Turneul echipei nationale in America de Sud

De curand, echipa nationala a efectuat un scurt turneu in America de Sud, sustinand doua meciuri, primul cu Chile, iar cel de-al doilea, cu Brazilia.
Sentimentul pe care l-am incercat urmarind acest turneu a fost, in pofida celor doua victorii, un sentiment amestecat, mai degraba de amaraciune si dezamagire decat de implinire si satisfactie.
De ce?
Pentru ca, dupa parerea mea, organizarea turneului sud-american, in cadrul caruia echipa nationala a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, reflecta situatia precara a rugby-ului nostru, turneul fiind rezultatul direct a doi factori principali:
– Scaderea vertiginoasa si continua, in ultimii ani, a nivelului rugby-ului romanesc in toate sectoarele (seniori si juniori), ceea ce a facut ca rugby-ul nostru sa se zbata, realmente, pentru supravietuirea in subsolul rugby-ului mondial.
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
Observatia de mai sus nu este o observatie critica, ci, pur si simplu, o constatare.
Fara a nega si ignora in vreun fel dreptul fiecarei natiuni – mai ales natiunile in care rugby-ul este departe de a se bucura de o popularitate deosebita, asa dupa cum este cazul celor doua tari sud-americane – de a progresa, si fara a subestima progresul realizat in ultimii ani, trebuie sa recunoastem ca Brazilia si Chile sunt doua natiuni relativ incepatoare in ale rugby-ului, aflate, deocamdata, la ani-lumina de nivelul rugby-ului international de anvergura.
Evident, World Rugby are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea rugby-ului pe tot globul, iar Chile si Brazilia au nevoie de meciuri cu echipe mai puternice decat ele pentru a progresa.
Echipa mai puternice, adevarat, dar nu atat de puternice incat diferenta de valoare intre adversari sa conduca la scoruri astronomice, ceea ce ar anula scopul initial al acestui gen de meciuri: acela de a da ocazia celor doua selectionate sud-americane de a juca meciuri de nivel international, obtinand rezultate onorabile care sa le ingaduie sa progreseze.
Imi imaginez ca aceasta a fost ratiunea pentru care Romania a fost aleasa drept un adversar potrivit al celor doua echipe sud-americane. In acest context, cuvantul „potrivit” capata un gust amar, generand, cel putin pentru mine, un profund sentiment de tristete.
Nu ar fi facut absolut niciun sens ca World Rugby sa trimita, spre exemplu, Georgia, Fiji, Samoa sau Tonga pentru a juca cu Chile si Brazilia. Diferenta de valoare dintre oaspeti si gazde ar fi fost atat de mare incat nimeni nu ar fi avut de castigat in urma unor asemenea meciuri.
Dupa cum, banuiesc ca, din acelasi motiv, Spania – colega noastra intru „descalificarea” de la Cupa Mondiala – a fost desemnata de catre World Rugby sa intreprinda, in paralel cu echipa noastra, un turneu in America de Sud.
Spaniolii au invins si ei Chile (29-22) si Brazilia (22-16), dar, au jucat un meci in plus, cu Uruguay – echipa calificata la Cupa Mondiala – meci pe care l-au castigat cu 41-21.
Revenind la turneul echipei noastre, rezultatele se cunosc: victorii in ambele partide, 27-11 cu Chile si 22-21 cu Brazilia.
Nu am urmarit meciul cu Chile, dar am vazut partida cu Brazilia.
Impresia mea a fost ca cele doua echipe au abordat partida de pe pozitii complet diferite.
Pe de o parte, Brazilia, o echipa despre care se poate spune ca inca invata, aflandu-se la inceputul unei cariere internationale, a jucat cu ambitia echipei-outsider, cotata ca neavand nicio sansa de a castiga, dar dornica de progres.
O echipa ancorata, undeva, la coada clasamentului mondial, fara experienta internationala semnificativa, dar cu dorinta de a incerca sa „deranjeze” adversari mai puternici.
O echipa care a jucat cu motivatia de a face fata si – de ce nu? – de a pune probleme unui adversar socotit mai puternic si care, fara niciun dubiu, se prezenta cu o mult mai indelungata traditie rugbystica.
Brazilienii se straduiesc sa joace in spiritul rugby-ului, cautand sa joace deschis, cu linia de treisferturi, dar, incercand, in acelasi timp, sa puna in valoare forta gramezii.
Si pomenind de gramada, imi permit sa remarc un aspect interesant al jocului Braziliei.
Cei care au urmarit meciul au observat, probabil, modul de legare al jucatorilor din linia a doua in gramada ordonata. In loc sa isi treaca bratul printre picioarele pilierilor, ei isi petreceau bratul la nivelul soldurilor pilierilor.
Acest mod de legare mi-a adus aminte de celebra tehnica de gramada „bajadita”, inventata de catre argentinieni, gratie careia gramada „Pumelor” isi teroriza, prin anii ’70- ’80, adversarii, inclusiv marile echipe ale lumii (francezii nu uita nici acum, dupa atatia ani, ce a patit gramada lor in turneul efectuat in Argentina, in 1974!).
„Bajadita” era o metoda complexa, care insemna mult mai mult decat modul de legare al liniei a doua, incluzand, printre altele, pozitionarea diferita a picioarelor de sprijin ale pilierilor si sincronizarea impingerii etc., o metoda care nu se mai practica, insa, in rugby-ul de astazi.
Constat, insa, ca brazilienii au preluat acest mod de legare al „bajaditei” si aceasta contribuie, probabil, la socul impingerii in gramezile fixe.
Am vazut doua meciuri in care Brazilia a invins Canada (23-22 si 18-10) si in care gramada „carioca” si-a dominat adversara, uneori net, in fazele fixe.
