Anglia-All Blacks 15-16 (15-10): Dincolo de ofsaid…

A fost sau nu a fost ofsaid? Aceasta este intrebarea!
Sportul devine, uneori, o chestiune atat de serioasa incat nu am rezistat tentatiei de a incepe cu aceasta intrebare de sorginte hamletiana.
Banuiesc ca, de acum inainte, ori de cate ori se va vorbi despre acest meci Anglia-All Blacks, orice discutie va incepe cu intrebarea de mai sus.
A pornit Courtney Lawes dintr-o pozitie de ofsaid atunci cand a contrat lovitura de picior lansata de TJ Perenara, faza in urma careia Sam Underhill a marcat eseul ce ar fi putut consfinti victoria Angliei?
Evident, parerile sunt impartite, iar atitudinile sunt de-a dreptul radicale, dovada fiind „duelurile” dintre ziaristii din cele doua tari.
Presa engleza sustine, in unanimitate, ca jucatorul englez nu se afla in ofsaid.
Presa neo-zeelandeza este de parere ca Lawes era in pozitie de ofsaid.
Fiecare tabara isi sustine parerile, cu pasiune, cu (prea mare) ardoare si indarjire si, mi-as permite sa observ, cu o substantiala doza de subiectivism, fiecare fiind convinsa ca are dreptate.
Nefacand parte din nicio tabara, si incercand sa fiu obiectiv, parerea mea este ca jucatorul englez se afla in ofsaid.
Mi s-a parut ca a fost vorba de un varf de gheata; dar, de fapt, nu are importanta daca Lawes s-a aflat cu doar cativa centimetri in fata coechipierilor sai. Chiar daca se afla cu doar un milimetru (socotind ca acel milimetru ar fi putut fi masurat!) dincolo de linia formata de aliniamentul colegilor sai, atunci el se afla in ofsaid.
Arbitrul Jerome Garces a fost criticat de presa engleza pentru faptul de a-l fi consultat pe Marius Jonker, arbitrul sud-african responsabil cu reluarea video.
Argumentul ziaristilor englezi este acela ca recentele directive ale International Board au fost ca arbitrul din teren sa ia deciziile majore fara sa mai solicite interventia arbitrului TMO. Prin urmare, Garces care se afla foarte aproape de faza cu pricina, ar fi trebuit sa nu tina cont de intervenția lui Marius Jonker care i-a atras atentia ca Lawes ar fi fost in ofsaid.
Dupa parerea mea, arbitrul francez a procedat foarte corect intr-o situatie complicata. In momentul in care arbitrul sud-african i-a mentionat posibilitatea ofsaid-ului, domnul Garces a ascultat parerea colegului sau pentru a fi sigur ca decizia corecta va fi cea finala.
Apeland la TMO el a corectat – aceasta este parerea mea si nu insamna ca am dreptate – decizia sa initiala care, in opinia mea, era gresita. Courtnay Lawes se afla in ofsaid iar eseul marcat de Underhill – indiferent cat de frumoasa a fost cursa sa catre but – nu era valabil.
Daca nu ar fi revazut faza si nu s-ar fi consultat cu Marius Jonker, cum s-ar fi simtit domnul Garces la sfarsitul meciului cand ar fi constatat ca din cauza deciziei sale, Anglia marcase un eseu in conditii neregulamentare?
Dar cine se gandeste la arbitrii?
In marea majoritate a situatilor, si mai ales in meciurile in care rivalitatea dintre echipe amplifica la maximum miza sportiva -asa dupa cum este cazul intalnirilor Anglia-Noua Zeelanda – cei care pierd vor gasi, aproape intotdeauna, o vina arbitrului.
Revenind la faza cu pricina, parerea mea este ca tocmai in asemenea faze, atunci cand, in focul luptei, ochiul arbitrului nu poate observa, in fractiuni de secunde, detaliile care pot influenta rezultatul meciului, consultarea cu arbitrul TMO este necesara.
Rolul TMO este tocmai de a atrage atentia arbitrului din teren asupra unor eventuale scapari, de a analiza fazele discutabile, neclare, care pot influenta rezultatul unui meci, iar inscrierea unui eseu face parte din aceasta categorie.
Initial, domnul Garces a acordat eseul, dar cand Marius Jonker, arbitrul TMO, i-a atras atentia ca Lawes era in pozitie de ofside, atunci el a cerut sa revada faza si a schimbat decizia.
Parerea mea este ca el a procedat foarte bine consultandu-se cu Jonker, avand in vedere importanta fazei si posibilitatea ca faza eseului sa fi pornit dintr-o pozitie de ofsaid.
Daca nu tocmai pentru asemenea faze neclare si discutabile, trebuie arbitrul sa consulte reluarea video, atunci pentru ce alte situatii ar trebui el sa revada fazele?
Sigur, pierzand la un punct diferenta si in asemenea dramatice circumstante, englezii sunt indreptatiti sa simta o frustrare profunda. Dupa ce ai condus cu 15-0 si purtand o lupta titanica, desfasurata pe ploaie, este dificil sa accepti ca ai pierdut meciul.
Si acum, dincolo de ofsaid:
Lasand la o parte controversa fazei eseului inscris de Sam Underhill, gazdele ar trebui sa se gandeasca cum au jucat in cea de-a doua repriza.
Dupa o prima repriza de-a lungul careia au exercitat o presiune, atat ofensiva cat si defensiva, absolut exceptionala – cu exceptia ultimelor minute cand All Blacks au marcat singurul lor eseu – in cea de-a doua repriza ei au redus, in mod vizibil, turatia.
Iar deciziile lui Owen Farrell de a alege (cred ca in doua ocazii clare) optiunea tusei in locul transformarii loviturilor de pedeapsa s-au dovedit a fi gresite, englezii neputand sa inscrie prin mol-ul penetrant, asa cum reusisera in prima repriza. Faptul ca marcasera doua eseuri i-a facut, probabil, sa se simta imbatabili si sa doreasca sa obtina o victorie prin K.O in fata Noii Zeelande.
Si aceasta in situatia in care, Brodie Retallick, dupa un inceput de meci ezitant, incepuse sa controleze si sa domine tusa, punandu-i mari probleme lui Jamie George, taloner-ul englez.
In plus, introducandu-l pe Scott Barrett – ,jucator de linia a doua – in pozitia de flanker, All Blacks au folosit in margine trei prinzatori redutabili (Whitelock, Retallick si Barrett), ceea ce a destabilizat, in mod considerabil, repunerile lui Jamie George.
Prin urmare, unul dintre motivele din cauza carora jucatorii englezi au parasit terenul invinsi, a fost lipsa luciditatii in aprecierea corecta a situatiilor decisive si in alegerea celor mai potrivite optiuni de joc.
Si asta, cu atat mai mult cu cat Anglia a fost avantajata de vremea ploioasa.
Elementele fundamentale ale culturii rugby-ului neo-zeelandez se bazeaza – printre altele – pe creativitate, viteza de executie si acuratetea executiei. In conditiile unei vremi ploioase, toate aceste elemente sunt afectate, intr-o mai mare sau mai mica masura.
In schimb, rugby-ul englez a cultivat, intotdeauna, stilul jocului in forta al inaintarii, maul-ul penetrant si jocul de picior. Desigur, asta nu inseamna ca este lipsit de creativitate si viteza. Nu, deloc, ele sunt prezente in jocul echipei Angliei, doar ca aceste elemente nu sunt cultivate cu acelasi devotament si aceeasi „incapatanare” precum in Noua Zeelanda.
Prin urmare, loviturile inalte de picior executate de Farrell et co., ei au cautat sa impinga jocul, ori de cate ori au avut ocazia, in terenul advers, dominand din punct de vedere teritorial si cautand, astfel, sa mentina sub presiune defensiva All Blacks. Faptul ca Brodie Retallick scapase balonul chiar la lovitura de incepere a meciului, i-a convins pe englezi ca loviturile inalte de urmarire reprezinta tactica pe care trebuie sa o foloseasca in continuare.
A fost o tactica care, intr-adevar, i-a ajutat sa exercite o presiune puternica in prima repriza. In acelasi timp, insa, aplicata cu incapatanare, aceasta tactica le-a impiedicat pe gazde sa incerce si alte metode de a penetra apararea oaspetilor.
De cealalta parte, in pofida revenirii spectaculoase care a condus la o victorie importanta, All Blacks nu pot fi multumiti de maniera in care au jucat.
In cate meciuri au permis All Blacks adversarilor lor sa conduca cu 15-0?
Neo-zeelandezii au fost la un pas de infrangere si faptul ca le-au permis englezilor sa conduca cu 15-0 arata existenta unor fisuri in structura jocului lor.
Asa dupa cum s-a observat in cele doua meciuri cu Africa de Sud, All Blacks devin vulnerabili cand sunt supusi unei presiuni continue in toate sectoarele jocului.
Faza din minutul 4 cand Rieko Ioane, cu un plasament defensiv defectuos, i-a lasat culoar liber catre eseu lui Chris Ashton, este un exemplu in aceasta privinta. Apararea neo-zeelandeza a fost complet surprinsa si depasita de pasa lui Ben Youngs catre Chris Ashton.
Este adevarat ca ei au invins, in cele din urma, si Africa de Sud si Anglia, dar ulciorul nu merge de multe ori la apa; asa incat ei nu se pot bizui pe ideea ca, daca au revenit spectaculos in doua meciuri, vor reusi si in meciurile urmatoare.
Pe de alta parte, All Blacks au dovedit, din nou, ca alcatuiesc, intr-adevar, o mare echipa:
Condusi cu 15-0, Read si coechipierii sai nu au intrat in panica, au absorbit presiunea gazdelor– de-a dreptul formidabila in unele momente – si au reusit sa isi impuna, incet-incet, jocul obisnuit, pastrand posesia balonului si inlantuind, cu rabdare, truda si tenacitate, faza dupa faza.
Iar prima asemenea succesiune de faze – realizata de-abia in minutul 32 – a dus, in cele din urma, la eseul inscris de Damien McKenzie.
Chiar si atunci cand pierd, All Blacks nu se predau, luptand de le primul fluier al arbitrului pana la fluierul final, demonstrand un remarcabil echilibru intre compartimente si etaland o remarcabila coeziune in joc.

