari si rezerve!
Nicio o alta echipa din elita mondiala nu a folosit o asemenea tactica a rotirii liniilor intai si a doua cu eficienta demonstrata de antrenorul sud-african.
Evoluand in spatele unei gramezii care nu dat niciun pas inapoi, asigurand, astfel, o platforma solida, „spiridusul” Faf de Klerk – acest Tom Degetel al rugby-ului – si Handre Pollard au dirijat cu inteligenta si eficienta jocul echipei lor, surclasand perechea Ben Youngs-George Ford, lipsita de orice urma de creativitate si inspiratie.
Makazole Mapimpi si Cheslin Kolbe au pecetluit triumful Africii de Sud cu cele doua spectaculoase eseuri inscrise la capatul unor actiuni superbe.
Mapimpi a lansat o delicata lovitura de urmarire, Lukhanyo Ama a cules balonul, i-a pasat lui Mapimpi care a sprintat in but.
La randul sau, Kolbe a dansat printre trei adversari si Owen Farrell nu va uita prea usor cum Kolbe l-a evitat, cu usurinta si eleganta, facandu-l sa rateze placajul decisiv.
In ceea ce priveste festiviatea de premiere, eu nu imi permit sa ii judec pe jucatorii englezi si pe antrenorii lor, imi permit doar sa exprim pareri si opinii cu care cititorii pot fi sau nu de acord.
Dupa parerea mea, faptul ca unii dintre jucatorii englezi nu au vrut sa poarte medaliile la gat pana la incheierea ceremoniei de premiere nu a constituit un gest frumos si sportiv.
Marturisesc ca am fost dezamagit ca un jucator de talia lui Maro Itoje sa refuze ca Bill Beaumont sa ii puna medalia la gat.
Rostul medaliilor este sa rasplateasca pe cei mai buni dintre cei mai buni, iar medaliile sunt de aur, argint si bronz.
Cei care cuceresc medaliile de argint trebuie sa accepte ca adversarii lor au fost mai buni in ziua respectiva.
Si medaliile de argint, ca si cele de bronz, trebuie respectate la fel de mult ca si cele de aur.
Inteleg ca ratarea unei medalii de aur poate constitui o dezamagire profunda.
Inteleg ca spiritul de competitie te impinge catre cele mai inalte teluri, si asta nu este valabil doar in sport.
Inteleg ca dorinta oricarui sportiv de elita este sa castige medalia de aur.
Dar, cand un sportiv(sau un antrenor) alege sa nu poarte medalia de argint in competitia la care a participat, mai ales in momentele in care adversarii lor primesc medaliile de aur, este, dupa parerea mea, un semn de lipsa de respect fata de adversari.
Si, in acelasi timp, refuzul de a purta medaliile de argint apare ca o diminuare a valorilor pe care o reprezinta o asemenea competitie la nivel mondial.
Din acest punct de vedere, jucatorii englezi si antrenorul lor au stabilit un precedent nedorit care, dup parerea mea, nu isi are locul in rugby, in particular, si in sport, in general.
Dar, sa lasam deoparte comportarea echipei Angliei si a antrenorului sau.
Seara de 2 noiembrie a apartinut, in intregime, Africii de Sud si selectionatei Springboks.
Cat de mult a insemnat acest triumf ?
Siya Kolisi, capitanul Springboks, are cuvantul:
„Avem atatea probleme in tara noastra, o echipa ca aceasta – fiecare venim din diferite categorii sociale, suntem de rase diferite – si am venit impreuna cu un singur scop. Sper ca tot ceea ce am facut pentru Africa de Sud, sa arate ca impreuna putem realiza si indeplini ceva. Eu nu am vazut niciodata Africa de Sud intr-o asemenea situatie. In ciude tuturor provocarilos si greutatilor cu care ne confruntam, antrenorul ne-a spus ca nu mai jucam pentru noi, jucam pentru cei de acasa – si asta am vrut sa facem astazi”.
Asta ati vrut sa faceti si trebuie spus ca ati reusit, din plin, domnule Kolisi, dumneavoastra impreuna cu coechipierii dumneavoastra!
Desigur, triumful rugbystic al Springboks in Japonia nu rezolva problemele profunde ale societatii sud-africane.
Oricat am vrea sa credem in puterea miraculoasa a sportului, oricat l-am iubi si i-am respecta valorile, rugby-ul nu va putea vindeca ranile deschise si cicatricile nevindecate inca, ale societatii sud-africane.
Dar, selectionata Springboks si-a facut, din plin, datoria pe terenul de rugby, aducand, cel putin pentru cateva ore si zile, o bucurie pe care nimeni altcineva nu ar fi putut-o oferi sud-africanilor.
Si tocmai in aceasta rezida semnificatia deosebita a succesului obtinut de Springboks.

