Cupa Mondiala 2019: Batalia gigantilor

Noua Zeelanda-Africa de Sud 23-13 (17-3)

Doi giganti ai rugby-ului mondial!

Doua natiuni care se infrunta pe terenurile de rugby inca din 1921, atunci cand All Blacks i-au invins pe Springboks, 13-5, la Dunedin.

Marea majoritate a meciurilor dintre aceste echipe au fost caracterizate de inclestari feroce. Iar intalnirea de la Yokohama nu a facut exceptie de la aceasta regula.

Sud-africanii au inceput mult mai bine meciul exercitand o presiune continua prin defensiva mobila, rapida, destabilizand optiunile de atac ale Noii Zeelande.
Gratie aceste presiuni defensive, sud-africanii au inchis spatiile si culoarele de atac ale adversarilor, fortandu-i pe All Blacks sa comita greseli elementare (baloane scapate, pase nesigure).

Cu toate acestea, All Blacks au absorbit presiunea exercitata de Springboks si, dupa 21 de minuite, Richie Mo’unga a transformat o lovitura de pedeapsa, egaland scorul: 3-3.

Ceea ce s-a petrecut in urmatoarele 5 minute, va ramane intiparit in memoria afectiva a istoriei Cupei Mondiale – alaturi de ferocitatea si intensitatea inclestarii – drept un formidabil „All Blacks blitz”!

Cinci minute memorabile!

In decursul a 5 minute, All Blacks s-au desprins de la 3-3 al 17-3, marcand, prin George Bridge si Scott Barrett, doua superbe eseuri la capatul unor actiuni fulgeratoare si foarte bine construite.

Primele 20 de minute au apartinut, in intregime, sud-africanilor, dar, din pacate, ei nu au putut fructifica ocaziile create, fiind incapabili sa profite de greselile si nesiguranta adversarilor lor.

Apoi, dupa 20 de minute, ei au fost aceia care au inceput sa comita greseli, greseli pentru care adversarii lor i-au facut sa plateasca imediat.

Dintr-o data, All Blacks si-au regasit ritmul, viteza, forta de penetrare si, mai ales, exceptionala calitate a executiei. Si toate aceste ingrediente, amestecate in creuzetul creativitatii rugby-ului neo-zeelandez, au constituit o combinatie formidabila care a dus la inscrierea celor doua eseuri decisive.
Faza primul eseu a pornit de la un balon scapat de Duane Vermeulen,

Aaron Smith a pasat, rapid, lui Richie Mo’unga, iar acesta, cu un calm remarcabil si o viziune clara a fazei, a lansat, din apropierea propriei linii de 22, o lovitura de picior in diagonala catre flancul drept. Aripa Seru Reece a receptionat balonul si s-a lansat intr-o cursa splendida de-a lungul liniei de tuse, profitand si de ezitarea adversarului sau direct, Makazole Mapimpi..

Balonul a trecut prin mainile lui Ardie Savea, Ryan Crotty, Richie Mo’unga, pana la Beauden Barrett. Acesta a accelerat decisiv printre Frans Malherbe si Eben Etzebeth, oferindu-i, apoi, cu eleganta, balonul lui George Bridge care a sprintat, nestingherit, catre terenul de tinta.

Eseul a fost rezultatul unei combinatii stralucitoare de viteza, acuratete si suport al purtatorului de balon.

Faza celui de-al doilea eseu a pornit de la o greseala a lui Handre Pollard, care a scapat balonul „inainte”.

Aaron Smith a lansat o pasa rapida lui Ryan Crotty, balonul circuland pe traseul Dane Coles-Anton Lienert Brown, acesta a sprintat printre trei inaintasii sud-africani, Malcolm Marx, Duane Vermeulen si Frank Mostert, pasandu-i apoi liniei a doua Scott Barrett venit, in plin fuleu, in sprijinul colegilor sai. Eseu la centru!

Simplu, nu este asa?!

Dar acesta este privilegiul marilor jucatori si a marilor echipe: sa faca sa para simple cele mai complicate lucruri.
Sa te faca pe tine, suporterul urmarind meciul la televizor – asezat, comod, acasa, in fotoliu – sa te faca sa te simti in stare ca poti marca asemenea eseuri.

Acest „All Black blitz” a facut, in cele din urma, diferenta dintre invingatori si invinsi, in ciuda revenirii Africii de Sud in cea de-a doua repriza.

Daca in prima repriza, in mod paradoxal, Springboks au fost mai buni in momentele in care nu au avut posesia balonului, adica atunci cand exercitau o sufocanta presiune defensiva, in repriza a doua, ei au inceput sa mentina posesia, reusind sa construiasca actiuni periculoase, catalizatorul acestei revenirii fiind aripa Cheslin Kolbe.

In minutul 45, Kolbe, excelent in fazele loviturilor inalte de urmarire lansate de adversari, a recuperat balonul lansat de Aaron Smith, si s-a lansat intr-o formidabila cursa de-a lungul tusei, presarata cu o ametitoare sarabanda de schimbari de picior.

Eseul parea iminent, dar, spre norocul neo-zeelandezilor, Richie Mo’unga a demonstrat, la randul sau, calitatile unui sprinter pe masura adversarului sau, reusind un placaj exceptional si impiedicand, astfel, marcarea unui eseu care ar fi putut schimba cursul meciului.

Dupa aceasta faza, sud-africanii au mentinut presiunea ofensiva, si cateva minute mai tarziu, Steph du Toit s-a desprins dintr-o aglomerare si a inscris singurul eseu al echipei sale, transformarea reducand diferenta pe tabela de scor: 10-17.

Restul meciului a continuat sa fie o inclestare crancena, cu placaje dure si un impresionant angajament fizic care a stors, cu siguranta, ultimele resurse de energie ale fiecarei echipe.

Actorul principal al acestei perioade a fost Cheslin Kolbe care a continuat sa impulsioneze ofensiva echipei sale.

Daruit cu un start exploziv, cu viteza si exceptionale schimbari de picior, aripa lui Toulouse si-a continuat „dansul” ametitor printre aparatorii neo-zeelandezi, dar nu a reusit sa marcheze.

All Blacks au dovedit (din nou!), ca poseda acea rara capacitate de a profita de cea mai mica greseala a adversarilor, transformand faze anodine in faze periculoase de atac incheiate cu eseuri. Asa au marcat, de altfel, cele doua eseuri care s-au dovedit a fi decisive.

In privinta individualitatilor, Ardie Savea a fost, probabil, cel mai bun All Black, impresionand prin prezenta sa in joc si demonstrand calitatile unui mare jucator de linia a treia.

Combinatia Richie Mo’unga-Beauden Barrett a functionat perfect, ambii jucatori contribuind, in mod esential, prin forta creativa la organizarea ofensiva a fazelor de atac. In plus, Mo’unga a reusit acel placaj salvator asupra lui Kolbe, impiedicand inscrierea unui eseu care ar fi putut influenta soarta meciului.

Trebuie remarcata si evolutia celor doua aripi, George Bridge si Seru Reece, cu doar cateva selectii, ei putand fi considerati debutanti in meciuri de asemenea nivel.

Dupa parerea mea, semne de intrebare se pot ridica in privinta lui Kieran Read si Sonny Bill Williams.

Capitanul All Blacks, revenit dupa o lunga pauza din cauza unei accidentari, pare a nu fi revenit in forma sa obisnuita, fiind mai putin prezent ca altadata, in mijlocul sarjelor inaintasilor sai.

La randul sau, Sonny Bill, selectionat pentru Cupa Mondiala dupa o lunga serie de accidentari, a intrat in teren in minutul 50, dar nu a avut o evolutie pe masura asteptarilor.

Ramane de vazut daca cei doi jucatori trec printr-o pasagera criza de forma, sau este vorba de o uzura generata de accidentarile anterioare.

In privinta Springboks, et si-au bazat tactica pe trei componente majore: defensiva mobila, care „urca” foarte repede, „maul”-ul penetrant si loviturile inalte de urmarire.

Aceasta tactica le-a reusit in primele 20 de minute ale reprizei intai, dar a fost anihilata de reactia exceptionala a All Blacks in cele 5 minute de-a lungul carora neo-zeelandezii au inscris doua eseuri.

In cea de-a doua repriza, sud-africanii au jucat mult mai ofensiv, reusind sa forteze „turnovers” si sa mentina posesia balonului.

Ca si in cazul All Blacks, si Springboks au avut jucatori care nu au evoluat in varf de forma.

Siya Kolisi, capitanul echipei, a fost inlocuit in minutul 50, Willie LeRoux a fost sters, acesta fiind, probabil, unul dintre cele mai slabe meciuri ale sale, Malcolm Marx nu a fost taloneur-ul renumit pentru sarjele sale ofensive, Duane Vermeulen a avut si el o evolutie modesta, in timp ce pe aripa stanga. Makazole Mapimpi, a dovedit slabiciuni in fazele defensive.