O victorie a supravietuirii, dar nu a implinirii

Romania-Portugalia 36-6 (22-3):

Inainte de orice alte teme si subiecte care merita a fi discutate, ceea ce trebuie scos in evidenta, la sfarsitul meciului de la Baia Mare, este faptul ca obiectivul propus a fost atins: echipa noastra a invins Portugalia, evitand retrogradarea in Divizia a treia a rugby-ului european si pastrand, astfel, dreptul de a ramane in Rugby Europe Championship.

Nu am urmarit meciul, dar descrierea partidei si rezultatul ma fac sa cred ca echipa noastra a dominat, cu autoritate, iar victoria a fost pe deplin meritata.

Meciul de la Baia Mare trebuie privit si evaluat, insa, prin prisma circumstantelor speciale in care s-a desfasurat, circumstante create de descalificarea echipei noastre de la Cupa Mondiala de anul viitor.

Din acest punct de vedere, succesul in meciul cu Portugalia era absolut esential, iar jucatorii si antrenorii merita felicitari pentru obtinerea acestei victorii gratie careia „Stejarii” evita retrogradarea, pastrandu-si locul in Rugby Europe Championship.

Nu stiu cat de reala a fost dorinta lor de a promova si cu cata convingere in sansa lor de a castiga au venit portughezii la Baia Mare, dar maniera in care ei au pregatit aceasta partida este problema lor, nu a noastra.

Ai nostri si-au facut datoria si au castigat.

In acelasi timp, avand in vedere circumstantele aminitite mai sus, victoria nu are darul de starni entuziasm si valuri de bucurie in tabara noastra.

Aceasta victorie a fost o victorie a supravietuirii si nu o victorie a implinirii.

Sa ne bucuram de aceasta victorie, dar bucuria noastra trebuie sa fie o bucurie retinuta, care va ramane, probabil pentru multa vreme, invaluita in aburul unei tristeti pe care jucatorii si suporterii rugby-ului romanesc nu o meritau.

Rezultatul de pe tabela de marcaj ne este favorabil, dar meciul cu Portugalia nu poate fi privit doar prin prisma rezultatului.

Nu vreau sa minimalizez cu nimic eforturile jucatorilor si antrenorilor lor care au pus umarul la obtinerea unei victorii absolut necesare, dar sa nu uitam ca acest meci a fost un meci de baraj pentru evitarea retrogradarii.

Sa nu uitam faptul ca echipa noastra a jucat nu pentru un titlu si nu pentru glorie. Ci, a fost pusa in situatia de a juca acest meci pentru a supravietui in cea de-a doua grupa valorica a rugby-ului european.