Cupa Mondiala 2019: Anglia-Noua Zeelanda: Swing Low Sweet Chariots!

Cat de frumos trebuie sa fi rasunat, din indepartata Japonie si pana acasa, peste mari si tari, acest cantec al suporterilor englezi aflati pe stadionul din Yokohama!
Jos palaria, Anglia, pentru o performanta exceptionala!
La sfarsitul meciului, Steve Hansen, antrenorul Noii Zeealande, a declarat cu sinceritate:” nu am fost destul de buni”.
O explicatie simpla, daca o asemenea explicatie a unui esec rasunator poate fi simpla pentru natiunea neo-zeelandeza.
Scorul final a fost 19-7, dar scorul nu are prea mare importanta daca privim meciul prin prisma manierei in care englezii au castigat meciul.
Anglia a castigat intr-o maniera impresionanta!
Lumea rugby-ului se astepta ca intr-o semifinala a Cupei Mondiale in care joaca All Blacks, intalnirea sa fie, chiar si in conditiile unei infrangeri a neo-zeelandezilor, echilibrata.
Dar, in acest meci nu a existat echilibrul asteptat de toata lumea.
De-a lungul intregului meci, All Blacks s-au aparat cu disperare, jucand sub presiunea enorma exercitata de adversari.
Anglia a avut o evolutie de-a dreptul exceptionala, dominand cu autoritate si anihiland complet puterea de foc a Noii Zeelande.
Beauden Barrett si Richie Mo’unga, doi dintre cei mai creativi jucatori din rugby-ul international, au fost pur si simplu sufocati de apararea engleza care nu le-a ingaduit sa creeze absolut nicio faza periculoasa de atac.
Owen Farrell si coechipierii sai au controlat, cu autoritate, meciul din primul pana in ultimul minut de joc.
Ei au pornit ca din pusca, si Manu Tuilagi a inscris singurul eseu al echipei sale chiar in primul minut de joc!
A fost, probabil, cel mai rapid eseu incasat de Noua Zeealanda in meciuri de asemenea nivel.
Dar, chiar si dupa acest eseu rapid, cred ca nimeni nu se astepta ca meciul sa decurga intr-o singura directie, iar Noua Zeelanda sa fie incapabila sa faca fata iuresului englezilor.
De obicei, All Blacks au demonstrat ca pot absorbi presiunea adversarilor, revenind in forta si impunandu-si autoritatea. Nu a fost, insa, cazul in acest meci.
In lunga si ilustra istorie a rugby-ului neo-zeelandez, All Blacks au pierdut si alte meciuri; nu cred, insa, ca ei sa fi pierdut vreunul din acele meciuri in maniera in care au pierdut la Yokohama: fiind complet dominati si depasiti in toate sectoarele jocului.
Rare au fost meciurile in care All Blacks sa nu fie capabili sa lege, in mod coerent, atacuri periculoase si sa-si mentina adversari sub presiune.
Rare au fost meciurile in care All Blacks sa fie incapabili sa reactioneze in fata iuresului ofensiv al adversarilor.
Si totusi, toate acestea s-au intamplat in meciul de la Yokohama.
Un meci care va intra in istoria rugby-ului ca un triumf glorios al Angliei si o umilitoare si dureroasa infrangere a All Blacks.
Superioritatea englezilor a fost evidenta de-a lungul intregii partide, in toate sectoarele jocului.
Dupa o asemenea stralucitoare performanta, ar fi nedrept sa spunem ca unii jucatori au fost mai buni decat altii.
Triumful a fost un triumf al fortei colective.
Cu toate acesta, mi-as permite sa subliniez evolutia exceptionala a liniei a treia Curry-Vunipola-Underhill, precum si a lui Maro Itoje, care a impresionat atat in tusa cat si in joc deschis.
All Blacks nu au putut reactiona in niciun fel in fata tavalugului englez, adversarii blocandu-le orice culoar de atac.
Jucand sub o presiune imensa, neo-zeelandezii au inceput sa foloseasca loviturile de picior, oferind englezilor posesia balonului, lor nemairamanandu-le altceva de facut decat sa se apere cu disperare.
Acest meci a demonstrat un adevar simplu al rugby-ului: orice echipa care joaca sub o presiune intensa, va ceda.
Acest adevar era si este binecunoscut in lumea rugby-ului.
In meciurile impotriva All Blacks, insa, problema echipei adverse consta in aceea daca putea, intr-adevar, sa exercite si sa mentina o asemenea presiune care sa ii dea peste cap pe neo-zeelandezi.
La Yokohama, Anglia a reusit, din plin, tocmai acest lucru: exercitarea si mentinerea unei presiuni continue care a destabilizat complet jocul Noii Zeelande.
Iar Anglia a mai demonstrat un lucru foarte important: o defensiva solida poate anihila, aproape complet dupa cum s-a vazut, forta ofensiva chiar si a unei echipe de talia Noii Zeelande.