Indiferent de rezultatul acestui meci, si considerand nivelul de joc al celorlalte adversare din grupa – Italia, Canada si Namibia – atat Noua Zeelanda cat si Africa de Sud se vor califica, cu siguranta, in sferturile de finala ale Cupei Mondiale.

Cupa Mondiala 2019: Indemnuri pentru cei carora nimeni nu le acorda nicio sansa!

Indrazniti!…
Doar indrazniti!
Indrazniti sa trageti mai aproape podul care a parut a fi, intotdeauna, prea indepartat… si indrazniti sa il treceti.
Exista tari care se pot mandri cu o istorie rugbystica mai bogata decat cea a tarii voastre.
Exista tari care se pot mandri cu rezultate mult mai bune decat ale tarii voastre.
Dar cand pasiti in arena, lasati deoparte istoria, traditia, rezultatele si nu va lasati coplesiti de povara gloriei adversarilor.
Indrazniti!…
Doar indrazniti!
Atunci cand pasiti in arena, ganditi-va la un singur lucru: ca timp de 80 de minute puteti fi mai buni decat adversarii vostri.
Indrazniti!…
Indrazniti, voi veterani, alaturi de tineri!
Indrazniti, voi tineri, alaturi de veterani!
Fiecare are mandria sa, orgoliile sale…
Impreuna aveti un munte de urcat…
Dar, inainte de a incepe urcusul anevoios, azvarliti la o parte orgoliile si pastrati mandria…
Mandria curata si sincera, nepervertita de trambitarea asurzitoare a lozincilor uscate, populiste, demagogice… mandria pastrata, cu discretie si demnitate, undeva, intr-o camara ascunsa a sufletelor voastre… mandria de a purta tricoul echipei tarii voastre.
Indrazniti!…
Indrazniti sa aratati pe teren ca ceea ce vreti sa obtineti la sfarsitul bataliilor nu este blanda, politicoasa bataie pe umar, aplicata, uneori, cu condescendenta, de catre maestri pe umerii ucenicilor.
Indrazniti!
Indrazniti sa credeti ca puteti implini si desavarsi mai mult decat de a pune probleme celor mai buni decat voi… indrazniti sa credeti ca ii puteti birui…
Credeti in biruinta!
Indrazniti!
Acum, a venit pentru fiecare vremea intoarcerii catre sine… pogorand in sine, scormonind adanc, cat mai adanc, incet, dar ferm, cu rabdare si neampacata tenacitate, prin straturi de indoiala si incredere, disperare si curaj, slabiciune si tarie… pana cand veti atinge nervurile sensibile ale vointei…vointa care are puterea de a transforma durerea in bucurie, speranta in certitudine, frustrarea in implinire… vointa care are puterea de a-l transforma pe cel fara de sansa in invingator!
Indrazniti!…

Cupa Mondiala 2019, Inainte de start!

Atunci cand s-a decis sa dezlantuie taifunul Faxai asupra Japoniei, mama-natura nu s-a dovedit a fi foarte ingaduitoare fata de sportul nostru favorit.

Se pare ca septembrie este luna furtunilor in Japonia, iar, saptamana trecuta, Faxai a afectat, intr-o oarecare masura, sosirea unora dintre echipele participante.

Australia a trebuit sa isi intarzie plecarea din Sydney, Franta a reusit sa aterizeze cu doar cateva ore inainte ca furtuna sa se pravaleasca asupra capitalei nipone, in timp ce echipa Angliei a trebuit sa astepte patru ore in aeroportul Narita din cauza perturbarii traficului.

Ca orice alta competitie de asemenea anvergura, si inaintea startului Cupei Mondiala la Rugby exista tentatia de a pune intrebari retorice:

Cine va reusi sa castige cea de-a noua editie a Cupei Mondiale?

Cum se va decide, in cele din urma, rivalitatea dintre cele doua Emisfere?

Va confirma, oare, aceasta editie prapastia existenta intre natiunile din Tier 1 si cele din Tier 2 (ca sa nu mai vorbim de Tier 3)?

Va fi, oare, capabila o natiune din Tier 2 sa depaseasca handicapul valoric, ridicandu-se deasupra unora dintre marile favorite ale competitiei?

Vom asista, oare, la inovatii tehnice si tactice care sa imbogateasca sistemele ofensive facandu-le cat mai eficiente in detrimentul sistemelor defensive, atat de solid ancorate in rugby-ul de astazi?

Nu putem decat sa avem rabdare si raspunsurile vor veni pe masura desfasurarii turneului.

In ciuda capriciilor climatice, Cupa Mondiala se pregateste de start in tara Soarelui Rasare.

Trecand in revista rezultatele editiilor precedente si luand in considerare actuala repartizare a valorilor in ierarhia mondiala, imi permit sa impart echipele participante in trei grupe: favoriti, outsideri si codasi.
Grupa favoritilor.

Grupa favoritilor cuprinde cele cinci echipe care participa in Turneul celor VI Natiuni (mi-am ingaduit sa exclud Italia, echipa care nu s-a ridicat, deocamdata, la nivelul asteptarilor) si cele patru echipe din Emisfera sudica care participa in turneul Rugby Championship ( cred ca Argentina merita, din plin, sa fie inclusa in acest grup).

Analizand istoria Cupei Mondiale si stratificarea valorilor la nivel mondial, stabilita inca de la introducerea profesionismului, in august 1995, se poate trage concluzia ca echipa care va triumfa in Japonia face parte din acest grup de noua echipe.

Dintre reprezentantele Europei, Anglia pare a fi marea favorita, dovedindu-se cea mai echilibrata, solida si constanta echipa.

Desigur, Anglia va juca sub o imensa presiune creata de dezastrul de acum patru ani, cand a fost eliminat, in mod neasteptat, chiar la nivelul grupelor, devenind astfel, prima tara gazda care nu reusit sa treaca de grupe.

Aceasta a fost cea mai mare umilinta suferita de rugby-ul englez in lunga si bogata sa istorie.

Asadar, singura modalitate de a sterge rusinea de acum patru ani si de a-i face fericiti pe suporteri este aceea de a castiga Cupa Mondiala.

Jonny May, aripa Angliei, este foarte increzator in sansele echipei sale, declarand recent ca echipa sa va atinge varful de forma la aceasta Cupa Mondiala.
May, unul dintre cei mai experimentati jucatori, are motive intemeiate sa fie optimist si, desigur, Anglia este capabila sa castige trofeul.

Ca si Anglia, Irlanda, Tara Galilor si Scotia au incredere in propriile sanse si spera sa converteasca performantele reflectate de clasamentul mondial (Irlanda este pe locul intai, inaintea Noii Zeelande) si performantele din cadrul Turneului celor VI Natiuni, intr-o comportare cat mai buna la Cupa Mondiala. Cu toate ca ele nu transmit acelasi nivel de incredere precum Anglia, toate trei echipele au dovedit in trecut ca poseda capacitatea de a-si ridica nivelul de joc in cele mia dificile conditii.

Franta?

Eh, bine,,, Franta a fost intotdeauna o enigma….poate cea mai incantatoare enigma in istoria rugby-ului.

In zi buna, „Cocosii” pot invinge orice echipe din lume. Problema francezilor este sa „gaseasca” intra-adevar, acea zi buna.

Sa nu uitam ca in 2011, in ciuda unor tensiuni interne intre jucatori si antrenori si a unei neasteptate infrangeri in fata Insulelor Tonga (14-19), francezii s-au calificat in finala si au fost la cativa milimetrii de a castiga Cupa Mondiala!

Da, stiu, rugby-ul astazi este profesionist si Top 14 este, probabil , cea mai bogata liga din lume, proprietarii cluburilor permitandu-si luxul de a angaja cei mai buni jucatori din lume.

Da, stiu, rugby-ul de astazi este dominat de pragmatismul rece al structurilor sportului profesionist.

Da, stiu, rugby-ul de astazi trebuie construit pe modelul unor solide institutii financiare care trebuie sa fie eficiente si profitabile.

Da, stiu, faimoasa „repriza a treia” a disparut in trecutul romantic al rugby-ului amator.

Da, stiu, rasa de jucatori care a produs pe cel mai fascinant magician al rugby-ului – l-am numit pe inegalabilul Serge Blanco – este pe cale de disparitie.

Da, stiu, toate acestea, dar…

Haideti sa visam… putin… doar pentru doua luni…

Sa visam ca faimosul „French flair” nu are granite si poate exista atat in rugby-ul amator cat si in rugby-ul profesionist.

Sa visam ca rasa de jucatori – atat de rara! – care l-a dat rugby-ului mondial pe Serge Blanco, inca mai exista.