Iar aceasta situatie, greu de acceptat, a fost creata de o inexplicabila si dureroasa eroare – creata in curtea noastra – in privinta stabilirii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea.; eroare care va ramane o rana deschisa in istoria rugby-ului romanesc.

Sa avem taria de caracter si sa recunoastem ca nu suntem victima unei decizii eronate; eroarea ne apartine in intregime, World Rugby nefacand altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

Victoria de la Baia Mare nu absolva cu nimic pe cei care au fost si sunt responsabili pentru greseala grava – pe care ar trebui sa si-o asume –  care a adus la auto-eliminarea echipei noastre de la Cupa Mondiala din 2019 si care costa  rugby-ul romanesc foarte scump.

Si cred ca deceptia si dezamagirea noastra se vor amplifica pe masura ce ne vom apropia de Cupa Mondiala din toamna anului viitor gandindu-ne ca „si noi am fi putut sa fim acolo”.

Meciului de la Baia Mare poarta o semnificatie care nu este legata doar de echipa nationala si de sistemul de joc al Nationalei.

Acest meci ar trebui sa aiba o semnificatie mult mai profunda in ceea ce priveste legatura directa cu dezvoltarea rugby-ului romanesc.

Desigur, am rasuflat usurati, dar cred ca nimeni dintre administratorii rugby-ului romanesc considera ca aceasta victorie rezolva problemele rugby-ului nostru.

Dupa parerea mea, cea mai importanta intrebare care ar trebui sa se puna, acum, dupa incheierea meciului este urmatoarea:

Ce urmeaza dupa aceasta victorie?

Daca intentia este de a construi un edificiu nou, atunci trebuie pornit de la baza, de la fundatii si nu de la echipa nationala.

Avem nevoie de un sistem solid, pornind de la baza, un sistem coerent care sa conduca, in mod natural, la construirea unei echipe nationale puternice, capabila sa fie competitiva la nivel international.

Avem, oare, capacitatile de a construi un asemenea sistem? Avem, oare, instrumentele necesare – financiare si logistice – de a porni la drum?

Vorbim foarte mult de formarea jucatorilor, dar, in situatia actuala a rugby-ului nostru, un aspect la fel de important – daca nu chiar si mai important – este formarea antrenorilor responsabili cu pregatirea juniorilor.

Pentru ca, fara antrenori bine pregatiti, priceputi, competenti si posedand o cultura rugbystica adecvata, care sa reflecte cerintele rugby-ului de astazi, cum pot fi formati copii si juniorii nostri ?

Daca intentia este ca victoria împotriva Portugaliei sa marcheze inceputul unei noi constructii a edificiului rugby-ului romanesc – o intentie legitima – atunci trebuie sa stim foarte bine ce vrem sa construim si cum sa construim.

Rugby Championship (2)

 

Springboks-All Blacks 30-32

Acest articol a fost scris la data de 8 Octombrie, 2018.

Cele doua meciuri dintre Springboks si All Blacks au amintit, parca, de infruntarile din secolul trecut cand cele doua natiuni erau unite printr-o rivalitate  acerba, care capatase proportii legendare.

Este bine pentru rugby-ul mondial ca aceasta rivalitate, unica prin natura si traditia ei, veche de aproape 100 de ani, sa revina in prim plan si sa se mentina pe orbita celei mai inalte, spectaculoase si sanatoase rivalitati sportive.

Intensitatea si dramatismul meciului precedent, care avusese loc la Wellington, s-a transmis, din plin, amplificandu-se la cote maxime, si meciului de la Pretoria.

Dupa un asemenea meci, dupa un asemenea final de meci, intrebarile care s-ar putea pune ar fi urmatoarele:

A pierdut Africa de Sud un meci pe care merita sa il castige?

A castigat Noua Zeelanda un meci pe care merita sa il piarda?

In ce masura s-a datorat acest rezultat slabiciunilor Africii de Sud din ultimele 12 minute sau tenacitatii si revenirii din final a Noii Zeelande?

Ce se poate spune despre un meci in  care selectionata Africii de Sud a jucat, probabil, la nivelul maxim al capacitatii sale actuale timp de 72 de minute, in timp ce Noua Zeelanda a evoluat la un nivel mai scazut decat cel  obisnuit, fiind dominata, cu autoritate, vreme de 72 de minute, pentru a castiga, insa, in cele din urma, cu 32 -30?

Orice raspuns ar nedreptati, probabil, fiecare dintre cele doua echipe.

Springboks au dominat, in marea majoritate a timpului, in prima repriza dominarea lor fiind absolut covarsitoare. Problema a fost ca, in ciuda acestei dominarii clare, atat din punct de vedere teritorial cat si din punct de vedere al posesiei balonului,  Siya Kolisi si coechipierii sai nu au putut marca punctele care ar fi trebuit sa fie inscrise in urma unei asemenea dominari.

La pauza scorul a fost doar 6-6!

Cea de a doua repriza a fost o dezlantuire ofensiva, Springboks marcand trei eseuri in timp ce All Blacks au inscris patru eseuri.

Dar nu atat numarul de eseuri a fost aspectul cel mai interesant al reprizei, ci modalitatea in care au fost inscrise.

In 15 minute, intre minutele 44 si 59, Springboks au inscris trei eseuri.

Dupa ce Aaron Smith a marcat un eseu in minutul 54, All Blacks au reusit sa inscrie inca trei eseuri in 18 minute, dintre care ultimele doua intr-un interval de doar 4 minute, in minutele 76 si 80!

Sa recapitulam:

Africa de Sud a condus cu 23-6, in minutul 52, cu 30-18, in minutul 72 si cu 30-25 in minutul 76.

Si totusi, Africa de Sud a pierdut!

Perechea de centri Jesse Kriel-Damian D’Allende si-a dominat, clar, adversarii directi Ryan Crotty-Sonny Bill Williams.

Ben Smith, un jucator de mare clasa, capabil sa creeze si sa marcheze eseuri de antologie a fost sters, nereusind sa iasa in evidenta in nicio faza ofensiva.

Si totusi, Noua Zeelanda a castigat!

In aceste doua meciuri cu Springboks, All Blacks au afisat o vulnerabilitate neobisnuita pentru ei.

Evident, neo-zeelandezii sunt fericiti ca au reusit sa smulga victoria la capatul unei asemenea spectaculoase si dramatice reveniri.

Dar, in acelasi timp, banuiesc ca o oarecare ingrijorare s-a strecurat in gandurile antrenorilor si ale jucatorilor.

Fara indoiala, revenirea a fost absolut spectaculoasa, dar sunt convins ca All Blacks nu au dorit nicio clipa sa se afla in aceasta pozitie de a reveni de la 6-23, 13-23 si 18-30.