Cupa Mondiala 2019: Japonia-Scotia: Vointa samurailor!

Japonia-Scotia 28-21 (21-7)

Cupa Mondiala a continuat daruindu-ne un alt moment de exceptie al rugby-ului japonez: victoria „Samurailor” asupra scotienilor.

„Brave Blossoms” au castigat, absolut meritat, la capatul unei evolutii de-a dreptul exceptionale.

Michael Leitch si coechipierii sai au terminat neanvinsi partidele din Grupa A, obtinand 4 victorii din 4 meciuri disputate!

In urma acestei performante deosebite, dar, totusi, neasteptate, se pot pune, in mod legitim, urmatoarele intrebari:

S-a schimbat, oare, cu adevarat, vechea ordine a rugby-ului mondial?

Ori, cel putin, a avut darul aceasta evolutie peste asteptari a Japoniei de a zgudui pozitia de status quo a marilor natiuni care domina rugby-ul mondial de la inceputurile sale?

S-ar putea ca aceste intrebari sa fie rostite cu prea mare graba – sa recunoastem ca o asemenea realizare, spectaculoasa si surprinzatoare trebuie confirmata in anii ce vin – dar maniera in care Japonia s-a calificat in sferturile de finala ale Cupei Mondiale merita, din plin, laude pe masura.

Pentru prima data in istoria Cupei Mondiale, si, in acelasi timp, in istoria rugby-ului profesionist, o echipa din Tier 2 s-a masurat, de la egal la egal, cu doua echipe de mare traditie, reusind sa le invinga intr-o maniera entuziasmanta.

Si alte echipe din Tier 2, precum Fiji, Samoa si Canada, s-au calificat, la editiile precedente, in sferturile de finala ale Cupei Mondiale, dar niciuna dintre ele nu a reusit sa se ridice la nivelul atins de Japonia la aceasta editie a Cupei Mondiale.

Istoria acestui meci nu trebuie sa se concentreze asupra modului in care a pierdut Scotia, ci asupra manierei in care a castigat Japonia.