Fara, indoiala, modul de legare al jucatorilor brazilieni din linia a doua este o reminiscenta a „bajaditei” de altadata, iar faptul ca antrenorul Braziliei, este un argentinian – Rodolfo Ambrosio – constituie, probabil, o explicatie logica.
De cealalta parte, echipa noastra a cautat sa isi faca datoria pe teren; datoria sa fiind sa nu piarda acest meci.
Fiind desemnata de catre World Rugby sa intreprinda acest turneu, in care sa joace cu Chile si Brazilia, banuiesc ca a fost dificil sa se stabilieasca un alt obiectiv in afara aceluia de a nu pierde niciunul dintre cele doua meciuri.
Cele doua victorii nu trebuie transformate in altceva decat ceea ce sunt si reprezinta: doua victorii obtinute in fata unor echipe de valoare modesta si fara o solida experienta internationala.
Prin urmare, in acest context, nu cred ca se poate face o evaluare corecta a potentialului real al echipei noastre.
Sigur, ca un aspect pozitiv a fost mentionat prilejul oferit de aceste meciuri pentru a folosi in cele doua meciuri jucatori tineri.
Dar, cu tot respectul acordat adversarilor, se poate pune intrebarea:
Ce au invatat tinerii jucatori din aceste doua meciuri?
Daca victoriile au fost, in cele din urma, obtinute, din punct de vedere al calitatii jocului, evolutia a fost dezamagitoare.
Partida a fost de un nivel mediocru, iar echipa noastra nu reusit niciun moment sa domine si sa isi impuna autoritatea in teren. Un joc lent, uneori static, cu pase de pe picioare, cu o viteza de executie redusa, lipsit de forta ofensiva si cu deficiente defensive care au permis gazdelor sa inscrie 21 de puncte, inclusiv doua eseuri.
Mai mult decat atat, ca si in meciul cu Rusia, echipa noastra a fost extrem de norocoasa ca nu a pierdut acest meci, „uvertura” brazilienilor – neo-zeelandezul naturalizat, Josh Reeves – ratand transformarea eseului marcat in prelungiri.
Eu nu pun la indoiala, niciun moment, abnegatia, eforturile si dorinta de a progresa a jucatorilor si antrenorilor nostri,
Dar echipa pe care am vazut-o in meciul cu Brazilia a parut o echipa fara repere clare in teren, incapabila de a executa cu acuratete scheme de joc care sa surprinda adversarii; o echipa lipsita de luciditate, practicand, de cele mai multe ori, un joc stereotip, confuz si usor de contracarat.
Nu vreau sa dramatizez situatia, dar impresia mea este ca am vazut o echipa vlaguita, sleita, care pare ca nu si-a revenit, inca, de pe urma traumei provocate de descalificarea de la Cupa Mondiala.
Pentru unii dintre jucatori, Japonia 2019, era ultima ocazie de a participa la o Cupa Mondiala, ocazie care ar fi insemnat o incununare a carierei lor.
Pentru cei mai tineri, aceasta ar fi fost prima ocazie de a participa la un asemenea „summit” de anvergura mondiala.
Si, dintr-o data, in loc sa pregateasca o participare la o Cupa Mondiala, ei s-au aflat in postura de a juca cu Chile si Brazilia, in meciuri care aveau o cu totul si cu totul alta miza.
Se poate, oare, vorbi de un progres real, realizat in urma acestor doua partide?
Avand in vedere valoarea modesta a adversarilor, nu cred ca cele doua meciuri pot fi privite ca un progres.
Sigur, este bine ca am castigat, dar, avand in vedere pretentiile echipe noastre, cele doua victorii reprezinta prea putin pentru a putea fi socotite un succes (si sa nu uitam faptul ca meciul cu Brazilia putea fi pierdut).
Un astfel de turneu, in cadrul caruia echipa noastra a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, nu poate constitui, dupa parerea mea, un criteriu realist de evaluare a potentialului Nationalei.
Pentru Brazilia, a pierde in fata Romaniei la doar un singur punct, constituie, probabil, o performanta incurajatoare, un pas inainte, un progres.
In schimb, pentru echipa noastra, a invinge, chinuit, Brazilia la un punct diferenta inseamna – daca nu un regres – a bate pasul pe loc.
Acest turneu a confirmat faptul ca rugby-ul nostru se mentine intr-un con de umbra al rugby-ului mondial, zbatandu-se intr-o dureroasa mediocritate.
Intr-o asemenea situatie, se pune intrebarea:
Ce urmeaza acum?
Echipa nationala are, deocamdata, un antrenor interimar si, nu incape nicio o indoiala, una dintre prioritati este aceea de a desemna, cat mai repede, un antrenor principal care sa conduca echipa nationala in urmatorii ani.
Avand in vedere conditiile actuale – extrem de vitrege – ale rugby-ului romanesc, acceptarea pozitiei de antrenor principal presupune asumarea unei responsabilitati imense, nu doar fata de echipa nationala, ci fata de intreg rugby-ul romanesc.
Nationala nu poate progresa fara a se sprijini pe un sistem solid, iar problema fundamentala este ca, in acest moment, acest sistem lipseste aproape cu desavarsire.
Nu imi permit sa impun criteriile care insostesc cerintele aceste pozitii, dar imi permit sa exprim o opinie:
Acceptarea – in momentul de fata – a pozitiei de antrenor principal al echipei nationale, trebuie sa reprezinte, dincolo de calitatile tehnice legate de experienta si comptenta, o proba de caracter, de profesionalism si de asumare a unor profunde responsabilitati.
Numirea unui antrenor principal nu va rezolva problemele rugby-ului nostru; sa speram, cel putin, ca cel ce va ocupa aceasta pozitie va fi omul potrivit la locul potrivit.

Turneul echipei nationale in America de Sud

De curand, echipa nationala a efectuat un scurt turneu in America de Sud, sustinand doua meciuri, primul cu Chile, iar cel de-al doilea, cu Brazilia.