Va reusi, oare, „French flair”-ul sa revina iluminand cerul Cupei Mondiale in Tara Soarelui Rasare? Aceasta ramane de vazut…

In privinta Emisferei sudice, Noua Zeelanda si Africa de Sud pornesc, in mod normal, ca doua dintre marile favorite ale turneului.

All Blacks sunt detinatorii titlului mondial, castigand ultimele doua editii ale Cupei Mondiale si, in mod legitim, se numara printre favoritii competitiei.

In privinta Springboks, dupa un an, 2017, catastrofal in care au pierdut 0-57 in fata Noii Zeelande si, mai tarziu, in fata Italiei (18-20!), se parea ca rugby-ul sud-african se indrepta catre un pronuntat declin.

Apoi, in 2018, Rassie Erasmus, fostul Springbok flanker, a parasit pozitia de antrenor al provinciei irlandeze Munster – o pozitie de mare succes pentru el – pentru a deveni antrenorul echipei nationale a tarii sale.

Un om intelept, care a inteles foarte bine problemele profunde ale transformarii Africii de Sud, Rassie Erasmus a stiut cum sa mentina echilibrul in sanul echipei, rezolvand, cu rabdare si intelepciune, problemele care i s-au ridicat in fata si reusind, astfel, sa indeplineasca obiectivele stabilite de Federatia sa.

In Martie 2018, el a declarat site-ului supersport.com:

„ Inteleg ce inseamna transformarea, inteleg bataliile pe care trebuie sa le purtam si obiectivele. Am semnat contractul pe aceasta baza.”

Fara indoiala, Rassie Erasmus a sosit la carma selectionatei Africii de Sud la timpul potrivit.
Deodata, Springboks au aparut ca Pasarea Phoenix renascand din propria cenusa. Aceasta surprinzatoare si rapida tramsformare ofera Africii de Sud sperante legitime pentru a avea o comportare pe masura traditiei acestei mari natiuni rugbystice.

Cat de sus se va inalta, oare, pasarea Phoenix, ridicandu-se din „veldt”-ul sud-african, aceasta ramane de vazut.

Grupa outsider-ilor.

Dupa parearea mea, in aceasta grupa pot fi incluse urmatoarele echipe: Italia, Fiji, Georgia, Statele Unite ale Americii, Samoa si Tonga.

Intr-adevar, exista o posibilitate minuscula ca una dintre aceste echipe sa creeze o miscare seismica care sa zdruncine, din temelii, ierarhia marilor favoriti.

In acelasi timp, insa, nu cred ca exista niciun dubiu ca fiecare dintre aceste echipe va face tot ceea ce ii va sta in putinta pentru a se ridica la cel mai inalt nivel posibil.

In rugby-ul de astazi, in care cerintele si resursele financiare constituie criteriile esentiale pentru reusita pe plan international, progresul echipelor din Tier 2 se produce intr-un ritm foarte lent. Cateodata, aceste echipe trec prin lungi perioade de stagnare sau chiar recul.

In aceste conditii, cred ca scopul principal al echipelor care au mai participat la editiile precedente ale Cupei Mondiale, este sa demonstreze, in teren, un progres vizibil, in orice aspect al jocului, din punct de vedere tactic si tehnic, in comparatie cu evolutiile anterioare.

Prin urmare, daca pot etala acest gen de progres, atunci participarea lor va fi considerata un succes.

In ciuda faptului ca evolueaza in Turneul celor VI Natiuni inca din anul 2000, Italia nu a reusit sa convinga pe deplin, ca locul pe care il ocupa in Turneu este meritat.

Adevarat, din anul 2000 incoace, Italia a reusit sa invinga Franta, de doua ori, Tara Galilor, de doua ori, Irlanda, o singura data, si Scotia de sapte ori, dar a ocupat ultimul loc de 14 ori.
Una dintre cele mai potrivite caracterizari pe care am citit-o pe unul dintre site-urile specializate inj rugby ( imi pare rau ca nu am regasit numele site-ului) este urmatoarea:
Cum poate fi caracterizata pozitia Italiei in rugby-ul de astazi: ca fiind cea mai slaba echipa din Tier 1 sau cea mi puternica echipa din Tier 2.

In conditiile in care Italia face parte din aceeasi grupa cu Noua Zeelanda si Africa de Sud. obiectivul Italiei va fi acela de a invinge Canada si Namibia, doua dintre cele mai slabe echipe participante, in ambele partide Italia pornind ca favorita clara.

Samoa este capabila sa incurce socotelile Japoniei intr-un meci in care confruntarea fizica va predomina, in timp ce Statele Unite ale Americii poseda un oarecare avantaj in fata Insulelor Tonga.

Dupa parerea mea, unul dintre cele mai interesante meciuri va fi cel dintre Fiji si Georgia.

Sub conducerea lui Milton Haig, antrenorul neo-zeelandez care a preluat echipa gruzina dupa Cupa Mondiala din 2007, rugby-ul georgian a realizat un progres urias la toate categoriile de varsta.

La o scara mult mai mica si pastrand proportiile, Georgia este o replica a Argentinei din anii ’70-’80: o inaintare puternica capabila sa se masoare, de la egal la egal, cu orice mare putere rugbystica, dar o linie de treisferturi lipsita, multa vreme, de inspiratie, viteza de executie, tehnica si creativitate; tocmai acele calitati care, adaugate gramezii puternice, ar fi conferit georgienilor acel plus care le-ar fi ingaduit sa „prinda” plutonul natiunilor cu mare traditie.

Comparand Georgia cu Argentina anilor ’70-’80, sa scoatem, totusi, in evidenta si doua diferente majore: Georgia nu a inventat ceva asemanator „bajaditei” argentiniene si nu a posedat si nici nu poseda o „uvertura” de valoarea lui Hugo Porta.

Anul trecut, in iunie, Fiji a invins Georgia, la Suva, 37-15, dar acest rezultat nu va inseamna absolut nimic pe 3 octombrie, atunci cand cele doua echipe se vor intalni la Osaka.

Va fi fascinant sa asistam la confruntarea directa intre instinctul si stralucitoarea tehnica individuala etalate de „Flying Fijians” si forta burta, colectiva a inaintasilor georgieni.

Grupul codasilor.

Grupul de la coada plutonului celor 20 de echipe cuprinde patru formatii: Canada, Namibia, Uruguay si Rusia.

Toate aceste echipe fac parte mai mult din Tier 3 decat Tier 2.

Din pacate, pentru prima data in istoria Cupei Mondiale, Canada nu a reusit sa se califice direct, trebuind sa participe la turneul de recalificare desfasurat la Marsilia.

Canadienii au trecut, cu usurinta, de Kenya, Hong Kong si Germania, devenind, astfel, ultima echipa calificata la turneul din Japonia.

Calificarea a fost binevenita, dar faptul ca echipa Frunzei de Artar pierduse calificarea directa in dauna Statelor Unite ale Americii si Uruguayului, a constituit o profunda dezamagire pentru rugby-ul canadian.

In special, infrangerea, in doua manse, in fata Uruguayului (29-38 la Vancouver si 31-32 la Montevideo) a durut foarte tare, confirmand declinul rugby-ului canadian din ultimii 6 ani.
In conditiile actuale, afland-se in aceeasi grupa cu Noua Zeelanda, Africa de Sud, Italia si Namibia, singura sansa reala de a obtine o victorie este aceea de invinge Namibia.
In meciurile impotriva All Blacks si Springboks, scopul canadienilor va fi acela de a limita proportiile scorului.

In privinta Rusiei si Uruguayului, acestora le va fi extrem de dificil sa obtina o victorie.
Stim cu totii cum s-a calificat Rusia la Cupa Mondiala, dar nu rusii sunt de vina pentru greselile inacceptabile ale Federatiei Romane de Rugby.

Prin urmare, simpla participare la Cupa Mondiala reprezinta o performanta deosebita pentru cele doua echipe.