Scotienii au inceput foarte bine meciul si in minutul 5, Finn Russell a inscris primul eseu al echipei sale care a fost transformat de Greig Laidlaw.

Pentru cateva clipe, am avut senzatia ca meciul va urma obisnuitul scenariu in care echipa din Tier 1 invingea, cu oarecare greutate, curajoasa echipa din Tier 2.

Dar senzatia „deja-vu” a durat doar cateva clipe deoarece japonezii, fara sa fie afectati de primirea eseului, au demonstrat ca poseda mentalitatea de invingatori si vointa de fier a samurailor; o combinatie care, pur si simplu, i-a ingenuncheat pe scotieni.

In decursul a 20 de minute, „The Brave Blossoms” au inscris trei eseuri!

Scotienii au fost coplesiti de fluiditatea, viteza, ritmul, tempo-ul, energia si varietatea fazelor de atac etalate de catre gazde.

In minutul 18, aripa Kotaro Matsushima a marcat primul eseu al echipei sale, in urma unei splendide pase a celeilalte aripi de treisferturi, Kenki Fukuoka.

In minutul 25, pilierul Keito Inagaki, a culcat balonul in terenul de tinta dupa 12 faze de atacuri sustinute, James Moore si Will Tupou reusind sa „sparga” defensiva scotiana.

Iar in minutul 39, Kenki Fukuoka a smuls balonul din bratele lui Chris Harris si a sprintat, nestingherit, catre linia de but, inscriind cel de-al patrulea eseu al Japoniei: 28-7!

Scotienii au fost uluiti de aceasta ofensiva formidabila care, pur si simplu, i-a sufocat, nefiind capabili sa reactioneze intr-o maniera coerenta si eficienta.

In cele din urma, in repriza a doua, ei au reusit sa marcheze doua eseuri, dar scorul final a fost favorabil Japoniei: 28-21!.

Ca si in meciul castigat impotriva Irlandei, Japonia a prezentat, si cu aceasta ocazie, structura pe care o natiune din Tier 2 trebuie sa o posede pentru a putea trece dincolo de pragul unei simple si curajoase provocari adresate unei echipe din Tier 1, facand, astfel, pasul decisiv, in planul valorii, catre un succes de prestigiu.

O asemenea structura este alcatuita din inaintasi puternici, cu o pozitie impecabila in gramada si cu o tehnica pe masura, dar care, in acelasi timp, sunt mobili si pot sustine, cu succes, jucatorii de treisferturi in sarjele ofensive. Un pachet al inaintasilor caracterizat de coerenta si de sincronizare in gramezile fixe, de forta si indemanare in joc deschis, dar si in contactele directe si in aglomerari.

O gramada puternica, stabila, capabila sa isi impuna autoritatea in joc, permite perechii de mijlocasi sa execute un joc variat, alegand optiuni diferite in functie de faza respectiva si punand in valoarea calitatile liniei de treisferturi.

Echipa Japoniei a demonstrat,din plin, toate aceste calitati de-a lungul intregului meci!

Ceea ce impresionat, pana acum, in privinta selectionatei nipone este echilibrul intre linia de treisferturi si inaintare. Niciunul dintre aceste doua compartimente nu s-a dovedit a fi mai bun in detrimentul celuilalt.

„Partitura” tehnico-tactica pregatita, cu minutiozitate si rabdare, in ultimii patru ani de Jamie Joseph si colegii sai, a fost executata, cu precizie, in aceste doua partide cu Irlanda si Scotia, de ambele compartimente, gramada si linia de treisferturi.

Jocul deschis, legat de cele doua compartimente si desfasurat pe fondul unei remarcabile pregatiri fizice, a alternat, in mod coerent, sarjele inaintasilor cu cele ale liniei de treisferturi, creand o forta colectiva care, in cele din urma, i-a ingenuncheat atat pe irlandezi cat si pe scotieni.