Sentimentul pe care l-am incercat urmarind acest turneu a fost, in pofida celor doua victorii, un sentiment amestecat, mai degraba de amaraciune si dezamagire decat de implinire si satisfactie.
De ce?
Pentru ca, dupa parerea mea, organizarea turneului sud-american, in cadrul caruia echipa nationala a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, reflecta situatia precara a rugby-ului nostru, turneul fiind rezultatul direct a doi factori principali:
– Scaderea vertiginoasa si continua, in ultimii ani, a nivelului rugby-ului romanesc in toate sectoarele (seniori si juniori), ceea ce a facut ca rugby-ul nostru sa se zbata, realmente, pentru supravietuirea in subsolul rugby-ului mondial.
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
Observatia de mai sus nu este o observatie critica, ci, pur si simplu, o constatare.
Fara a nega si ignora in vreun fel dreptul fiecarei natiuni – mai ales natiunile in care rugby-ul este departe de a se bucura de o popularitate deosebita, asa dupa cum este cazul celor doua tari sud-americane – de a progresa, si fara a subestima progresul realizat in ultimii ani, trebuie sa recunoastem ca Brazilia si Chile sunt doua natiuni relativ incepatoare in ale rugby-ului, aflate, deocamdata, la ani-lumina de nivelul rugby-ului international de anvergura.
Evident, World Rugby are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea rugby-ului pe tot globul, iar Chile si Brazilia au nevoie de meciuri cu echipe mai puternice decat ele pentru a progresa.
Echipa mai puternice, adevarat, dar nu atat de puternice incat diferenta de valoare intre adversari sa conduca la scoruri astronomice, ceea ce ar anula scopul initial al acestui gen de meciuri: acela de a da ocazia celor doua selectionate sud-americane de a juca meciuri de nivel international, obtinand rezultate onorabile care sa le ingaduie sa progreseze.
Imi imaginez ca aceasta a fost ratiunea pentru care Romania a fost aleasa drept un adversar potrivit al celor doua echipe sud-americane. In acest context, cuvantul „potrivit” capata un gust amar, generand, cel putin pentru mine, un profund sentiment de tristete.
Nu ar fi facut absolut niciun sens ca World Rugby sa trimita, spre exemplu, Georgia, Fiji, Samoa sau Tonga pentru a juca cu Chile si Brazilia. Diferenta de valoare dintre oaspeti si gazde ar fi fost atat de mare incat nimeni nu ar fi avut de castigat in urma unor asemenea meciuri.
Dupa cum, banuiesc ca, din acelasi motiv, Spania – colega noastra intru „descalificarea” de la Cupa Mondiala – a fost desemnata de catre World Rugby sa intreprinda, in paralel cu echipa noastra, un turneu in America de Sud.
Spaniolii au invins si ei Chile (29-22) si Brazilia (22-16), dar, au jucat un meci in plus, cu Uruguay – echipa calificata la Cupa Mondiala – meci pe care l-au castigat cu 41-21.
Revenind la turneul echipei noastre, rezultatele se cunosc: victorii in ambele partide, 27-11 cu Chile si 22-21 cu Brazilia.
Nu am urmarit meciul cu Chile, dar am vazut partida cu Brazilia.
Impresia mea a fost ca cele doua echipe au abordat partida de pe pozitii complet diferite.
Pe de o parte, Brazilia, o echipa despre care se poate spune ca inca invata, aflandu-se la inceputul unei cariere internationale, a jucat cu ambitia echipei-outsider, cotata ca neavand nicio sansa de a castiga, dar dornica de progres.
O echipa ancorata, undeva, la coada clasamentului mondial, fara experienta internationala semnificativa, dar cu dorinta de a incerca sa „deranjeze” adversari mai puternici.
O echipa care a jucat cu motivatia de a face fata si – de ce nu? – de a pune probleme unui adversar socotit mai puternic si care, fara niciun dubiu, se prezenta cu o mult mai indelungata traditie rugbystica.
Brazilienii se straduiesc sa joace in spiritul rugby-ului, cautand sa joace deschis, cu linia de treisferturi, dar, incercand, in acelasi timp, sa puna in valoare forta gramezii.
Si pomenind de gramada, imi permit sa remarc un aspect interesant al jocului Braziliei.
Cei care au urmarit meciul au observat, probabil, modul de legare al jucatorilor din linia a doua in gramada ordonata. In loc sa isi treaca bratul printre picioarele pilierilor, ei isi petreceau bratul la nivelul soldurilor pilierilor.
Acest mod de legare mi-a adus aminte de celebra tehnica de gramada „bajadita”, inventata de catre argentinieni, gratie careia gramada „Pumelor” isi teroriza, prin anii ’70- ’80, adversarii, inclusiv marile echipe ale lumii (francezii nu uita nici acum, dupa atatia ani, ce a patit gramada lor in turneul efectuat in Argentina, in 1974!).
„Bajadita” era o metoda complexa, care insemna mult mai mult decat modul de legare al liniei a doua, incluzand, printre altele, pozitionarea diferita a picioarelor de sprijin ale pilierilor si sincronizarea impingerii etc., o metoda care nu se mai practica, insa, in rugby-ul de astazi.
Constat, insa, ca brazilienii au preluat acest mod de legare al „bajaditei” si aceasta contribuie, probabil, la socul impingerii in gramezile fixe.
Am vazut doua meciuri in care Brazilia a invins Canada (23-22 si 18-10) si in care gramada „carioca” si-a dominat adversara, uneori net, in fazele fixe.
Fara, indoiala, modul de legare al jucatorilor brazilieni din linia a doua este o reminiscenta a „bajaditei” de altadata, iar faptul ca antrenorul Braziliei, este un argentinian – Rodolfo Ambrosio – constituie, probabil, o explicatie logica.