Sansa a fost de partea oaspetilor, mai ales in finalul meciului atunci cand in urma loviturii de picior executate de Richie Mo’unga, balonul s-a rostogolit, norocos, aproape de linia de 5 metri a butului sud-african, permitandu-le neo-zeelandezilor sa castige tusa si sa il propulseze pe Ardie Savea in eseu.

Norocosi au fost si in faza premergatoare, cand arbitrul australian Angus Gardner l-a penalizat – dupa parerea mea, cu usurinta – pe Vincent Koch pentru a fi cedat in gramada.

Dar sansa, ghinionul si deciziile arbitrilor fac parte din sport.

Adevarat, in 2013, All Blacks au invins Irlanda, cu 24-22, intr-o maniera dramatica, la Dublin, dupa ce fusesera condusi cu 0-19, 7-22!

Dar atentie! Aceste reveniri si rasturnari de scor s-au petrecut numai in meciuri-test, desfasurate in afara cadrului Cupei Mondiale.

Ulciorul, insa, nu merge de multe ori la apa, si nu cred ca All Blacks vor sa se regaseasca in astfel de situatii in meciurile-cheie care vor urma, culminand cu Rugby World Cup in Japonia.

Turneul din Europa va avea darul de a oferi o imagine mai clara a fortei reale a celor doua echipe.

Springboks trebuie sa dovedeasca ca performanta din cele doua meciuri cu All Blacks nu a fost intamplatoare, iar la randul lor, All Blacks trebuie sa imprastie aburul vulnerabilitatii care i-a invaluit in testele de la Wellington si Pretoria.

Rugby Championship

 

O infrangere neasteptata si, in acelasi timp, mult asteptata:

All Blacks-Springboks 34-36.

Acest articol a fost scris pe data de 16 Septembrie, 2018.

 

Lumea rugby-ului – cu exceptia, desigur, a  Noii Zeelande –  a rasuflat, oarecum, usurata: All Blacks nu sunt invincibili!

Iata o infrangere care, pe de o parte, a socat o natiune (Noua Zeelanda) iar, pe de alta parte, a produs o satisfactie retinuta, tacuta, in randurile natiunilor rivale.

Cand nimeni nu se astepta la acest deznodamant, All Blacks au fost invinsi, pe teren propriu, de catre Springboks: 34-36, pe Westpac Stadium, in Wellington!

In epoca rugby-ului amator, si, mai ales de-a lungul secolului XX, un asemenea rezultat nu ar fi fost considerat o surpriza, Noua Zeelanda si Africa de Sud fiind cele doua natiuni care au dominat, cu autoritate, rugby-ul acelor vremuri.

In epoca rugby-ului profesionist, insa, ierarhiile si raportul de forte s-au schimbat in mod radical.

Springboks, o selectionata care oglindeste, la o scara mult mai mica, transformarile uriase care au loc la nivelul natiunii sud-africane, nu mai castigasera in Noua Zeelanda din 2009, cand ii invinsesera pe All Blacks cu 32-29, la Hamilton.

In plus, ei sosisera la Wellington dupa doua infrangeri suferite in fata Argentinei si Australiei, in timp ce All Blacks castigasera toate meciurile de pana atunci.

Prin urmare, nimic nu prevestea victoria oaspetilor.

Rutina succeselor All Blacks ar fi trebuit sa continue si pe stadionul Westpac din Wellington.

Dar, iata ca, atunci cand succesul tinde sa se transforme intr-o rutina, apare posibilitatea ca invingatorul sa devina o victima a propriului succes.

Victoria Africii de Sud a fost posibila, inainte de toate, datorita unei formidabile capacitati defensive in momentele- cheie ale meciului.

Ce a insemnat aceasta victorie pentru Springboks, o victorie obtinuta la capatul unui efort, intr-adevar, herculean?

Cel mai potrivit raspuns l-a oferit tanarul Peter Stephanus du Toit (26 de ani), impunatorul flanker (2,00m, 120 Kg), cel care, la sfarsitul meciului isi imbratisa coechipierii,in tacere, cu lacrimi siroindu-i pe obraji. Lacrimile sale au fost mai puternice decat orice discurs triumfator.

Prin urmare, sa dam Cezarului ce este al Cezarului: Africa de Sud a castigat pe merit!

Evident, meciul de la Wellington a creat reactii efervescente  de-al lungul si de-a latul planetei ovale, deoarece a risipit aura invincibilitatii care inconjura aceasta formidabila echipa care este „The All Blacks”. Sunt convins ca un sentiment de satisfactie – retinut, desigur – s-a raspandit in tabara lotului englez care se pregateste pentru inclestarea cu All Blacks, in luna noiembrie.

Dupa parerea mea, explicatiile principale ale acestui rezultat-surpriza, ar fi urmatoarele:

  • Sud-africanii au fost capabili sa exercite si – ceea ce este si mai important – sa mentina presiunea, atat ofensiva cat si defensiva, de-a lungul intregului meci. Iar defenisva lor a fost absolut exceptionala! Daca aveti ocazia sa revedeti meciul , urmariti-l pe „spiridusul” Faf de Klerk placand ca un adevarat flanker!. Sud-africanii au placat cu disperare si ferocitate, iar in ultimele 15 minute ale meciului – perioada in care ramasesera in 14 jucatori, in urma cartonasului galben primit de Willie Le Roux – apararea lor a fost de-a dreptul eroica. Cum poate fi socotita apararea, altfel decat eroica, atunci cand in meciul pe care l-au castigat, Springboks au executat 235 de placaje in timp ce All Blacks doar 61!

 

  • Greselile neobisnuite comise de All Blacks care au dus la primirea a cel putin doua eseuri. Daca pasa imprecisa a lui Anton Lienert-Brown, interceptata de Cheslin Kolbe, se poate regasi si in alte meciuri, tusa rapida jucata de Jordie Barrett, si interceptata de Willie Le Roux, a fost o gafa de proportii neobisnuite pentru All Blacks. In mod ironic, ambele greseli au parut s

 

  • a fi fost rezultatul uneia dintre ideile fundamentale care stau la baza strategiei All Blacks: viteza de executie, executii in viteza. In acelasi timp, se cuvine sa recunoastem meritele celor doi jucători sud-africani care au intuit foarte bine desfasurarea fazelor respective, profitand din plin de erorile adversarilor. Mai mult decat atat, este important de observat ca in faza eseului rezultat din repunerea gresita si pripita a lui Jordie Barrett, in propriul „22”,  au fost trei jucatori sud-africani – Faf de Klerk, Willie Le Roux si  Jesse Kriel – care intuisera intentia fundasului neo-zeelandez si se lansasera, deja, catre Rieko Ioane, caruia ii fusese adresat balonul! Este, poate, un amanunt, un detaliu; dar, in meciul de Wellington, diferenta dintre invingatori si invinsi a fost facuta tocmai de asemenea detalii.