Turneul echipei nationale in America de Sud

De curand, echipa nationala a efectuat un scurt turneu in America de Sud, sustinand doua meciuri, primul cu Chile, iar cel de-al doilea, cu Brazilia.
Sentimentul pe care l-am incercat urmarind acest turneu a fost, in pofida celor doua victorii, un sentiment amestecat, mai degraba de amaraciune si dezamagire decat de implinire si satisfactie.
De ce?
Pentru ca, dupa parerea mea, organizarea turneului sud-american, in cadrul caruia echipa nationala a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, reflecta situatia precara a rugby-ului nostru, turneul fiind rezultatul direct a doi factori principali:
– Scaderea vertiginoasa si continua, in ultimii ani, a nivelului rugby-ului romanesc in toate sectoarele (seniori si juniori), ceea ce a facut ca rugby-ul nostru sa se zbata, realmente, pentru supravietuirea in subsolul rugby-ului mondial.
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
Observatia de mai sus nu este o observatie critica, ci, pur si simplu, o constatare.
Fara a nega si ignora in vreun fel dreptul fiecarei natiuni – mai ales natiunile in care rugby-ul este departe de a se bucura de o popularitate deosebita, asa dupa cum este cazul celor doua tari sud-americane – de a progresa, si fara a subestima progresul realizat in ultimii ani, trebuie sa recunoastem ca Brazilia si Chile sunt doua natiuni relativ incepatoare in ale rugby-ului, aflate, deocamdata, la ani-lumina de nivelul rugby-ului international de anvergura.
Evident, World Rugby are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea rugby-ului pe tot globul, iar Chile si Brazilia au nevoie de meciuri cu echipe mai puternice decat ele pentru a progresa.
Echipa mai puternice, adevarat, dar nu atat de puternice incat diferenta de valoare intre adversari sa conduca la scoruri astronomice, ceea ce ar anula scopul initial al acestui gen de meciuri: acela de a da ocazia celor doua selectionate sud-americane de a juca meciuri de nivel international, obtinand rezultate onorabile care sa le ingaduie sa progreseze.
Imi imaginez ca aceasta a fost ratiunea pentru care Romania a fost aleasa drept un adversar potrivit al celor doua echipe sud-americane. In acest context, cuvantul „potrivit” capata un gust amar, generand, cel putin pentru mine, un profund sentiment de tristete.
Nu ar fi facut absolut niciun sens ca World Rugby sa trimita, spre exemplu, Georgia, Fiji, Samoa sau Tonga pentru a juca cu Chile si Brazilia. Diferenta de valoare dintre oaspeti si gazde ar fi fost atat de mare incat nimeni nu ar fi avut de castigat in urma unor asemenea meciuri.
Dupa cum, banuiesc ca, din acelasi motiv, Spania – colega noastra intru „descalificarea” de la Cupa Mondiala – a fost desemnata de catre World Rugby sa intreprinda, in paralel cu echipa noastra, un turneu in America de Sud.
Spaniolii au invins si ei Chile (29-22) si Brazilia (22-16), dar, au jucat un meci in plus, cu Uruguay – echipa calificata la Cupa Mondiala – meci pe care l-au castigat cu 41-21.
Revenind la turneul echipei noastre, rezultatele se cunosc: victorii in ambele partide, 27-11 cu Chile si 22-21 cu Brazilia.
Nu am urmarit meciul cu Chile, dar am vazut partida cu Brazilia.
Impresia mea a fost ca cele doua echipe au abordat partida de pe pozitii complet diferite.
Pe de o parte, Brazilia, o echipa despre care se poate spune ca inca invata, aflandu-se la inceputul unei cariere internationale, a jucat cu ambitia echipei-outsider, cotata ca neavand nicio sansa de a castiga, dar dornica de progres.
O echipa ancorata, undeva, la coada clasamentului mondial, fara experienta internationala semnificativa, dar cu dorinta de a incerca sa „deranjeze” adversari mai puternici.
O echipa care a jucat cu motivatia de a face fata si – de ce nu? – de a pune probleme unui adversar socotit mai puternic si care, fara niciun dubiu, se prezenta cu o mult mai indelungata traditie rugbystica.
Brazilienii se straduiesc sa joace in spiritul rugby-ului, cautand sa joace deschis, cu linia de treisferturi, dar, incercand, in acelasi timp, sa puna in valoare forta gramezii.
Si pomenind de gramada, imi permit sa remarc un aspect interesant al jocului Braziliei.
Cei care au urmarit meciul au observat, probabil, modul de legare al jucatorilor din linia a doua in gramada ordonata. In loc sa isi treaca bratul printre picioarele pilierilor, ei isi petreceau bratul la nivelul soldurilor pilierilor.
Acest mod de legare mi-a adus aminte de celebra tehnica de gramada „bajadita”, inventata de catre argentinieni, gratie careia gramada „Pumelor” isi teroriza, prin anii ’70- ’80, adversarii, inclusiv marile echipe ale lumii (francezii nu uita nici acum, dupa atatia ani, ce a patit gramada lor in turneul efectuat in Argentina, in 1974!).
„Bajadita” era o metoda complexa, care insemna mult mai mult decat modul de legare al liniei a doua, incluzand, printre altele, pozitionarea diferita a picioarelor de sprijin ale pilierilor si sincronizarea impingerii etc., o metoda care nu se mai practica, insa, in rugby-ul de astazi.
Constat, insa, ca brazilienii au preluat acest mod de legare al „bajaditei” si aceasta contribuie, probabil, la socul impingerii in gramezile fixe.
Am vazut doua meciuri in care Brazilia a invins Canada (23-22 si 18-10) si in care gramada „carioca” si-a dominat adversara, uneori net, in fazele fixe.
Fara, indoiala, modul de legare al jucatorilor brazilieni din linia a doua este o reminiscenta a „bajaditei” de altadata, iar faptul ca antrenorul Braziliei, este un argentinian – Rodolfo Ambrosio – constituie, probabil, o explicatie logica.
De cealalta parte, echipa noastra a cautat sa isi faca datoria pe teren; datoria sa fiind sa nu piarda acest meci.
Fiind desemnata de catre World Rugby sa intreprinda acest turneu, in care sa joace cu Chile si Brazilia, banuiesc ca a fost dificil sa se stabilieasca un alt obiectiv in afara aceluia de a nu pierde niciunul dintre cele doua meciuri.
Cele doua victorii nu trebuie transformate in altceva decat ceea ce sunt si reprezinta: doua victorii obtinute in fata unor echipe de valoare modesta si fara o solida experienta internationala.
Prin urmare, in acest context, nu cred ca se poate face o evaluare corecta a potentialului real al echipei noastre.
Sigur, ca un aspect pozitiv a fost mentionat prilejul oferit de aceste meciuri pentru a folosi in cele doua meciuri jucatori tineri.
Dar, cu tot respectul acordat adversarilor, se poate pune intrebarea:
Ce au invatat tinerii jucatori din aceste doua meciuri?
Daca victoriile au fost, in cele din urma, obtinute, din punct de vedere al calitatii jocului, evolutia a fost dezamagitoare.
Partida a fost de un nivel mediocru, iar echipa noastra nu reusit niciun moment sa domine si sa isi impuna autoritatea in teren. Un joc lent, uneori static, cu pase de pe picioare, cu o viteza de executie redusa, lipsit de forta ofensiva si cu deficiente defensive care au permis gazdelor sa inscrie 21 de puncte, inclusiv doua eseuri.
Mai mult decat atat, ca si in meciul cu Rusia, echipa noastra a fost extrem de norocoasa ca nu a pierdut acest meci, „uvertura” brazilienilor – neo-zeelandezul naturalizat, Josh Reeves – ratand transformarea eseului marcat in prelungiri.
Eu nu pun la indoiala, niciun moment, abnegatia, eforturile si dorinta de a progresa a jucatorilor si antrenorilor nostri,
Dar echipa pe care am vazut-o in meciul cu Brazilia a parut o echipa fara repere clare in teren, incapabila de a executa cu acuratete scheme de joc care sa surprinda adversarii; o echipa lipsita de luciditate, practicand, de cele mai multe ori, un joc stereotip, confuz si usor de contracarat.
Nu vreau sa dramatizez situatia, dar impresia mea este ca am vazut o echipa vlaguita, sleita, care pare ca nu si-a revenit, inca, de pe urma traumei provocate de descalificarea de la Cupa Mondiala.
Pentru unii dintre jucatori, Japonia 2019, era ultima ocazie de a participa la o Cupa Mondiala, ocazie care ar fi insemnat o incununare a carierei lor.
Pentru cei mai tineri, aceasta ar fi fost prima ocazie de a participa la un asemenea „summit” de anvergura mondiala.
Si, dintr-o data, in loc sa pregateasca o participare la o Cupa Mondiala, ei s-au aflat in postura de a juca cu Chile si Brazilia, in meciuri care aveau o cu totul si cu totul alta miza.
Se poate, oare, vorbi de un progres real, realizat in urma acestor doua partide?
Avand in vedere valoarea modesta a adversarilor, nu cred ca cele doua meciuri pot fi privite ca un progres.
Sigur, este bine ca am castigat, dar, avand in vedere pretentiile echipe noastre, cele doua victorii reprezinta prea putin pentru a putea fi socotite un succes (si sa nu uitam faptul ca meciul cu Brazilia putea fi pierdut).
Un astfel de turneu, in cadrul caruia echipa noastra a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, nu poate constitui, dupa parerea mea, un criteriu realist de evaluare a potentialului Nationalei.
Pentru Brazilia, a pierde in fata Romaniei la doar un singur punct, constituie, probabil, o performanta incurajatoare, un pas inainte, un progres.
In schimb, pentru echipa noastra, a invinge, chinuit, Brazilia la un punct diferenta inseamna – daca nu un regres – a bate pasul pe loc.
Acest turneu a confirmat faptul ca rugby-ul nostru se mentine intr-un con de umbra al rugby-ului mondial, zbatandu-se intr-o dureroasa mediocritate.
Intr-o asemenea situatie, se pune intrebarea:
Ce urmeaza acum?
Echipa nationala are, deocamdata, un antrenor interimar si, nu incape nicio o indoiala, una dintre prioritati este aceea de a desemna, cat mai repede, un antrenor principal care sa conduca echipa nationala in urmatorii ani.
Avand in vedere conditiile actuale – extrem de vitrege – ale rugby-ului romanesc, acceptarea pozitiei de antrenor principal presupune asumarea unei responsabilitati imense, nu doar fata de echipa nationala, ci fata de intreg rugby-ul romanesc.
Nationala nu poate progresa fara a se sprijini pe un sistem solid, iar problema fundamentala este ca, in acest moment, acest sistem lipseste aproape cu desavarsire.
Nu imi permit sa impun criteriile care insostesc cerintele aceste pozitii, dar imi permit sa exprim o opinie:
Acceptarea – in momentul de fata – a pozitiei de antrenor principal al echipei nationale, trebuie sa reprezinte, dincolo de calitatile tehnice legate de experienta si comptenta, o proba de caracter, de profesionalism si de asumare a unor profunde responsabilitati.
Numirea unui antrenor principal nu va rezolva problemele rugby-ului nostru; sa speram, cel putin, ca cel ce va ocupa aceasta pozitie va fi omul potrivit la locul potrivit.