De cealalta parte, echipa noastra a cautat sa isi faca datoria pe teren; datoria sa fiind sa nu piarda acest meci.
Fiind desemnata de catre World Rugby sa intreprinda acest turneu, in care sa joace cu Chile si Brazilia, banuiesc ca a fost dificil sa se stabilieasca un alt obiectiv in afara aceluia de a nu pierde niciunul dintre cele doua meciuri.
Cele doua victorii nu trebuie transformate in altceva decat ceea ce sunt si reprezinta: doua victorii obtinute in fata unor echipe de valoare modesta si fara o solida experienta internationala.
Prin urmare, in acest context, nu cred ca se poate face o evaluare corecta a potentialului real al echipei noastre.
Sigur, ca un aspect pozitiv a fost mentionat prilejul oferit de aceste meciuri pentru a folosi in cele doua meciuri jucatori tineri.
Dar, cu tot respectul acordat adversarilor, se poate pune intrebarea:
Ce au invatat tinerii jucatori din aceste doua meciuri?
Daca victoriile au fost, in cele din urma, obtinute, din punct de vedere al calitatii jocului, evolutia a fost dezamagitoare.
Partida a fost de un nivel mediocru, iar echipa noastra nu reusit niciun moment sa domine si sa isi impuna autoritatea in teren. Un joc lent, uneori static, cu pase de pe picioare, cu o viteza de executie redusa, lipsit de forta ofensiva si cu deficiente defensive care au permis gazdelor sa inscrie 21 de puncte, inclusiv doua eseuri.
Mai mult decat atat, ca si in meciul cu Rusia, echipa noastra a fost extrem de norocoasa ca nu a pierdut acest meci, „uvertura” brazilienilor – neo-zeelandezul naturalizat, Josh Reeves – ratand transformarea eseului marcat in prelungiri.
Eu nu pun la indoiala, niciun moment, abnegatia, eforturile si dorinta de a progresa a jucatorilor si antrenorilor nostri,
Dar echipa pe care am vazut-o in meciul cu Brazilia a parut o echipa fara repere clare in teren, incapabila de a executa cu acuratete scheme de joc care sa surprinda adversarii; o echipa lipsita de luciditate, practicand, de cele mai multe ori, un joc stereotip, confuz si usor de contracarat.
Nu vreau sa dramatizez situatia, dar impresia mea este ca am vazut o echipa vlaguita, sleita, care pare ca nu si-a revenit, inca, de pe urma traumei provocate de descalificarea de la Cupa Mondiala.
Pentru unii dintre jucatori, Japonia 2019, era ultima ocazie de a participa la o Cupa Mondiala, ocazie care ar fi insemnat o incununare a carierei lor.
Pentru cei mai tineri, aceasta ar fi fost prima ocazie de a participa la un asemenea „summit” de anvergura mondiala.
Si, dintr-o data, in loc sa pregateasca o participare la o Cupa Mondiala, ei s-au aflat in postura de a juca cu Chile si Brazilia, in meciuri care aveau o cu totul si cu totul alta miza.
Se poate, oare, vorbi de un progres real, realizat in urma acestor doua partide?
Avand in vedere valoarea modesta a adversarilor, nu cred ca cele doua meciuri pot fi privite ca un progres.
Sigur, este bine ca am castigat, dar, avand in vedere pretentiile echipe noastre, cele doua victorii reprezinta prea putin pentru a putea fi socotite un succes (si sa nu uitam faptul ca meciul cu Brazilia putea fi pierdut).
Un astfel de turneu, in cadrul caruia echipa noastra a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, nu poate constitui, dupa parerea mea, un criteriu realist de evaluare a potentialului Nationalei.
Pentru Brazilia, a pierde in fata Romaniei la doar un singur punct, constituie, probabil, o performanta incurajatoare, un pas inainte, un progres.
In schimb, pentru echipa noastra, a invinge, chinuit, Brazilia la un punct diferenta inseamna – daca nu un regres – a bate pasul pe loc.
Acest turneu a confirmat faptul ca rugby-ul nostru se mentine intr-un con de umbra al rugby-ului mondial, zbatandu-se intr-o dureroasa mediocritate.
Intr-o asemenea situatie, se pune intrebarea:
Ce urmeaza acum?
Echipa nationala are, deocamdata, un antrenor interimar si, nu incape nicio o indoiala, una dintre prioritati este aceea de a desemna, cat mai repede, un antrenor principal care sa conduca echipa nationala in urmatorii ani.
Avand in vedere conditiile actuale – extrem de vitrege – ale rugby-ului romanesc, acceptarea pozitiei de antrenor principal presupune asumarea unei responsabilitati imense, nu doar fata de echipa nationala, ci fata de intreg rugby-ul romanesc.
Nationala nu poate progresa fara a se sprijini pe un sistem solid, iar problema fundamentala este ca, in acest moment, acest sistem lipseste aproape cu desavarsire.
Nu imi permit sa impun criteriile care insostesc cerintele aceste pozitii, dar imi permit sa exprim o opinie:
Acceptarea – in momentul de fata – a pozitiei de antrenor principal al echipei nationale, trebuie sa reprezinte, dincolo de calitatile tehnice legate de experienta si comptenta, o proba de caracter, de profesionalism si de asumare a unor profunde responsabilitati.
Numirea unui antrenor principal nu va rezolva problemele rugby-ului nostru; sa speram, cel putin, ca cel ce va ocupa aceasta pozitie va fi omul potrivit la locul potrivit.

Opinii despre Planul Strategic 2019-2023 al Federatiei Romane de Rugby

De curand, a aparut pe site-ul Federatiei Romane de Rugby documentul „#TotiPentruRomania Planul Strategic 2019-2023.