 

  • Ratarea de catre Beauden Barrett a patru transformari. Avand in vedere diferenta de 2 puncte in favoarea sud-africanilor, este evident ca ratarile „uverturii” neo-zeelandeze au avut o importanta decisiva in stabilirea rezultatului final.

 

  • Decizia de a nu incerca un drop-gol in ultimele minute ale meciului, cand creaseră o pozitie ideala pentru Beauden Barrett pentru a incerca inscrierea a trei puncte care ar fi adus victoria echipei sale.

Imaginile din finalul meciului, cand All Blacks asediau „fortareata: sud-africana, au amintit, fara doar si poate, de meciul cu Franta de la Cupa Mondiala din 2007, atunci cand neo-zeelandezi, condusi cu 18-16, lansau atacuri in valuri, incercand, in zadar, sa inscrie eseul victoriei, si neglijand sa incerce marcarea unui drop gol.

Presupun ca, si acum ca si atunci, decizia de a forta eseul si a ignora drop gol-ul a apartinut jucatorilor.

Cautand, cu insistenta, calea catre eseu, ei au riscat si au pierdut.

Dupa felul in care s-a incheiat meciul, se poate spune ca All Blacks si-au asumat un risc pe care situatia din teren nu il cerea, un risc pe care nu aveau nevoie sa si-l asume.

Cred, de asemenea, ca in momentul in care conduceau cu 12-0 dupa 16 minute, neo-zeelandezii au crezut ca meciul se va desfasura dupa un tipic cunoscut: All Blacks galopand victoriosi, catre linia de sosire. Dar, tenacitatea, presiunea si formidabila aparare a sud-africanilor, combinate cu doua greseli majore- neobisnuite pentru neo-zeelandezi –  i-au transformat pe All Blacks intr-o echipa vulnerabila.

Pastrand proportiile, maniera in care au pierdut acest meci cu Africa de Sud, a scos la iveala o vulnerabilitate a All Blacks care a readus in memorie doua momente din trecutul Cupei Mondiale: 1999 si 2007.

Cand adversarul nu cedeaza sub presiunea All Blacks, si, la randul sau,  este capabil sa raspunda exercitand o presiune asemanatoare, meciul devine echilibrat si neo-zeelandezii devin vulnerabili.

Fara a pune la indoiala victoira SPringboks, intrebarea care se pune ar fi urmatoarea: in ce masura s-au crezut All Blacks ca sunt, într-adevăr invincibili?

In acelasi timp, ar fi gresit, cred eu, ca cele doua echipei sa fie evaluate prin prisma unei victorii sau, respectiv, a unei infrangeri.

Dupa aceasta infrangere All Blacks nu au devenit o echipa mai slaba decat echipa care a obtinut sirul de victorii de pana acum. Dupa cum Springboks nu au devenit numarul 1 mondial dupa aceasta victorie.

Din perspectiva meciului de la Wellington, meciul urmator, care va avea loc la Pretoria, starneste, deja, un interes enorm.

Tristetile (si sperantele) unui suporter

 

Tristetile unui suporter

Nu am scris aceste randuri nici cu ironie, nici cu sarcasm, nici cu un acru spirit critic si nici cu „mania proletara” care sa infiereze vinovati fara vina, greselile comise si neajunsurile care au iesit la iveala in procesul evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea; neajunsuri si greseli care au dus, in cele din urma, la excluderea echipei nationale de la participarea la Cupa Mondiala de anul viitor, din Japonia.

Am scris aceste randuri cu dezamagire si cu amaraciune; o profunda amaraciune care exprima imensa deceptie a unui suporter al echipei nationale si al rugby-ului romanesc. Deceptie care, banuiesc, este impartasita de toti suporterii rugby-ului nostru.

Iar dezamagirea si amaraciunea sunt cu atat mai profunde cu cat, practic, ne-am autoeliminat de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

World Rugby nu a facut altceva decat sa aplice regulamentul si sa sanctioneze, in mod drastic, nerespectarea regulamentului.

Am citit documentele publicate de cele doua Comitete desemnate de World Rugby sa analizeze situatia eligibilitatii lui Sione Faka’osilea si a jucatorilor folositi de Spania si Belgia:

–          Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans,  datat 10 mai, 2018.

–           Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Pe de o parte, pozitia generala a fost ca Romania a actionat cu buna credinta, a cercetat si a facut anumiti pasi in procesul de verificare a statutului jucatorului din Tonga.

Pe de alta parte, insa, Comisiile au apreciat ca Romania nu a facut o cercetare completa si nici toti pasii necesari care sa-i fi ingaduit sa evalueze, in mod corect si in litera regulamentului, statutul lui Sione Faka’osilea.

Citind documentele, impresia mea este ca doua sunt aspectele care nu au putut convinge cele doua Comisii sa dea dreptate Romaniei:

  • Modalitatea in care i s-au prezentat lui Sione Faka’osilea criteriile eligibilitatii sale de a juca pentru Romania, Comisia referindu-se, in mod expres, la faptul ca Sione jucase pentru selectionata de rugby in 7 a Insulelor Tonga. Argumentul Comisiei a fost urmatorul:
    • Daca i s-ar fi explicat, in mod clar, lui Sione ca selectionarea sa in echipa de rugby in 7 a tarii natale ar fi anulat eligibilitatea sa de juca pentru Romania, acesta nu ar fi putut uita ca facuse parte din selectionata in rugby in 7 si si-ar fi dat seama ca nu este eligibil. Pe baza acestui rationament, concluzia Comisiei a fost ca Sione Faka’osilea nu a fost intrebat daca a evoluat pentru reprezentativa de rugby in 7 a Insulelor Tonga.
  • Unul din argumentele reprezentantilor nostri a fost acela ca domnul Fe’ao Vunipola, presedintele Federatiei de Rugby din Tonga, a confirmat intr-un email adresat Federatiei noastre ca Sione poate juca pentru Romania.