Turneul echipei nationale in America de Sud

De curand, echipa nationala a efectuat un scurt turneu in America de Sud, sustinand doua meciuri, primul cu Chile, iar cel de-al doilea, cu Brazilia.
Sentimentul pe care l-am incercat urmarind acest turneu a fost, in pofida celor doua victorii, un sentiment amestecat, mai degraba de amaraciune si dezamagire decat de implinire si satisfactie.
De ce?
Pentru ca, dupa parerea mea, organizarea turneului sud-american, in cadrul caruia echipa nationala a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, reflecta situatia precara a rugby-ului nostru, turneul fiind rezultatul direct a doi factori principali:
– Scaderea vertiginoasa si continua, in ultimii ani, a nivelului rugby-ului romanesc in toate sectoarele (seniori si juniori), ceea ce a facut ca rugby-ul nostru sa se zbata, realmente, pentru supravietuirea in subsolul rugby-ului mondial.
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
Observatia de mai sus nu este o observatie critica, ci, pur si simplu, o constatare.
Fara a nega si ignora in vreun fel dreptul fiecarei natiuni – mai ales natiunile in care rugby-ul este departe de a se bucura de o popularitate deosebita, asa dupa cum este cazul celor doua tari sud-americane – de a progresa, si fara a subestima progresul realizat in ultimii ani, trebuie sa recunoastem ca Brazilia si Chile sunt doua natiuni relativ incepatoare in ale rugby-ului, aflate, deocamdata, la ani-lumina de nivelul rugby-ului international de anvergura.
Evident, World Rugby are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea rugby-ului pe tot globul, iar Chile si Brazilia au nevoie de meciuri cu echipe mai puternice decat ele pentru a progresa.
Echipa mai puternice, adevarat, dar nu atat de puternice incat diferenta de valoare intre adversari sa conduca la scoruri astronomice, ceea ce ar anula scopul initial al acestui gen de meciuri: acela de a da ocazia celor doua selectionate sud-americane de a juca meciuri de nivel international, obtinand rezultate onorabile care sa le ingaduie sa progreseze.
Imi imaginez ca aceasta a fost ratiunea pentru care Romania a fost aleasa drept un adversar potrivit al celor doua echipe sud-americane. In acest context, cuvantul „potrivit” capata un gust amar, generand, cel putin pentru mine, un profund sentiment de tristete.
Nu ar fi facut absolut niciun sens ca World Rugby sa trimita, spre exemplu, Georgia, Fiji, Samoa sau Tonga pentru a juca cu Chile si Brazilia. Diferenta de valoare dintre oaspeti si gazde ar fi fost atat de mare incat nimeni nu ar fi avut de castigat in urma unor asemenea meciuri.
Dupa cum, banuiesc ca, din acelasi motiv, Spania – colega noastra intru „descalificarea” de la Cupa Mondiala – a fost desemnata de catre World Rugby sa intreprinda, in paralel cu echipa noastra, un turneu in America de Sud.
Spaniolii au invins si ei Chile (29-22) si Brazilia (22-16), dar, au jucat un meci in plus, cu Uruguay – echipa calificata la Cupa Mondiala – meci pe care l-au castigat cu 41-21.
Revenind la turneul echipei noastre, rezultatele se cunosc: victorii in ambele partide, 27-11 cu Chile si 22-21 cu Brazilia.
Nu am urmarit meciul cu Chile, dar am vazut partida cu Brazilia.
Impresia mea a fost ca cele doua echipe au abordat partida de pe pozitii complet diferite.
Pe de o parte, Brazilia, o echipa despre care se poate spune ca inca invata, aflandu-se la inceputul unei cariere internationale, a jucat cu ambitia echipei-outsider, cotata ca neavand nicio sansa de a castiga, dar dornica de progres.
O echipa ancorata, undeva, la coada clasamentului mondial, fara experienta internationala semnificativa, dar cu dorinta de a incerca sa „deranjeze” adversari mai puternici.
O echipa care a jucat cu motivatia de a face fata si – de ce nu? – de a pune probleme unui adversar socotit mai puternic si care, fara niciun dubiu, se prezenta cu o mult mai indelungata traditie rugbystica.
Brazilienii se straduiesc sa joace in spiritul rugby-ului, cautand sa joace deschis, cu linia de treisferturi, dar, incercand, in acelasi timp, sa puna in valoare forta gramezii.
Si pomenind de gramada, imi permit sa remarc un aspect interesant al jocului Braziliei.
Cei care au urmarit meciul au observat, probabil, modul de legare al jucatorilor din linia a doua in gramada ordonata. In loc sa isi treaca bratul printre picioarele pilierilor, ei isi petreceau bratul la nivelul soldurilor pilierilor.
Acest mod de legare mi-a adus aminte de celebra tehnica de gramada „bajadita”, inventata de catre argentinieni, gratie careia gramada „Pumelor” isi teroriza, prin anii ’70- ’80, adversarii, inclusiv marile echipe ale lumii (francezii nu uita nici acum, dupa atatia ani, ce a patit gramada lor in turneul efectuat in Argentina, in 1974!).
„Bajadita” era o metoda complexa, care insemna mult mai mult decat modul de legare al liniei a doua, incluzand, printre altele, pozitionarea diferita a picioarelor de sprijin ale pilierilor si sincronizarea impingerii etc., o metoda care nu se mai practica, insa, in rugby-ul de astazi.
Constat, insa, ca brazilienii au preluat acest mod de legare al „bajaditei” si aceasta contribuie, probabil, la socul impingerii in gramezile fixe.
Am vazut doua meciuri in care Brazilia a invins Canada (23-22 si 18-10) si in care gramada „carioca” si-a dominat adversara, uneori net, in fazele fixe.
Fara, indoiala, modul de legare al jucatorilor brazilieni din linia a doua este o reminiscenta a „bajaditei” de altadata, iar faptul ca antrenorul Braziliei, este un argentinian – Rodolfo Ambrosio – constituie, probabil, o explicatie logica.
De cealalta parte, echipa noastra a cautat sa isi faca datoria pe teren; datoria sa fiind sa nu piarda acest meci.
Fiind desemnata de catre World Rugby sa intreprinda acest turneu, in care sa joace cu Chile si Brazilia, banuiesc ca a fost dificil sa se stabilieasca un alt obiectiv in afara aceluia de a nu pierde niciunul dintre cele doua meciuri.
Cele doua victorii nu trebuie transformate in altceva decat ceea ce sunt si reprezinta: doua victorii obtinute in fata unor echipe de valoare modesta si fara o solida experienta internationala.
Prin urmare, in acest context, nu cred ca se poate face o evaluare corecta a potentialului real al echipei noastre.
Sigur, ca un aspect pozitiv a fost mentionat prilejul oferit de aceste meciuri pentru a folosi in cele doua meciuri jucatori tineri.
Dar, cu tot respectul acordat adversarilor, se poate pune intrebarea:
Ce au invatat tinerii jucatori din aceste doua meciuri?
Daca victoriile au fost, in cele din urma, obtinute, din punct de vedere al calitatii jocului, evolutia a fost dezamagitoare.
Partida a fost de un nivel mediocru, iar echipa noastra nu reusit niciun moment sa domine si sa isi impuna autoritatea in teren. Un joc lent, uneori static, cu pase de pe picioare, cu o viteza de executie redusa, lipsit de forta ofensiva si cu deficiente defensive care au permis gazdelor sa inscrie 21 de puncte, inclusiv doua eseuri.
Mai mult decat atat, ca si in meciul cu Rusia, echipa noastra a fost extrem de norocoasa ca nu a pierdut acest meci, „uvertura” brazilienilor – neo-zeelandezul naturalizat, Josh Reeves – ratand transformarea eseului marcat in prelungiri.
Eu nu pun la indoiala, niciun moment, abnegatia, eforturile si dorinta de a progresa a jucatorilor si antrenorilor nostri,
Dar echipa pe care am vazut-o in meciul cu Brazilia a parut o echipa fara repere clare in teren, incapabila de a executa cu acuratete scheme de joc care sa surprinda adversarii; o echipa lipsita de luciditate, practicand, de cele mai multe ori, un joc stereotip, confuz si usor de contracarat.
Nu vreau sa dramatizez situatia, dar impresia mea este ca am vazut o echipa vlaguita, sleita, care pare ca nu si-a revenit, inca, de pe urma traumei provocate de descalificarea de la Cupa Mondiala.
Pentru unii dintre jucatori, Japonia 2019, era ultima ocazie de a participa la o Cupa Mondiala, ocazie care ar fi insemnat o incununare a carierei lor.
Pentru cei mai tineri, aceasta ar fi fost prima ocazie de a participa la un asemenea „summit” de anvergura mondiala.
Si, dintr-o data, in loc sa pregateasca o participare la o Cupa Mondiala, ei s-au aflat in postura de a juca cu Chile si Brazilia, in meciuri care aveau o cu totul si cu totul alta miza.
Se poate, oare, vorbi de un progres real, realizat in urma acestor doua partide?
Avand in vedere valoarea modesta a adversarilor, nu cred ca cele doua meciuri pot fi privite ca un progres.
Sigur, este bine ca am castigat, dar, avand in vedere pretentiile echipe noastre, cele doua victorii reprezinta prea putin pentru a putea fi socotite un succes (si sa nu uitam faptul ca meciul cu Brazilia putea fi pierdut).
Un astfel de turneu, in cadrul caruia echipa noastra a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, nu poate constitui, dupa parerea mea, un criteriu realist de evaluare a potentialului Nationalei.
Pentru Brazilia, a pierde in fata Romaniei la doar un singur punct, constituie, probabil, o performanta incurajatoare, un pas inainte, un progres.
In schimb, pentru echipa noastra, a invinge, chinuit, Brazilia la un punct diferenta inseamna – daca nu un regres – a bate pasul pe loc.
Acest turneu a confirmat faptul ca rugby-ul nostru se mentine intr-un con de umbra al rugby-ului mondial, zbatandu-se intr-o dureroasa mediocritate.
Intr-o asemenea situatie, se pune intrebarea:
Ce urmeaza acum?
Echipa nationala are, deocamdata, un antrenor interimar si, nu incape nicio o indoiala, una dintre prioritati este aceea de a desemna, cat mai repede, un antrenor principal care sa conduca echipa nationala in urmatorii ani.
Avand in vedere conditiile actuale – extrem de vitrege – ale rugby-ului romanesc, acceptarea pozitiei de antrenor principal presupune asumarea unei responsabilitati imense, nu doar fata de echipa nationala, ci fata de intreg rugby-ul romanesc.
Nationala nu poate progresa fara a se sprijini pe un sistem solid, iar problema fundamentala este ca, in acest moment, acest sistem lipseste aproape cu desavarsire.
Nu imi permit sa impun criteriile care insostesc cerintele aceste pozitii, dar imi permit sa exprim o opinie:
Acceptarea – in momentul de fata – a pozitiei de antrenor principal al echipei nationale, trebuie sa reprezinte, dincolo de calitatile tehnice legate de experienta si comptenta, o proba de caracter, de profesionalism si de asumare a unor profunde responsabilitati.
Numirea unui antrenor principal nu va rezolva problemele rugby-ului nostru; sa speram, cel putin, ca cel ce va ocupa aceasta pozitie va fi omul potrivit la locul potrivit.