Elaborarea si aparitia unui asemenea document are o importanta deosebita, in special, in conditiile actuale, extrem de vitrege, ale rugby-ului romanesc.
Nu este un secret pentru nimeni, rugby-ul nostru trece prin cea mai profunda si grava criza din intreaga sa istorie.
Prin urmare, este limpede pentru toata lumea ca, in asemenea circumstante, planul strategic elaborat de echipa Federatiei capata o importanta capitala pentru viitorul rugby-ului nostru.
Intentia articolului de fata nu este aceea de a realiza o analiza detaliata a intregului document – justificarea si sustinerea unui asemenea Plan Strategic reprezinta responsabilitatea celor care l-au elaborat – ci doar de a exprima cateva comentarii generale.
Surpriza – marturisesc, neplacuta pentru mine – a constat in faptul ca planul strategic nu face absolut nicio referire directa la starea actuala a rugby-ului romanesc!
Eu m-as fi asteptat ca documentul elaborat de Federatie sa contina un capitol separat care sa prezinte o evaluare lucida, realista, a situatiei generale a rugby-ului nostru; situatie care, in opinia mea, este – si cred ca nu exagerez – catastrofala.
Cea mai mare dezamagire, cel putin pentru mine, a fost provocata de faptul ca Federatia pare ca evita sa puna degetul pe ranile deschise ale rugby-ului romanesc.
Facand aceasta afirmatie, ma refer, in special, la doua probleme majore care au zguduit rugby-ul nostru in ultimii doi ani:
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
– Rezultatele dezastruoase ale echipelor nationale de juniori.
Aceste doua aspecte, atat de dureroase pentru toti cei care sustin rugby-ul romanesc, caracterizeaza starea de colaps a rugby-ului nostru in momentul de fata.
Declinul rugby-ului romanesc dureaza de cativa ani buni, dar (auto)descalificarea echipei nationale de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial, a impins rugby-ul nostru intr-o cadere libera, care pare de neoprit, catre subsolul rugby-ului mondial, amplificand la maximum deceptiile, nemultumirile si frustrarile suporterilor.
Nici pana acum, dupa aproape un an de la decizia World Rugby de a descalifica echipa nationala de la Cupa Mondiala, Federatia nu a prezentat – dupa stiinta mea – intr-o maniera obiectiva, transparenta, o maniera care sa fie la inaltimea magnitudinii acestui nedorit si nefast eveniment, explicatiile amanuntite legate de greseala grava care a dus la penalizarea drastica a selectionatei noastre.
Cine poarta vina si responsabilitatea pentru o eroare de o asemenea magnitudine si cu urmari catastrofale pentru rugby-ul nostru:
Federatia Romana de Rugby?
Federatia din Tonga?
Sau World Rugby a comis o flagranta nedreptate descalificand echipa noastra?
Daca nici Federatia Romana si nici World Rugby nu sunt de vina, atunci cine este responsabil pentru excluderea Romaniei de la Cupa Mondiala?
Atitudinea Federatiei de a evita asumarea unei pozitii clare, furnizand toate amanunatele necesare, este absolut deceptionanta.
In privinta juniorilor, gravitatea situației este, cred eu, fara precedent in istoria rugby-ului nostru.
In contextul actual, nici nu se mai poate vorbi de mediocritate, ci de un abis care a cuprins tot ceea ce inseamna rugby juvenil.
De cativa ani, esecurile selectionatelor de juniori se tin lant.
Anul trecut, in cadrul Campionatului European, selectionata U20 a pierdut in fata Olandei, pentru ca, mai tarziu, sa sufere trei esecuri usturatoare la turneul World Rugby Trophy, care a avut loc la Bucuresti.
Cum poate fi caracterizata evoluția echipei nationale de juniori U20 la o competitie de nivel international, cand primeste 55 de puncte cu Namibia, 56 de puncte cu Hong Kong si 71 (saptezeci si unul de puncte!) in meciul cu echipa Canadei? La care se adauga cele 70 de puncte primite intr-un meci cu selectionata Spaniei.
Iar anul acesta, situatia nu s-a imbunatatit deloc. Dimpotriva.
La Campionatul European, selectionata U20 a pierdut toate cele trei meciuri disputate, fiind invinsa (din nou) de Olanda, Spania (18-48, treizeci de puncte diferenta!) si selectionata regiunii Nouvelle Aquitaine.
La randul ei, Selectionata U18, participanta la Campionatul European desfasurat la Kaliningrad, a pierdut toate cele trei meciuri disputate, cu Rusia, Germania si Olanda.
Personal, mi se pare inacceptabil faptul ca Planul Strategic a evitat orice referire la aceste doua aspecte care au provocat atata dezamagire si nemultumire in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.
Acestea fiind scrise, imi permit, in continuare, sa prezint comentariile si opiniile mele referitoare la doua dintre componentele Planului Strategic.

„Cuvantul Presedintelui”.
Discursul presedintelui Federatiei este presarat cu chemari insufletitoare „rugby-ul suntem NOI, NOI TOTI”, „ NOI IMPREUNA”, indemnuri la unitate si referiri la valorile rugby-ului, la munca de echipa, la solidaritate; indemnul de a porni „la acest drum impreuna, animati de aceeasi dragoste si fara teama de a ramane vreodata singuri, pentru ca intr-o echipa suntem toti pentru unul si unul pentru toti”.
Indemnurile presedintelui sunt generoase si laudabile, mangaind fibra patriotica a celor care reprezinta „cu onoare si mandrie rugby-ul romanesc”.
Eu nu contest sinceritatea, valabilitatea si necesitatea acestor indemnuri si fiecare dintre noi este liber sa le aprecieze cum considera de cuviinta.