Comisiile nu au fost convinse nici de acest argument, furnizand urmatoarele explicatii:

  • Federatia noastra nu a adresat domnului Vunipola intrebarea directa si clara: a jucat Sione Faka’osilea pentru selectionata in rugby in 7 a Insulelor Tonga? Daca intrebarea ar fi fost pusa in acest mod, atunci domnul Vunipola ar fi indicat ca jucatorul evoluase pentru selectionata de rugby in 7.
  • Domnul Vunipola a raspuns, cu buna credinta, ca Sione poate juca pentru Romania, Dar, apreciind buna credinta a domnului Vunipola, raspunderea evaluarii eligibilitatii jucatorului nu apartinea Insulelor Tonga, ci Romaniei, tara care vroia sa il foloseasca pe Sione.

Prin urmare, buna credinta si cei cativa pasi facuti de Federatia noastra nu au fost indeajuns pentru a convinge cele doua Comisii in a schimba decizia excluderii selectionatei noastre.

Turneul de rugby 7 desfasurat in Australia, la Gold Coast, in 12-13 Octombrie, 2013, a fost organizat de International Rugby Board, iar toate informatiile referitoare la echipele si jucatorii care au participat la turneu erau accesibile si puteau fi verificate. Iar acele informatii aratau ca Sione Faka’osilea facea parte din selectionata Insulelor Tonga.

Nu ne convine, nu ne face placere, suntem dezamagiti, dar decizia World Rugby este corecta. Concluzia analizei a fost extrem de clara: echipa nationala a folosit un jucator care nu era eligibil de a juca pentru Romania.

In privinta amenzii de 100 000 de lire sterline aplicate Federatiei, am inteles ca amenda a fost suspendata pentru o perioada de 5 ani. In cazul in care, in decursul celor 5 ani, Romania comite o greseala similara, atunci amenda va trebui sa fie platita imediat.

Ceea ce este frustrant, suparator si intristator este faptul ca adversarii nostri – in speta, Federatia Rusa de Rugby– au cunoscut mult mai bine decat noi situatia unui jucator care a imbracat tricoul echipei nationale a Romaniei!

Este greu de inteles si de acceptat faptul ca Federatia Rusa de Rugby a avut informații mai precise si mai exacte in privinta statutului lui Faka’osilea, decat a avut Federatia noastra. Asa ceva nu trebuia sa se intample.

Rusii au experienta in domeniu, si au invatat din lectiile trecutului avand in vedere ca in 2003 au fost exclusi de la Cupa Mondiala pentru ca folosisera a trei jucatori sud-africani –  Johan Hendriks, Renier Volschenk si Werner Pieterse – care, s-a dovedit ulterior, ca nu erau eligibili pentru a reprezenta Rusia.

Dreptul lui Sione Faka’osilea de a juca in echipa nationala era o problema care trebuia rezolvata – in litera regulamentului si in mod exclusiv – de catre noi si nu de catre adversarii nostri.

Acum, dupa consumarea acestor evenimente, ceea ce doare si mai tare este faptul ca ne-am eliminat singuri si ne-am autoexclus de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

Noi, singuri, si nimeni altcineva, a creat conditiile acestei eliminari.

Noi, singuri, ne-am aplicat un teribil knock-out care a pus capat visului frumos de a participa la o noua editie a Cupei Mondiale.

In asemenea dramatice imprejurari, este nevoie ca greselile si responsabilitatile sa fie acceptate si asumate.

In mod evident, cea mai importanta intrebare este:

Care vor fi urmarile acestei excluderi?

Dificil de anticipat si de prevazut.

In ceea ce priveste viitorul apropiat,  Romania va juca, pe 3 Noiembrie, un meci de baraj cu Portugalia, meci care va decide echipa va ramane in Rugby Europe Championship.

Ce inseamna aceasta excludere?

In plan emotional:

Pentru jucatori, inseamna ratarea sansei de a participa la momentul de varf al carierei lor internationale.

Sa nu uitam ca, in contextul actual al rugby-ului profesionist, Cupa Mondiala este singura ocazie care i se ofera Romaniei de a-si masura fortele cu cele mai puternice natiuni.

Pentru unii dintre jucatori aceasta ar fi fost, mai mult ca sigur, singura sansa de a evolua la o Cupa Mondiala.

O sansa risipita…

Pentru cei mai tineri, Cupa Mondiala constituie o motivatie care sa le insufle dorinta continua de a progresa in rugby-ul profesionist.

Pentru suporteri, participarea la Cupa Mondiala ar fi fost un prilej de a-si fi incurajat, cu mandrie si bucurie, echipa nationala intr-un turneu de asemenea anvergura.

Pentru cei care conduc destinele rugby-ului romanesc, ar fi fost satisfactia de a fi reusit, in conditii dificile pentru o natiune din Tier 2, sa faca posibila participarea echipei nationale la „summit”-ul rugby-ului mondial.

Dar, din cauza unei incalificabile greseli, echipa nationala a fost exclusa de la participarea la Cupa Mondiala din Japonia.

Iar din cauza acestei excluderi, toti cei implicati in acest efort al calificarii – jucatori, suporteri si conducatori ai rugby-ului romanesc – vor fi lipsiti de bucuriile, satisfactiile, motivatia si implinirile ce ar fi insotit aceasta aventura sportiva.

 

In plan financiar:

Nu cunosc detaliile financiare legate de participarea Romaniei la Cupa Mondiala.  Banuiesc, insa, ca vom pierde fonduri apreciabile care ar fi provenit de la World Rugby.

In mod logic, fondurile cele mai substantiale vor fi directionate catre natiunile care vor participa la Cupa Mondiala.

Stiu, insa, ca in privinta Canadei, echipa care va participa in noiembrie la turneul de recalificari, suma care se vehiculeaza (neconfirmata, deocamdata, de Rugby Canada) ca va fi pierduta in cazul ratarii calificarii, este in jur de un milion de dolari.

In planul dezvoltarii rugby-ului:

Cum se va descurca rugby-ul nostru in urma acestui knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?

Cum se va descurca rugby-ul nostru fara fondurile (sau fonduri reduse) provenite de la World Rugby?

Situatia generala a rugby-ului romanesc era destul de fragila si inaintea acestei decizii a World Rugby, iar excluderea de la Cupa Mondiala este un dramatic pas inapoi pentru rugby-ul nostru.

Situatia este, deja, dramatica, si dupa o asemenea lovitura, rugby-ul romanesc este aruncat, de fapt, cu multi pasi inapoi.

Echipa nationala se mentinea la linia de plutire, desi esecurile inregistrate in fata Germaniei si Spaniei au aratat o evolutie in scadere, reflectand o imagine aflata intr-un ascutit contrast cu sperantele generate de evolutia onorabila de la Cupa Mondiala din 2015.