Dar, asa dupa cum a declarat Michael Leitch, capitanul Japoniei, acest meci a avut o semnificatie mult mai profunda decat un meci de rugby: „Inainte de meci, la hotel, jucatorii stiau, deja, ca nu era vorba numai despre noi, si ca multi au suferit din cauza taifunului pentru ca acest meci sa aiba loc. Suntem recunoscatori pentru ocazia pe care am avut-o pentru a inspira Japonia si am aratat aceasta timp de 80 de minute. Este un eveniment care face bine rugby-ului japonez si rugby-ului in Asia. Calificarea in sferturile de finala reprezinta o mare si foarte importanta schimbare. Saptamana viitoare nu vom intra pe teren doar pentru a juca bine si a pierde. Vrem sa castigam.”

Cuvintele capitanului echipei Japoniei exprima adevaratul spirit al rugbystilor care nu mai doreau sa se multumeasca cu recunoasterea politicoasa, dar condescendenta, a adverasarilor din Tier 1 afisata la sfarsitul unei evolutii curajoase a echipei din Tier 2, dar incheiate cu o infrangere onorabila.

Cuvintele lui Michael Leitch exprima spiritul rugbystilor japonezi care vroiau sa se masoare cu cei mai buni si pe care sa-i si invinga.

Progresul Japoniei din ultimii 4 ani – in ciuda faptului ca a urmat o cale diferita – poate fi comparat cu ascensiunea Argentinei, inceputa in 2007, si care a dus la acceptarea selectionatei „Pumelor” in turneul Rugby Championship.

Argentina a avut nevoie de ani si ani de zile pentru a fi invitata la masa celor puternici.

Cat va dura, oare, pentru selectionata din Tara Soarelui-Rasare, acceptarea participarii sale la una dintre cele doua competitii de mare anvergura ale rugby-ului mondial?

Japonia a invins, intr-o maniera clara, Irlanda si Scotia!

Japonia a castigat Grupa A obtinand 4 victorii din 4 meciuri!

Reprezinta, oare, aceasta performanta doar un vis al unei echipe din Tier 2 care asteapta, deocamdata, sa fie recunoscuta de catre elita rugby-ului?

Sau, chiar este superba realitate a rugby-ului japonez care va avea darul de a schimba starea de status-quo?

Cupa Mondiala 2019: Fiji-Georgia: Instinct, inspiratie si virtuozitate!

Fiji-Georgia 45-10 (7-3)

Fiji-Georgia!

Cum poate fi caracterizat, pe scurt, acest meci, intre doua echipe cu stiluri atat de diferite?

Imi ingadui sa incerc:

Finetea impotriva fortei brute!

Instinctul impotriva structurii!

O stralucitoare tehnica individuala impotriva fortei colective a gramezii!

Cine avea sa invinga in aceasta fascinanta ciocnire a doua stiluri complet diferite?

Raspunsul a sosit la sfarsitul celor 80 de minute; un raspuns clar si limpede ca apele oceanului scaldand plajele golfului Moana din insulele Fiji!

Indemanarea si superbele calitati individuale ale jucatorilor din Fiji au anulat forta bruta a inaintasilor georgieni.

Ploaia torentiala nu i-a impedicat pe fijieni sa aduca pe stadionul Hanazono magia unor momente luminoase oferind spectatorilor bucuria de a urmari o demonstratie de rugby!

Semi Radradra si Josua Tuisova, un tandem al aripilor de treisferturi de cea mai inalta calitate, au oferit o stralucitoare demonstratie de virtuozitate care i-a hipnotizat, pur si simplu, pe georgieni.

Gruzinii sunt recunoscuti ca niste luptatori de temut gratie puternicilor lor inaintasi, semanand, parca, cu asprii munteni coborati de pe culmile muntilor Caucaz.
Dar, de aceasta data, forta mult laudatei gramezi georgiene a fost complet anihilata de finetea, indemanarea si dexteritatea tehnica a jucatorilor din Insulele Pacificului!

Oh, acesti „Flying Fijians”!