Dar, in spiritul afirmatiei presedintelui „Avem dreptul la pareri diferite”,imi permit sa exprim urmatoarele opinii:
Situația actuala a rugby-ului nostru nu este doar dificila, este de-a dreptul catastrofala. Excluderea echipei nationale de la Cupa Mondiala si rezultatele dezastruoase ale juniorilor exprima o cruda realitate care, cred eu, sprijina aceasta afirmatie.
Prin urmare, parerea mea este ca, intr-o situatie atat de grava, aceste indemnuri la unitate si solidaritate, lipsite de orice referire la asumarea responsabilitatilor de catre Federatie pentru starea actuala a rugby-ului nostru, nu sunt suficiente si indeajuns de convingatoare pentru a porni „la acest drum impreuna”.
Pericolul este ca aceste indemnuri, exprimate fara suportul asumarii directe de catre Federatie a unor responsabilitati esentiale, sa capete accente demagogice si populiste.
Avand in vedere regresul rugby-ului nostru, care s-a accentuat intr-un mod ingrijorator in ultimii doi ani, ma asteptam ca presedintele Federatiei sa apara in fata micii comunitati a rugby-ului romanesc cu un discurs care, inainte de orice, sa inceapa:
Cu taria de a recunoaste greselile comise (daca acestea exista, intr-adevar, in ochii Federatiei) si cu asumarea responsabilitatilor legate de starea actuala a rugby-ului nostru.
Cu o analiza solida, realista, onesta, a cauzelor care au condus la degradarea continua si la naufragiul dramatic al rugby-ului nostru.
Cu raspunsuri si explicatii limpezi, mature, referitoare la urmatoarele intrebari:
De ce a ajuns rugby-ul romanesc intr-o asemenea stare de degradare, stare care nu s-a petrecut peste noapte si care s-a accentuat, in mod dramatic, in ultimii ani?
Ce nu s-a facut bine de-a lungul acestor ultimi ani si cum nu s-a putut impiedica aceasta alunecare in mediocritate?
Cu explicatii clare, mature, sincere, legate de dezastrul descalificarii echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
Cu o evaluare lucida, sistematica, cuprinzatoare, a situatiei dezastruoase a sectorului juniorilor.
Din pacate, nu am regasit absolut nimic din toate acestea in „Cuvantul Presedintelui”.
In lumina acestor observatii, parerea mea este ca toate indemnurile si chemarile la unitate, solidaritate, „NOI IMPREUNA” etc., se vestejesc, pierzandu-si substanta, menirea, intelesul si sensul originar.
Evident, fiecare putem avea pareri diferite si fiecare dintre noi este liber sa interpreteze si sa aprecieze in felul sau acest Cuvant al Presedintelui.
In ceea ce ma priveste, „Cuvantul Presedintelui” va ramane in memoria mea rugbystica, nu prin continut si prin ceea ce comunica, ci, mai ales, prin ceea ce lipseste si prin ceea nu comunica.
„Directie Strategica.”
Viziune: „Viziunea Federatiei Romane de Rugby pentru ciclul 2019-2013 este de a califica echipa nationala de seniori la Cupa Mondiala de Rugby din Franta 2023, prin participarea in aceasta competitie urmand sa se poata asigura calificarea directa la RWC 2027.”
Fiecare dintre noi poate avea propria sa intelegere a ceea ce inseamna viziune.
In cadrul directiei strategice, viziunea Federatiei este aceea de a califica echipa nationala la Cupa Mondiala din 2023 si, mai mult decat atat, de a obtine calificarea directa la Cupa Mondiala din 2027.
Prin urmare, viziunea se refera, strict, la o performanta a echipei nationale de seniori.
Dupa parerea mea, calificarea echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 ar trebui sa fie privita ca un obiectiv pe care sa ne propunem sa il indeplinim; un obiectiv care sa faca parte dintr-o viziune mult mai larga, viziune care sa nu se limiteze doar la performantele echipei nationale de seniori, ci sa cuprinda o arie mult mai intinsa, juniorii, de exemplu, constituind, o prioritate absoluta.
Mi se pare neinspirat si riscant sa consideri dubla calificare (2023 si 2027) a echipei nationale drept o viziune a Directiei Strategice.
Ce s-ar intampla daca echipa nationala esueaza (ceea ce nu ne dorim) si nu se califica la editiile Cupei Mondiale din 2023 si 2027?
Un asemenea nedorit esec ar insemna ca aceasta viziune – desemnata ca o principala componenta a directiei strategice – a esuat, ceea ce ar ridica un mare semn de intrebare si ar pune in discutie, in acel moment, criteriile care au stat la baza deciziei luate in 2019, decizie care a inclus viziunea respectiva in cadrul directiei strategice.
Evident, toate acestea sunt doar pareri subiective si speculatii semantice.
Revenind, insa, la ideea calificarii echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 si, apoi, direct la urmatoarea editie din 2027, viziunea – ca sa folosim terminologia Federatiei – este foarte, foarte indrazneata.
Nu incape nicio indoiala ca fiecare dintre suporterii rugby-ului romanesc si-ar dori, cu ardoare, aceste calificarii.
Desigur, oricine este liber sa isi exprime dorintele dupa voia inimii sale.
Dar, intre dorinta si putinta este o mare diferenta.
Dupa cum, intre indrazneala emiterii unor dorinte si realismul implinirii lor este, de asemenea, o cale lunga si o diferenta care, in cazul de fata, poate fi semnificativa.

Rugby European Championship 2019: Lumina palida a durerilor rugby-ului romanesc

YTitlul articolului este inspirat de „Lumina palida a durerii”, filmul regizat de Iulian Mihu, si pe care l-am vazut in anii studentiei mele, pe la inceputul anilor ’80.