Opinii despre Planul Strategic 2019-2023 al Federatiei Romane de Rugby

De curand, a aparut pe site-ul Federatiei Romane de Rugby documentul „#TotiPentruRomania Planul Strategic 2019-2023.
Elaborarea si aparitia unui asemenea document are o importanta deosebita, in special, in conditiile actuale, extrem de vitrege, ale rugby-ului romanesc.
Nu este un secret pentru nimeni, rugby-ul nostru trece prin cea mai profunda si grava criza din intreaga sa istorie.
Prin urmare, este limpede pentru toata lumea ca, in asemenea circumstante, planul strategic elaborat de echipa Federatiei capata o importanta capitala pentru viitorul rugby-ului nostru.
Intentia articolului de fata nu este aceea de a realiza o analiza detaliata a intregului document – justificarea si sustinerea unui asemenea Plan Strategic reprezinta responsabilitatea celor care l-au elaborat – ci doar de a exprima cateva comentarii generale.
Surpriza – marturisesc, neplacuta pentru mine – a constat in faptul ca planul strategic nu face absolut nicio referire directa la starea actuala a rugby-ului romanesc!
Eu m-as fi asteptat ca documentul elaborat de Federatie sa contina un capitol separat care sa prezinte o evaluare lucida, realista, a situatiei generale a rugby-ului nostru; situatie care, in opinia mea, este – si cred ca nu exagerez – catastrofala.
Cea mai mare dezamagire, cel putin pentru mine, a fost provocata de faptul ca Federatia pare ca evita sa puna degetul pe ranile deschise ale rugby-ului romanesc.
Facand aceasta afirmatie, ma refer, in special, la doua probleme majore care au zguduit rugby-ul nostru in ultimii doi ani:
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
– Rezultatele dezastruoase ale echipelor nationale de juniori.
Aceste doua aspecte, atat de dureroase pentru toti cei care sustin rugby-ul romanesc, caracterizeaza starea de colaps a rugby-ului nostru in momentul de fata.
Declinul rugby-ului romanesc dureaza de cativa ani buni, dar (auto)descalificarea echipei nationale de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial, a impins rugby-ul nostru intr-o cadere libera, care pare de neoprit, catre subsolul rugby-ului mondial, amplificand la maximum deceptiile, nemultumirile si frustrarile suporterilor.
Nici pana acum, dupa aproape un an de la decizia World Rugby de a descalifica echipa nationala de la Cupa Mondiala, Federatia nu a prezentat – dupa stiinta mea – intr-o maniera obiectiva, transparenta, o maniera care sa fie la inaltimea magnitudinii acestui nedorit si nefast eveniment, explicatiile amanuntite legate de greseala grava care a dus la penalizarea drastica a selectionatei noastre.
Cine poarta vina si responsabilitatea pentru o eroare de o asemenea magnitudine si cu urmari catastrofale pentru rugby-ul nostru:
Federatia Romana de Rugby?
Federatia din Tonga?
Sau World Rugby a comis o flagranta nedreptate descalificand echipa noastra?
Daca nici Federatia Romana si nici World Rugby nu sunt de vina, atunci cine este responsabil pentru excluderea Romaniei de la Cupa Mondiala?
Atitudinea Federatiei de a evita asumarea unei pozitii clare, furnizand toate amanunatele necesare, este absolut deceptionanta.
In privinta juniorilor, gravitatea situației este, cred eu, fara precedent in istoria rugby-ului nostru.
In contextul actual, nici nu se mai poate vorbi de mediocritate, ci de un abis care a cuprins tot ceea ce inseamna rugby juvenil.
De cativa ani, esecurile selectionatelor de juniori se tin lant.
Anul trecut, in cadrul Campionatului European, selectionata U20 a pierdut in fata Olandei, pentru ca, mai tarziu, sa sufere trei esecuri usturatoare la turneul World Rugby Trophy, care a avut loc la Bucuresti.
Cum poate fi caracterizata evoluția echipei nationale de juniori U20 la o competitie de nivel international, cand primeste 55 de puncte cu Namibia, 56 de puncte cu Hong Kong si 71 (saptezeci si unul de puncte!) in meciul cu echipa Canadei? La care se adauga cele 70 de puncte primite intr-un meci cu selectionata Spaniei.
Iar anul acesta, situatia nu s-a imbunatatit deloc. Dimpotriva.
La Campionatul European, selectionata U20 a pierdut toate cele trei meciuri disputate, fiind invinsa (din nou) de Olanda, Spania (18-48, treizeci de puncte diferenta!) si selectionata regiunii Nouvelle Aquitaine.
La randul ei, Selectionata U18, participanta la Campionatul European desfasurat la Kaliningrad, a pierdut toate cele trei meciuri disputate, cu Rusia, Germania si Olanda.
Personal, mi se pare inacceptabil faptul ca Planul Strategic a evitat orice referire la aceste doua aspecte care au provocat atata dezamagire si nemultumire in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.
Acestea fiind scrise, imi permit, in continuare, sa prezint comentariile si opiniile mele referitoare la doua dintre componentele Planului Strategic.