Ei nu paseaza balonul; ci, doar il mangaie cu delicatete, inainte de a-l oferi, cu eleganta si subtilitate, coechipierilor!

Jucatorii din Fiji poseda ceva ce nu poate fi invatat la nicio Academie de rugby din lume, ceva ce nu poate fi „predat” la antrenamente nici de cei mai faimosi antrenori: instinctul si exceptionala indemanare, calitati innascute care fac posibila exprimarea in teren a unui stil de joc deschis, fluent, unduitor, elegant, presarat cu accelerari si sprinturi electrizante.

A existat in acest meci o faza care a definit istoria acestei intalniri, si anume faza din minutul 60, atunci cand Semi Radradra a marcat primul sau eseu:

Fiji a beneficiat de o gramada fixa cu introducerea lui Frank Lomani.
Inaintasii georgienii au impins formidabil dorind sa „demoleze” gramada adversa, cautand sa isi impuna, astfel, autoritatea pierduta de-a lungul meciului. Socul impingerii a fost foarte puternic, dar Lomani a reusit sa extraga balonul cu repeziciune si sa-l transmita „uverturii” Ben Volavola.
Josua Tuisova, sosit in plin fuleu de pe aripa dreapta, s-a intercalat in linia de treisferturi, a preluat pasa lui Volavola si i-a oferit, cu eleganta, balonul lui Semi Radradra care gratie unei accelerari fulminante a sprintat nestingherit catre eseu.

Doua pase si un elegant offload au fost suficiente pentru a crea o faza splendida care s-a incheiat cu eseu. Simplu, nu-i asa?!

Dar, tocmai acesta este darul si privilegiul marilor jucatori: de a face lucrurile complicate sa para cat mai simple.

Fijienii au marcat sapte eseuri, Semi Radradra inscriind doua si creand alte trei faze de eseu in urma unor miscari care au beneficiat de „coreografia” exceptionala a liniei de treisferturi.

Sper exemplu, faza care a dus la marcarea celui de-al saselea eseu, a pornit de pe propria linie de „22”.

Leone Nakarawa a receptionat balonul, l-a pasat (cui altuia!) lui Semi Radradra, acesta a sprintat de-a lungul tusei, i-a pasat lui Frank Lomani care, dupa un „dans” ametitor in fata aparatorilor georgieni, i-a pasat lui Api Rauniyarawa – jucator de linia a doua! – care a marcat eseul in urma unei actiuni de 80 de metri!

Pentru Georgia, aceasta usturatoare infrangere a constituit o deceptie profunda.
Milton Haig si echipa sa au sosit in Japonia cu mari ambitii si sperante, dorind sa demonstreze celor de la World Rugby, progresul semnificativ al rugby-ului georgian, dovedind ca pot fi competitivi la cel mai inalt nivel.

In acelasi timp, speranta lor era ca, daca totul ar fi mers bine, atunci ar fi putut sa justifice, in mod legitim, aspiratia lor de a intra in Turneul celor VI Natiuni.

Pentru a realiza toate acestea, Georgia trebuia sa invinga Uruguay si Fiji si sa joace de la egal la egal cu Tara Galilor si Australia.

Gruzinii au reusit sa invinga Uruguay-ul, dar, din pacate pentru ei, au fost spulberati de galezi (14-43) si surclasati de Fiji (10-45), un deznodamant la care nu se asteptau deloc.

Imensa lor dezamagire s-a regasit in declaratia de la sfarsitul meciului al lui Merab Shakaradze, capitanul echipei.

Cand reporterul a incercat sa il consoleze afirmand ca Georgia a demonstrat hotararea de a lupta, Shakaradze a raspuns: „ Rezultatul constituie o mare dezamagire…noi suntem, intotdeauna, hotarati sa dam tot ceea ce putem, dar, cateodata, numai aceasta hotarare nu este de ajuns….este nevoie sa marcam puncte pentru a castiga meciuri…sa fii doar hotarat nu inseamna nimic daca nu inscrii puncte”.