Mi-am ingaduit sa folosesc aceasta metafora pentru intensitatea dramatica pe care o degaja, socotind ca poate focaliza –si transmite mai departe – framantarile, frustrarile, dezamagirile si emotiile generate de situatia actuala a rugby-ului romanesc.
O lumina palida se stravede printre norii cenusii, apasatori care acopera rugby-ul romanesc, invaluindu-i ranile si durerile provocate de ceea ce pare a fi – cel putin pentru moment – o ineluctabila afundare in mediocritate.
Nu caut accente ieftine, dramatice, dar, pur si simplu, aceasta este imaginea pe care – dupa parerea mea – o reflecta, in momentul de fata, rugby-ul romanesc.
Trista infrangerea in fata Spaniei!
Si mai trista, victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei!
La Madrid, echipa noastra a pierdut, 18-21, primind trei eseuri si marcand doua.
Inteleg din comentariile generale ca echipa noastra a comis multe greseli. Posibil, nu am urmarit partida, am vazut doar „highlights”, asa incat nu imi permit sa comentez meciul.
Am vazut, insa, faza in care Fernando Lopez, pilier-ul spaniol, a fost mai sprinten decat „uvertura” noastra, marcand un eseu decisiv.
Am vazut cum, la cel de-al doilea eseu spaniol, placajele ratate i-au creat un culoar liber lui Alvar Gimeno care a marcat, nestingherit, la centru.
Am vazut si eseul inscris de Ionut Dumitru, la capatul unei inteligente lovituri de urmarire.
Am mai scris si cu alte prilejuri, orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Am citit comentariul Federatiei care anunta ca echipa nationala a pierdut la Madrid, dar a obtinut bonus-ul defensiv.
Respect efortul jucatorilor si al antrenorilor nostri, dar nu cred ca este momentul sa scoatem in evidenta bonusul defensiv obtinut in meciul cu Spania si sa-l privim, cumva, ca pe o (mica) realizare.
Sa nu ne amagim incercand sa indulcim amareala esecului, cautand aspecte pozitive intr-o infrangere care a confirmat criza profunda a rugby-ului nostru.
Bonusul defensiv nu ofera nicio satisfactie si nu indeparteaza amaraciunea care domneste in rugby-ul nostru.
Dupa cum nici bonusul ofensiv obtinut in fata Germaniei nu inseamna prea mult.
Sa nu cautam sa mutam atentia de la analizarea problemelor de fond, cautand sa prezentam bonusuri defensive sau ofensive – precum cele obtinute in meciurile cu Spania si Germania – ca aspecte pozitive dupa evolutii mediocre.
Asta ar insemna sa evitam sa privim realitatea in fata si sa adoptam politica strutului cu capul ascuns in nisip.
Se poate spune ca la Madrid am pierdut la un scor foarte strans, in fata unui adversar pe care, in trecut, il invingeam intr-o maniera comfortabila. Realitatea este ca, in anii din urma, rugby-ul spaniol a gasit solutii sa progreseze, in vreme ce rugby-ul nostru a regresat in mod continuu.
Sa notam ca, recent, in turneul de rugby in 7 de la Vancouver, Spania a reusit sa invinga Noua Zeelanda, 26-24! S-ar putea ca acest rezultat sa reprezinte doar o pura intamplare. Foarte posibil.
Dar faptul ca echipa de rugby in 7 participa la circuitul mondial (actualmente aflandu-se pe locul 11) alaturi de cele mai bune formatii ale lumii, arata progresul de ansamblu al rugby-ului spaniol.
Revenind in lumea rugby-ului in 15, la Botosani, meciul Romania-Rusia a constituit un spectacol mediocru intre doua echipe mediocre.
Diferenta este ca Rusia se pregateste pentru a participa la Cupa Mondiala, in timp ce echipa noastra… Personal, nu imi este clar pentru ce se pregateste echipa noastra.
Adevarat, participarea Rusiei a fost facilitata de (auto)descalificarile Spaniei si Romaniei, in conditiile de-acum bine cunoscute, dar aceasta este o alta problema care nu constituie subiectul articolului de fata.
In meciul din nordul Moldovei, echipa noastra, care a marcat un singur eseu, a avut noroc, in timp ce rusii au avut ghinion, ei inscriind patru eseuri, ratand, insa, toate transformarile, ultima chiar dintr-o pozitie favorabila.
In aceasta partida slaba, mediocra, rusii au aratat o inclinare mult mai accentuata – in comparatie cu echipa noastra – catre spiritul jocului de rugby, etaland o viteza de executie superioara, incercand, cel putin, sa execute un joc deschis si etaland o surprinzatoare varietate in cateva faze de atac, varietate pe care nu am regasit-o in tabara noastra. Ca nu au izbutit prea multe, aceasta este problema lor, noi trebuie sa ne facem griji pentru problemele noastre.
Intentiile au fost generoase, dar echipa Rusiei ramane, deocamdata, o echipa neslefuita, rudimentara pe alocuri, aflata – ca si echipa noastra – departe, foarte departe de elita mondiala.
De cealalta parte, „Stejarii” nostri au etalat un joc lent, steril, previzibil si usor de contracarat de catre adversari; un joc lipsit de inspiratie, creativitate, acuratete si, mai ales, eficienta.
Un joc de ansamblu caracterizat de neputinta de a construi faze coerente si lipsit, in totalitate, de forta de penetrare capabila sa strapunga defensiva adversa.
Selectionata noastra a parut o echipa fara repere, fara o riguroasa organizare colectiva in teren, fara energia necesara pentru a exercita si mentine sub presiune adversarul, incapabila sa isi impuna tactica si autoritatea in joc, zbatandu-se intr-o continua stare de mediocritate, parand a fi resemnata, parca, cu propriile ei limite si propria ei neputinta.
Nu scriu aceste randuri pentru a denigra, in vreun fel, echipa nationala.