„Cuvantul Presedintelui”.
Discursul presedintelui Federatiei este presarat cu chemari insufletitoare „rugby-ul suntem NOI, NOI TOTI”, „ NOI IMPREUNA”, indemnuri la unitate si referiri la valorile rugby-ului, la munca de echipa, la solidaritate; indemnul de a porni „la acest drum impreuna, animati de aceeasi dragoste si fara teama de a ramane vreodata singuri, pentru ca intr-o echipa suntem toti pentru unul si unul pentru toti”.
Indemnurile presedintelui sunt generoase si laudabile, mangaind fibra patriotica a celor care reprezinta „cu onoare si mandrie rugby-ul romanesc”.
Eu nu contest sinceritatea, valabilitatea si necesitatea acestor indemnuri si fiecare dintre noi este liber sa le aprecieze cum considera de cuviinta.
Dar, in spiritul afirmatiei presedintelui „Avem dreptul la pareri diferite”,imi permit sa exprim urmatoarele opinii:
Situația actuala a rugby-ului nostru nu este doar dificila, este de-a dreptul catastrofala. Excluderea echipei nationale de la Cupa Mondiala si rezultatele dezastruoase ale juniorilor exprima o cruda realitate care, cred eu, sprijina aceasta afirmatie.
Prin urmare, parerea mea este ca, intr-o situatie atat de grava, aceste indemnuri la unitate si solidaritate, lipsite de orice referire la asumarea responsabilitatilor de catre Federatie pentru starea actuala a rugby-ului nostru, nu sunt suficiente si indeajuns de convingatoare pentru a porni „la acest drum impreuna”.
Pericolul este ca aceste indemnuri, exprimate fara suportul asumarii directe de catre Federatie a unor responsabilitati esentiale, sa capete accente demagogice si populiste.
Avand in vedere regresul rugby-ului nostru, care s-a accentuat intr-un mod ingrijorator in ultimii doi ani, ma asteptam ca presedintele Federatiei sa apara in fata micii comunitati a rugby-ului romanesc cu un discurs care, inainte de orice, sa inceapa:
Cu taria de a recunoaste greselile comise (daca acestea exista, intr-adevar, in ochii Federatiei) si cu asumarea responsabilitatilor legate de starea actuala a rugby-ului nostru.
Cu o analiza solida, realista, onesta, a cauzelor care au condus la degradarea continua si la naufragiul dramatic al rugby-ului nostru.
Cu raspunsuri si explicatii limpezi, mature, referitoare la urmatoarele intrebari:
De ce a ajuns rugby-ul romanesc intr-o asemenea stare de degradare, stare care nu s-a petrecut peste noapte si care s-a accentuat, in mod dramatic, in ultimii ani?
Ce nu s-a facut bine de-a lungul acestor ultimi ani si cum nu s-a putut impiedica aceasta alunecare in mediocritate?
Cu explicatii clare, mature, sincere, legate de dezastrul descalificarii echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
Cu o evaluare lucida, sistematica, cuprinzatoare, a situatiei dezastruoase a sectorului juniorilor.
Din pacate, nu am regasit absolut nimic din toate acestea in „Cuvantul Presedintelui”.
In lumina acestor observatii, parerea mea este ca toate indemnurile si chemarile la unitate, solidaritate, „NOI IMPREUNA” etc., se vestejesc, pierzandu-si substanta, menirea, intelesul si sensul originar.
Evident, fiecare putem avea pareri diferite si fiecare dintre noi este liber sa interpreteze si sa aprecieze in felul sau acest Cuvant al Presedintelui.
In ceea ce ma priveste, „Cuvantul Presedintelui” va ramane in memoria mea rugbystica, nu prin continut si prin ceea ce comunica, ci, mai ales, prin ceea ce lipseste si prin ceea nu comunica.
„Directie Strategica.”
Viziune: „Viziunea Federatiei Romane de Rugby pentru ciclul 2019-2013 este de a califica echipa nationala de seniori la Cupa Mondiala de Rugby din Franta 2023, prin participarea in aceasta competitie urmand sa se poata asigura calificarea directa la RWC 2027.”
Fiecare dintre noi poate avea propria sa intelegere a ceea ce inseamna viziune.
In cadrul directiei strategice, viziunea Federatiei este aceea de a califica echipa nationala la Cupa Mondiala din 2023 si, mai mult decat atat, de a obtine calificarea directa la Cupa Mondiala din 2027.
Prin urmare, viziunea se refera, strict, la o performanta a echipei nationale de seniori.
Dupa parerea mea, calificarea echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 ar trebui sa fie privita ca un obiectiv pe care sa ne propunem sa il indeplinim; un obiectiv care sa faca parte dintr-o viziune mult mai larga, viziune care sa nu se limiteze doar la performantele echipei nationale de seniori, ci sa cuprinda o arie mult mai intinsa, juniorii, de exemplu, constituind, o prioritate absoluta.
Mi se pare neinspirat si riscant sa consideri dubla calificare (2023 si 2027) a echipei nationale drept o viziune a Directiei Strategice.
Ce s-ar intampla daca echipa nationala esueaza (ceea ce nu ne dorim) si nu se califica la editiile Cupei Mondiale din 2023 si 2027?
Un asemenea nedorit esec ar insemna ca aceasta viziune – desemnata ca o principala componenta a directiei strategice – a esuat, ceea ce ar ridica un mare semn de intrebare si ar pune in discutie, in acel moment, criteriile care au stat la baza deciziei luate in 2019, decizie care a inclus viziunea respectiva in cadrul directiei strategice.
Evident, toate acestea sunt doar pareri subiective si speculatii semantice.
Revenind, insa, la ideea calificarii echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 si, apoi, direct la urmatoarea editie din 2027, viziunea – ca sa folosim terminologia Federatiei – este foarte, foarte indrazneata.
Nu incape nicio indoiala ca fiecare dintre suporterii rugby-ului romanesc si-ar dori, cu ardoare, aceste calificarii.
Desigur, oricine este liber sa isi exprime dorintele dupa voia inimii sale.
Dar, intre dorinta si putinta este o mare diferenta.
Dupa cum, intre indrazneala emiterii unor dorinte si realismul implinirii lor este, de asemenea, o cale lunga si o diferenta care, in cazul de fata, poate fi semnificativa.