Georgia mai are un singur meci de jucat, impotriva Australiei, meci in care Wallabies pornesc ca favoriti.
In conjunctura creata de deziluziile din partidele cu Tara Galilor si Fiji, doar o mare, mare surpriza ar mai obloji ranile deschise ale gruzinilor.

Cupa Mondiala 2019: Japonia a invins Irlanda!

Japan-Irlanda 19-12 (9-12)

Moment exceptional pentru rugby-ul japonez!

Magnifica aceasta victorie a Japoniei asupra Irlandei!

Dupa ce, in urma cu patru ani, Japonia invinses Africa de Sud, la Brighton, japonezii au repetat performanta, reusind o alta mare surpriza in fata unei natiuni cu o lunga si bogata traditie rugbystica.

De aceasta data, a fost randul Irlandei sa guste din cupa amara a infrangerii in fata „Samurailor” din Tara Soarelui-Rasare! Irlanda, chiar Irlanda, echipa care, cu putina vreme inaintea inceperii Cupei Mondiale, ocupa locul intai in clasamentul mondial!

Cand o echipa din Tier 2 intalneste o echipa din Tier 1, si pare a avea o evolutie promitatoare, pastrand un scor strans, atunci, de-a lungul meciului, din randurile comentatorilor si suporterilor se ridica o intrebare retorica: va reusi sa reziste echipa Tier 2 pana la sfarsitul celor 80 de minute fara a ceda sub presiunea mai puternicilor lor adversari?

Jucatorii antrenati de Jamie Joseph au dat un raspuns clar, pe teren: nu doar ca au rezistat pana la sfarsit, dar au si dominat finalul partidei mentinandu-i pe irlandezi sub o presiune constanta.

In minutul 76, Kenki Fukuoka, cel care il inlocuise pe fundasul titular, Ryohei Yamanaka, a interceptat pasa lui Jamie Larmour, a sprintat catre terenul de tinta si doar viteza remarcabila a aripei Keith Earles, care a reusit sa il placheze in cursa sa catre but, a salvat Irlanda de la primirea unui nou eseu.

De fapt, irlandezii au simtit amenintarea fortei de atac a gazdelor chiar din minutul 2, atunci cand Kotaru Matsushima a fost pe punctul de a marca primul eseu al partidei. El a urmarit balonul lansat de coechipierul sau Ryohei Yamanaka, l-a depasit, in but, pe Jacob Stockdale, dar, din pacate pentru el, balonul a ricosat, in mod norocos, in fata irlandezului care a culcat balonul, obtinand repunerea de la linia de „22”.

Dupa acest atac, irlandezii au inceput sa controleze meciul, „uvertura” Jack Carty dirijand, intr-o maniera eficienta, ofensiva echipei sale gratie acuratetii jocului de picior.
In decurs de 8 minute, irlandezii au macat doua eseuri, ambele fiind create de Jack Carty prin doua precise lovituri de urmarire.

In minutul 13, Garry Ringrose castiga duelul aerian cu Yamanaka si culca balonul in terenul de tinta

In minutul 21, acelasi Carty lanseaza o delicata lovitura de urmarire in spatele defensivei japoneze, Ringrose se inalta pasand balonul in spate si Rob Kearney plonjeaza in eseu.

Japonezii au reusit sa absoarba presiunea ofensiva exercitata de irlandezi si nu s-au temut sa atace „la mana”, ei avand o ocazie favorabila in minutul 25.

Cele doua aripi, Matsushita si Lemeki, au sprintat catre butul irlandez, in urmarirea balonului sutat de Yutaka Nagare, mijlocasul la gramada, Josh van der Flier a plonjat pentru a controla balonul,, dar a comis un aproape invizibil „inainte”, infractiune pe care arbitrul australian Angus Gardner nu a observat-o. Si in loc de o gramada „la 5” in favoarea japonezilor, Garry Ringrose a degajat in tusa, scapand de presiunea niponilor.