In schimb, la nivelul juniorilor, rugby-ul nostru se zbate de ani de zile, intr-o continua si dureroasa mediocritate.

Impresia mea – creata, adevarat, de foarte departe –  este ca am ramas cu mult in urma Spaniei, Portugaliei, Rusiei, echipe care ne-au invins, regulat, in ultima vreme.

Cu Georgia, nici nu ne prea mai intalnim la juniori pentru simplul motiv ca ei sunt prea sus si noi prea jos.

Iar daca ne gandim ca juniorii nostri au pierdut si in fata Belgiei si Germaniei, la care adaugam recenta infrangere a selectionatei U20 in fata Olandei, atunci tabloul general apare in culori intunecate.

Respect dreptul fiecarei natiuni de a progresa si meritele lor trebuie recunoscute si apreciate.

Spania si Portugalia, in special, sunt doua natiuni, care, fara sa fi avut traditia noastra, au etalat un progres remarcabil la nivelul juniorilor.

Realitatea este ca juniorii nostri au ramas mult, mult in urma, si, privind din perspectiva noastra, atunci  cand Olanda ne invinge la juniori inseamna ca nu este vorba doar de o simpla criza pasagera; ci, ca ceva nu merge deloc bine in rugby-ul nostru juvenil.

Sigur, din infrangeri se pot invata multe.

Dar, cand in turneele internationale de juniori esecurile se succed intr-un ritm ingrijorator, atunci vine un moment in care trebuie spus:

Stop! Invatatul nu mai poate constitui o continua justificare sau o calduta consolare.

Vine un moment cand se doreste ca invatatul sa isi arate roadele. Si, adevarul este ca, la juniori roadele nu s-au vazut si nu se vad.

Sperante?

Orice intentie de bun acredinta trebuie insotita de speranta.

Sperantele trebuie sa la pastram. Sperantele, singure, insa, nu sunt indeajuns.

Alaturi de sperante, avem nevoie si de altceva: de fapte.

Este nevoie sa (re)gasim reperele fundamentale care sa puna rugby-ul nostru pe calea unui progres, nu imaginar, ci real.

Este nevoie de fapte, de un plan coerent, eficient, care sa produca o structura solida, la nivelul juniorilor si seniorilor, si care sa smulga rugby-ul romanesc din mediocritatea in care se afunda.

Este capabil rugby-ul romanesc sa se ridice dupa acest knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?

Turneul World Rugby U20 Trophy: Prea mici pentru o competitie atat de mare

Stiu, sunt probleme mult mai complexe si complicate in lumea in care traim; probleme mult mai importante decat rugby-ul.

Dar, in aceasta „lume, nebuna, nebuna, nebuna” care, parca, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai nebuna, trebuie sa ne pastram pasiunile, simtindu-le si traindu-le cu bucuriile si tristetile lor.

Si se intampla ca rugby-ul sa fie una dintre ele.

Nu este usor sa scrii despe evolutia selectionatei noastre U20 la turneul World Trophy desfasurat la Bucuresti.

Imi imaginez, insa, ca este infinit mai greu pentru jucatori si antrenori sa incerce sa analizeze cele patru meciuri ale echipei noastre.

In acest context, nu stiu cum poate fi caracterizata evoluția selectionatei noastre U20 fara a atinge ranile deschise ale rugby-ului romanesc.

Cum trebuie privita participarea echipei noastre la acest turneu?

Cu intelegerea si acceptarea unui esec care era, parca, de mult anuntat?

Cu o resemnare obosita exprimata sub semnul „atata putem”?

Criticand, cu sau fara patima, cu sau fara masura?

Exista, desigur, diferite puncte de vedere, unghiuri de abordare diferite si perspective diferite prin prisma carora poate fi evaluata participarea echipei noastre la acest turneu.

Eu imi permit sa incep cu urmatoarele observatii:

In primul rand, trebuie subliniat faptul ca echipa noastra nu s-a calificat la acest turneu, participarea sa fiind posibila, prin invitatie, datorita calitatii Romaniei de tara organizatoare a competitiei.  A fost un gest binevoitor al World Rugby pentru a rasplati eforturile organizatorice si pentru a oferi, in acelasi timp,  selectionatei tarii gazda sansa de a participa la un turneu de anvergura, intalnind echipe puternice pe care nu ar fi avut, altfel, ocazia de a le infrunta.

Dupa cum a declarat, intr-o maniera foarte deschisa, Danie de Villiers, antrenorul echipei, inainte de inceperea turneului:„Sapte echipe s-au calificat, noi, practic, nu am fi avut nicio sansa sa fim aici”.

In al doilea rand, s-a observat, in mod clar, ca echipa nationala U20 nu apartine acestei grupe valorice  – World Rugby U20 Trophy  – aflandu-se, la ora actuala, departe, foarte departe de nivelul cerut de o asemenea competitie.

Dupa cum se stie, echipa noastra a facut parte din aceeasi grupa cu Namibia, Samoa si Hong Kong, jucand apoi cu selectionata Canadei pentru locurile 7-8.

Samoa era socotita cea mai dificila adversara, urmata de Namibia si Hong Kong, Samoa calificandu-se, de altfel, in finala turneului, impreuna cu Fiji.

Rezultatele se cunosc: 26-55 cu Namibia, 17-31 cu Samoa, 33-56.cu Hong Kong, 14-71 cu Canada.

213 puncte si 28 eseuri primite, 90 puncte si 12 eseuri marcate.

Nu am considerat si nu consider statistica drept supremul instrument de evaluare al performantei sportive; dar, in cazul de fata, datele statistice de mai sus constituie un indicator relevant care arata nivelul extrem, extrem de scazut la care s-a prezentat echipa noastra.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, cuvintele par a fi de prisos.

Si totusi, sa privim si dincolo de statistici:

Am urmarit meciurile cu Namibia, Hong Kong si Canada (nu si pe cel cu Samoa), iar echipa noastra mi s-a parut ca o echipa de incepatori amatori aruncata intr-un turneu de profesionisti, in care, pur si simplu, nu a facut fata, fiind surclasata de adversari.

Au fost momente in timpul acestor meciuri in care am avut impresia ca echipa noastra era un partener de antrenament cu care adversarii executau si repetau schemele de joc pentru viitoarele lor partide.