Rugby European Championship 2019: Lumina palida a durerilor rugby-ului romanesc

YTitlul articolului este inspirat de „Lumina palida a durerii”, filmul regizat de Iulian Mihu, si pe care l-am vazut in anii studentiei mele, pe la inceputul anilor ’80.
Mi-am ingaduit sa folosesc aceasta metafora pentru intensitatea dramatica pe care o degaja, socotind ca poate focaliza –si transmite mai departe – framantarile, frustrarile, dezamagirile si emotiile generate de situatia actuala a rugby-ului romanesc.
O lumina palida se stravede printre norii cenusii, apasatori care acopera rugby-ul romanesc, invaluindu-i ranile si durerile provocate de ceea ce pare a fi – cel putin pentru moment – o ineluctabila afundare in mediocritate.
Nu caut accente ieftine, dramatice, dar, pur si simplu, aceasta este imaginea pe care – dupa parerea mea – o reflecta, in momentul de fata, rugby-ul romanesc.
Trista infrangerea in fata Spaniei!
Si mai trista, victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei!
La Madrid, echipa noastra a pierdut, 18-21, primind trei eseuri si marcand doua.
Inteleg din comentariile generale ca echipa noastra a comis multe greseli. Posibil, nu am urmarit partida, am vazut doar „highlights”, asa incat nu imi permit sa comentez meciul.
Am vazut, insa, faza in care Fernando Lopez, pilier-ul spaniol, a fost mai sprinten decat „uvertura” noastra, marcand un eseu decisiv.
Am vazut cum, la cel de-al doilea eseu spaniol, placajele ratate i-au creat un culoar liber lui Alvar Gimeno care a marcat, nestingherit, la centru.
Am vazut si eseul inscris de Ionut Dumitru, la capatul unei inteligente lovituri de urmarire.
Am mai scris si cu alte prilejuri, orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Am citit comentariul Federatiei care anunta ca echipa nationala a pierdut la Madrid, dar a obtinut bonus-ul defensiv.
Respect efortul jucatorilor si al antrenorilor nostri, dar nu cred ca este momentul sa scoatem in evidenta bonusul defensiv obtinut in meciul cu Spania si sa-l privim, cumva, ca pe o (mica) realizare.
Sa nu ne amagim incercand sa indulcim amareala esecului, cautand aspecte pozitive intr-o infrangere care a confirmat criza profunda a rugby-ului nostru.
Bonusul defensiv nu ofera nicio satisfactie si nu indeparteaza amaraciunea care domneste in rugby-ul nostru.
Dupa cum nici bonusul ofensiv obtinut in fata Germaniei nu inseamna prea mult.
Sa nu cautam sa mutam atentia de la analizarea problemelor de fond, cautand sa prezentam bonusuri defensive sau ofensive – precum cele obtinute in meciurile cu Spania si Germania – ca aspecte pozitive dupa evolutii mediocre.
Asta ar insemna sa evitam sa privim realitatea in fata si sa adoptam politica strutului cu capul ascuns in nisip.
Se poate spune ca la Madrid am pierdut la un scor foarte strans, in fata unui adversar pe care, in trecut, il invingeam intr-o maniera comfortabila. Realitatea este ca, in anii din urma, rugby-ul spaniol a gasit solutii sa progreseze, in vreme ce rugby-ul nostru a regresat in mod continuu.
Sa notam ca, recent, in turneul de rugby in 7 de la Vancouver, Spania a reusit sa invinga Noua Zeelanda, 26-24! S-ar putea ca acest rezultat sa reprezinte doar o pura intamplare. Foarte posibil.
Dar faptul ca echipa de rugby in 7 participa la circuitul mondial (actualmente aflandu-se pe locul 11) alaturi de cele mai bune formatii ale lumii, arata progresul de ansamblu al rugby-ului spaniol.
Revenind in lumea rugby-ului in 15, la Botosani, meciul Romania-Rusia a constituit un spectacol mediocru intre doua echipe mediocre.
Diferenta este ca Rusia se pregateste pentru a participa la Cupa Mondiala, in timp ce echipa noastra… Personal, nu imi este clar pentru ce se pregateste echipa noastra.
Adevarat, participarea Rusiei a fost facilitata de (auto)descalificarile Spaniei si Romaniei, in conditiile de-acum bine cunoscute, dar aceasta este o alta problema care nu constituie subiectul articolului de fata.
In meciul din nordul Moldovei, echipa noastra, care a marcat un singur eseu, a avut noroc, in timp ce rusii au avut ghinion, ei inscriind patru eseuri, ratand, insa, toate transformarile, ultima chiar dintr-o pozitie favorabila.
In aceasta partida slaba, mediocra, rusii au aratat o inclinare mult mai accentuata – in comparatie cu echipa noastra – catre spiritul jocului de rugby, etaland o viteza de executie superioara, incercand, cel putin, sa execute un joc deschis si etaland o surprinzatoare varietate in cateva faze de atac, varietate pe care nu am regasit-o in tabara noastra. Ca nu au izbutit prea multe, aceasta este problema lor, noi trebuie sa ne facem griji pentru problemele noastre.
Intentiile au fost generoase, dar echipa Rusiei ramane, deocamdata, o echipa neslefuita, rudimentara pe alocuri, aflata – ca si echipa noastra – departe, foarte departe de elita mondiala.
De cealalta parte, „Stejarii” nostri au etalat un joc lent, steril, previzibil si usor de contracarat de catre adversari; un joc lipsit de inspiratie, creativitate, acuratete si, mai ales, eficienta.
Un joc de ansamblu caracterizat de neputinta de a construi faze coerente si lipsit, in totalitate, de forta de penetrare capabila sa strapunga defensiva adversa.
Selectionata noastra a parut o echipa fara repere, fara o riguroasa organizare colectiva in teren, fara energia necesara pentru a exercita si mentine sub presiune adversarul, incapabila sa isi impuna tactica si autoritatea in joc, zbatandu-se intr-o continua stare de mediocritate, parand a fi resemnata, parca, cu propriile ei limite si propria ei neputinta.
Nu scriu aceste randuri pentru a denigra, in vreun fel, echipa nationala.
Sunt „Stejarii” nostri, ii respectam si ii sustinem, si la bine si la greu, dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa recunoastem realitatea care doare foarte tare, situatia extrem de dificila a echipei nationale, in particular, si a rugby-ului nostru, in general.
Si as vrea sa fiu foarte clar:
Aici nu este vorba de jucatori si antrenori, ci de sistem si de structurile acestui sistem.
Nu este vina jucatorilor si antrenorilor, nu ei sunt responsabili pentru colapsul actual.
Jucatorii si antrenorii incearca sa isi faca datoria in aceasta situatie delicata si, in acelasi timp, imposibila pentru ei.
Evolutia slaba a echipei nationale este rezultatul declinului, degradarii treptate a rugby-ului romanesc si al dezagregarii structurilor interne, ea reprezentand reflectia dezolanta a imaginii naufragiului de ansamblu al rugby-ului nostru.
Echipa nationala supravietuieste de la meci la meci, cautand sa limiteze, in functie de adversar si atat cat ii sta in puteri, rezultate umilitoare.
Inteleg din declaratiile oficiale, ca intentia este de a reconstrui echipa nationala.
Intentia este legitima si laudabila, dar parerea mea este ca, la ora actuala, nu echipa nationala constituie problema cruciala a rugby-ului romanesc.
Nici Steve Hansen, antrenorul Noii Zeelande, nu ar putea face nimic daca (prin absurd) ar veni sa conduca echipa noastra.
Problema este mult mai profunda decat infrangerea suferita in fata Spaniei si victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei, rana este mult mai adanca decat sangerarea mandriei Nationalei.
Problema este ca fundatiile rugby-ului romanesc nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut, parand a se fi prabusit cu totul.
Rugby-ul romanesc continua sa alunece pe toboganul mediocritatii catre subsolul rugby-ul mondial si intrebarea este: unde se va opri, oare?
Si, daca ne-am propus sa reconstruim:
Care este planul acestei reconstructii? Care sunt resursele si mijloacele prin care se va realiza aceasta reconstructie?
Se vehiculeaza ideea ca aceasta editie a Rugby Championship marcheaza startul reconstructiei echipei nationale in vederea calificarii la Cupa Mondiala din 2023.
Cat de realista este aceasta idee?
Sigur ca, in urma dezastrului generat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala din Japonia, ideea calificarii la Cupa Mondial din 2023 trebuia sa fie adusa in atentia publicului.
Primul pas – numirea si demiterea rapida a lui Thomas Lievremont – a fost un pas stramb, decizia indepartarii antrenorului francez nefiind explicata, cu claritate, nici pana acum.
Arata, oare, aceste meciuri – cu Georgia, Germania, Spania si Rusia – ca a inceput, intr-adevar, un real proces de reconstructie al echipei nationale?
Daca vrem sa (ne) convingem ca acesta este inceputul procesului de reconstructie, atunci ne imbatam cu apa rece si ne amagim singuri.
Ca sa rezolvam o problema trebuie sa determinam, mai intai, cauzele.
Inainte de a incepe un veritabil proces de reconstructie, ar trebui sa ne intrebam:
De ce am ajuns in aceasta situatie deplorabila?
Care sunt cauzele care au impins rugby-ul nostru atat de jos, pana in subsolul rugby-ului mondial?
Daca a existat o strategie, atunci este limpede ca aceasta strategie a esuat in mod lamentabil.
Si mai departe:
Suntem, oare, capabili sa incepem acest proces de reconstructie direct cu echipa nationala, cand ne gandim la evolutiile slabe si foarte slabe ale juniorilor nostri, confirmate de evolutia dezastruoasa a selectionatei de juniori U20 in turneul de anul trecut de la Bucuresti?
Este usor sa declaram startul procesului de reconstructie. Dar nu de declarații si discursuri este nevoie in acest moment, ci de strategii veritabile si planuri clare.
Care este programul, planul amanuntit care sta la baza acestui proces? Care este strategia pe termen scurt si pe termen lung (daca asemenea strategii exista, cu adevarat)?
Nu traim in trecut, dar, daca ne gandim la traditie si la locul pe care il ocupam, candva, in ierarhia mondiala, si privim situatia actuala cu luciditate, onestitate si responsabilitate, trebuie sa recunoastem ca rugby-ul romanesc se afla intr-o situatie catastrofala.
Dupa parerea mea, este datoria si responsabilitatea integrala a Federatiei de a raspunde acestor intrebari si de a prezenta comunitatii rugby-ului romanesc programul amanuntit al procesului de reconstructie, nu doar al echipei nationale, ci si al juniorilor, pornind de la (re)constructia fundatiei rugby-ului romanesc.