Gazdele nu au cedat, insa, au continuat sa joace deschis, fortand greselile irlandezilor.

Drept urmare, Yu Tamura a beneficiat de trei lovituri de pedeapsa, care transformate fiind, au dus scorul la 9-12, scor cu care s-a incheiat prima repriza.

In cea de-a doua repriza, Irlanda a pierdut doua baloane in tusa pe repunerea lui Rory Best, si, incet-incet, a cedat initiativa adversarilor.

La sfarsitul meciului, Joe Schmidt, antrenorul Irlandei, profund dezamagit, a declarat:” Le-am dat posibilitatea sa joace. Japonia nu a jucat peste asteptarile mele. Din pacate (n.a pentru noi) ei au implinit asteptarile mele. De-a lungul meciului au aratat determinare, indemnare si energie. Noi am controlat primul sfert de ora cand am inscris doua eseuri frumoase, dar, dupa aceea, am avut probleme in a stavili atacurile lor. Este o infrangere grea pentru noi, dar acum trebuie sa ne pregatim pentru meciul cu Rusia”.

Tocmai aceasta nestavilita energie pe care are remarcat-o antrenorul Irlandei– etalata atat in fazele ofensive cat si in fazele defensive – a permis gazdelor sa revina de la 3-12 si sa castige meciul.

In acest meci cu Irlanda, Japonia a demonstrat ca o echipa din Tier 2, bine pregatita din punct de vedere tehnic, tactic si fizic, poate absorbi, cu succes, presiunea exercitata de una dintre cele mai valoroase echipe ale lumii, fiind capabila sa raspunda cu aceeasi moneda si sa revina pentru a castiga intr-un final dramatic.

Japonezii au atacat in valuri, iar in minutul 58, dupa ce puternicul centru Ryoko Nakamura a „spart” zidul defensiv irlandez, o combinatie de pase lungi si scurte a creat avantaj numeric pe partea stanga si Kenki Fukuoka, cel care il inlocuise pe fundasul titular Ryohei Yamanaka, a marcat eseul decisiv, eseu care a fost transformat de Yu Tamura.

In minutul 71, Tamura a transformat o lovitura de pedeapsa stabilind scorul final 19-12.

A fost un meci memorabil avand in vedere ca o echipa din Tier 2 a rasturnat toate pronosticurile si a reusit sa invinga, nu intr-un meci amical, ci intr-un meci cu miza ridicata, desfasurat in arena celei mai importante competitii rugbystice – Cupa Mondiala – echipa care ocupa, in acest moment, locul 2 in ierarhia mondiala!

In acest meci, Japonia a prezentat lumii rugby-ului, structura pe care o natiune din Tier 2 trebuie sa o posede pentru a putea trece dincolo de pragul unei simple si curajoase provocari adresate unei echipe din Tier 1, facand, astfel, pasul decisiv, in planul valorii, catre un succes de prestigiu.

O asemenea structura este alcatuita din inaintasi puternici, cu o pozitie impecabila in gramada si cu o tehnica pe masura; un pachet al inaintasilor caracterizat de coerenta si de sincronizare in gramezile fixe, de forta si indemanare in contactele directe si in jocul la sol.

Urmarind acest meci, mi-am adus aminte cuvintele lui Mario Ledesma, fostul taloneur al „Pumelor” si actualul antrenor al Argentinei: ”Inaintasii decid victoria, linia de treisferturi decide scorul”.

O gramada puternica, stabila, capabila sa isi impuna autoritatea in joc, permite perechii de mijlocasi sa execute un joc variat, alegand optiuni diferite in functie de faza respectiva si punand in valoarea calitatile liniei de treisferturi.

Si, dezvoltand ideea de mai sus, imi permit sa afirm ca, in acest moment, una dintre marile calitati ale echipa Japoniei este echilibrul demonstrat intre inaintasi si treisferturi.
Niciunul dintre aceste doua compartimente nu s-a dovedit a fi mai bun in detrimentul celuilalt.