Am vazut o echipa nationala de juniori dezorientata, dezorganizata, nesigura, lipsita de repere solide, devenind din ce in ce mai fragila, vulnerabila si resemnata pe masura trecerii minutelor; o echipa coplesita de propriile limite pe care le descoperea aproape in fiecare faza de joc, dovedindu-se neputincioasa si incapabila sa reactioneze, intr-o maniera energica si eficienta, in fata situatiilor de joc create de adversari; o echipa incapabila sa controleze si sa domine jocul si care nu a dat, absolut nicio clipa, impresia, ca poate castiga meciul respectiv.

Cand ne gandim ca, in aprilie, la Campionatul European, echipa noastra a pierdut in fata Olandei cu 38-40, iar acum a primit 56 de puncte si 7 eseuri in meciul cu  selectionata Hong Kong –  doua selectionate care, cu tot respectul cuvenit, nu au fost niciodata o forta in rugby-ul mondial, – atunci dimensiunea crizei rugby-ului juvenil capata proportii dramatice.

Nu am posibilitatea de a urmari meciurile din competitiile interne de juniori, prin urmare, nu pot emite pareri despre calitatea acestor competitii.

Dar, prin definitie, o echipa nationala  oglindeste calitatea  si nivelul competitiilor interne, cuprinzand in randurile sale, pe cei mai buni jucatori din campionatul intern. Din acest punct de vedere, imaginea produsa de echipa nationala U20 nu este incurajatoare si nu are darul de a ne da mari sperante pentru viitorul apropiat.

Cele mai dureroase si intristatoare aspecte ale evolutiei echipei noastre le-au constituit, dupa parerea mea, urmatoarele:

  • Saracia mijloacelor tehnice de exprimare in teren, o saracie amplificata de neputinta de a executa corect procedeele de baza ale jocului de rugby (pase, placaje, lovituri de picior).
  • Un joc lipsit total de creativitate, de coeziune, rigoare si orientare in teren, proiectat pe fundalul cenusiu al unei acute absente a unui elementar simt al jocului colectiv.
  • Inexistenta capacitatii defensive.
    • Cand incasezi 213 puncte si 28 de eseuri in patru meciuri, iar in trei dintre ele primesti 55, 56 si, respectiv, 71 de puncte, este limpede faptul ca sistemul defensiv a lipsit cu desavarsire.

In asemenea conditii, nu se mai poate vorbi de tactica, deoarece fara mijloace tehnice de baza, fara coeziune si simt colectiv, nu se poate construi si executa in teren nici cel mai simplu plan tactic.

Dupa cum, din aceleasi cauze enumerate mai sus, nu cred ca se poate identifica un stil de joc al Nationalei de juniori.

Daca a existat, totusi, o palida intentie in aceasta directie, atunci stilul de joc a fost un stil previzibil, lent, lipsit de viteza, static, si, prin urmare, usor de contracarat de adversari.

In general, cand am avut posesia balonului, jocul nostru s-a bazat pe incercari individuale de patrundere in forta, fara o sustinere colectiva adecvata.

Cand in jocul unei echipe de rugby, indiferent de varsta jucatorilor, abunda actiunile individuale, intamplatoare, confuze, actiuni care reprezinta singurul instrument ofensiv aflat la indemana jucatorilor, acesta este un semn care arata saracia mijloacelor de exprimare in teren si incapacitatea de a inchega un joc colectiv.

In turneul de la Bucuresti, echipa nationala U20 a esuat, ca o nava in continua deriva, pe ultimul loc al competitiei,  departe, foarte departe de celelalte participante, dezamagindu-si suporterii in multe privinte:

Calitatea executiei a fost submediocra, incepand cu lentoarea si nesiguranta paselor si terminand cu placajale ratate si imprecizia loviturilor de picior.

Jucatorii nostri au fost complet depasiti in privinta vitezei de executie, iar loviturile de picior au fost trimise, de cele mai multe ori, la intamplare.

Rostul unei lovituri de picior de urmarire, bine executate, este de a pune in dificultate fundasul sau aripile echipei adverse in momentul receptionarii balonului, incercand, in acelasi timp, crearea unui moment de presiune asupra defensivei. Ori, in majoritatea cazurilor, loviturile de picior ale echipei noastre, nu au avut, nici pe departe, efectul scontat.

De cele mai multe ori, au fost lansate la intamplare, fara ca ele sa fie urmarite de jucatorii nostri, oferind adversarilor ocazia de a lansa contraatacuri rapide. Cel putin in meciul cu Namibia,  au fost faze in care namibienii au lansat contraatacuri, absolut nestingheriti, incercarile de placaj ale jucatorilor nostri petrecandu-se cand adversarul purtator al balonului se afla, deja, aproape de „22”-ul nostru.

Sa fim realisti, lucizi si obiectivi in evaluarea comportarii echipei noastre in acest turneu:

Sa nu ne amagim cu ideea ca ne-am fi batut singuri in vreunul din aceste patru meciuri.

Am fost invinsi, in mod clar, de adversari care ne-au fost superiori pe toate planurile: fizic, tactic, tehnic, viteza de executie.

Infrangerile echipei noastre nu se datoreaza unei zile slabe; ci faptului ca  nu a reusit sa se ridice, in planul manierei de joc, la nivelul minim cerut de o asemenea competitie.

In orice domeniu, una dintre conditiile progresului este aceea de a invata de la cei mai buni decat tine. Acest adevar este valabil si in rugby.

Sunt de acord ca este foarte util ca juniorii nostri sa joace cu echipe puternice.

Sunt de acord ca si din înfrangeri se poate invata.

Dar, in acelasi timp, juniorii au nevoie sa atinga un anumit nivel de pregatire inainte de a infrunta echipele puternice si a invata din infrangeri „utile”. Ceea ce, dupa parerea mea, nu a fost cazul selectionatei U20.

In acest context, se poate pune intrebarea:

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei, in care a primit 71 de puncte?

Dar cei care iubesc rugby-ul romanesc, dintr-o sincera pasiune, meritau si merita mult mai mult decat a oferit Nationala U20.

Esecul usturator suferit la turneul World Rugby U20 Trophy nu este doar esecul unei echipe nationale; este esecul unui sistem si al procesului de formare al juniorilor.

Turneul U20 de la Bucuresti a demonstrat nu doar limitele echipei nationale de juniori U20; ci, ceea ce este grav si foarte ingrijorator, a etalat limitele sistemului de rugby juvenil, confirmand – daca mai era nevoie – criza profunda, prelungita si problemele serioase, de fond, structurale, ale rugby-ului juvenil care contiuna sa alunece, de ani de zile, pe toboganul mediocritatii.

Unde se va opri, oare?