Sunt „Stejarii” nostri, ii respectam si ii sustinem, si la bine si la greu, dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa recunoastem realitatea care doare foarte tare, situatia extrem de dificila a echipei nationale, in particular, si a rugby-ului nostru, in general.
Si as vrea sa fiu foarte clar:
Aici nu este vorba de jucatori si antrenori, ci de sistem si de structurile acestui sistem.
Nu este vina jucatorilor si antrenorilor, nu ei sunt responsabili pentru colapsul actual.
Jucatorii si antrenorii incearca sa isi faca datoria in aceasta situatie delicata si, in acelasi timp, imposibila pentru ei.
Evolutia slaba a echipei nationale este rezultatul declinului, degradarii treptate a rugby-ului romanesc si al dezagregarii structurilor interne, ea reprezentand reflectia dezolanta a imaginii naufragiului de ansamblu al rugby-ului nostru.
Echipa nationala supravietuieste de la meci la meci, cautand sa limiteze, in functie de adversar si atat cat ii sta in puteri, rezultate umilitoare.
Inteleg din declaratiile oficiale, ca intentia este de a reconstrui echipa nationala.
Intentia este legitima si laudabila, dar parerea mea este ca, la ora actuala, nu echipa nationala constituie problema cruciala a rugby-ului romanesc.
Nici Steve Hansen, antrenorul Noii Zeelande, nu ar putea face nimic daca (prin absurd) ar veni sa conduca echipa noastra.
Problema este mult mai profunda decat infrangerea suferita in fata Spaniei si victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei, rana este mult mai adanca decat sangerarea mandriei Nationalei.
Problema este ca fundatiile rugby-ului romanesc nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut, parand a se fi prabusit cu totul.
Rugby-ul romanesc continua sa alunece pe toboganul mediocritatii catre subsolul rugby-ul mondial si intrebarea este: unde se va opri, oare?
Si, daca ne-am propus sa reconstruim:
Care este planul acestei reconstructii? Care sunt resursele si mijloacele prin care se va realiza aceasta reconstructie?
Se vehiculeaza ideea ca aceasta editie a Rugby Championship marcheaza startul reconstructiei echipei nationale in vederea calificarii la Cupa Mondiala din 2023.
Cat de realista este aceasta idee?
Sigur ca, in urma dezastrului generat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala din Japonia, ideea calificarii la Cupa Mondial din 2023 trebuia sa fie adusa in atentia publicului.
Primul pas – numirea si demiterea rapida a lui Thomas Lievremont – a fost un pas stramb, decizia indepartarii antrenorului francez nefiind explicata, cu claritate, nici pana acum.
Arata, oare, aceste meciuri – cu Georgia, Germania, Spania si Rusia – ca a inceput, intr-adevar, un real proces de reconstructie al echipei nationale?
Daca vrem sa (ne) convingem ca acesta este inceputul procesului de reconstructie, atunci ne imbatam cu apa rece si ne amagim singuri.
Ca sa rezolvam o problema trebuie sa determinam, mai intai, cauzele.
Inainte de a incepe un veritabil proces de reconstructie, ar trebui sa ne intrebam:
De ce am ajuns in aceasta situatie deplorabila?
Care sunt cauzele care au impins rugby-ul nostru atat de jos, pana in subsolul rugby-ului mondial?
Daca a existat o strategie, atunci este limpede ca aceasta strategie a esuat in mod lamentabil.
Si mai departe:
Suntem, oare, capabili sa incepem acest proces de reconstructie direct cu echipa nationala, cand ne gandim la evolutiile slabe si foarte slabe ale juniorilor nostri, confirmate de evolutia dezastruoasa a selectionatei de juniori U20 in turneul de anul trecut de la Bucuresti?
Este usor sa declaram startul procesului de reconstructie. Dar nu de declarații si discursuri este nevoie in acest moment, ci de strategii veritabile si planuri clare.
Care este programul, planul amanuntit care sta la baza acestui proces? Care este strategia pe termen scurt si pe termen lung (daca asemenea strategii exista, cu adevarat)?
Nu traim in trecut, dar, daca ne gandim la traditie si la locul pe care il ocupam, candva, in ierarhia mondiala, si privim situatia actuala cu luciditate, onestitate si responsabilitate, trebuie sa recunoastem ca rugby-ul romanesc se afla intr-o situatie catastrofala.
Dupa parerea mea, este datoria si responsabilitatea integrala a Federatiei de a raspunde acestor intrebari si de a prezenta comunitatii rugby-ului romanesc programul amanuntit al procesului de reconstructie, nu doar al echipei nationale, ci si al juniorilor, pornind de la (re)constructia fundatiei rugby-ului romanesc.

 

Rugby European Championship 2019: O infrangere onorabila?

Romania-Georgia 9-18 (6-3)

Orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Iar realitatea este ca rugby-ul romanesc se afla intr-un declin accentuat si o criza acuta care, pe masura trecerii anilor, a devenit din ce in ce mai profunda, afectand toate structurile functionale si mecanismele de formare a jucatorilor, incepand de la baza, adica de la nivelul juniorilor.
Ramasa fara antrenor principal, dupa indepartarea brusca a lui Thomas Lievremont, si fara a gasi un inlocuitor din randurile antrenorilor straini, Federatia a fost obligata sa recurga la o urgenta solutie de compromis:
Numirea lui Marius Tincu ca antrenor interimar, ajutat de Lynn Howells – fostul antrenor principal care a demisionat anul trecut – in pozitia de consultant tehnic din partea Rugby World.
Trebuie apreciata atitudinea celor doi tehnicieni – fosti antrenori ai „Stejarilor” – care, dupa ce cativa ani buni au condus Nationala – au acceptat sa revina si sa asigure conducerea temporara a echipei nationale intr-o perioada atat de dificila.
Asadar, cum ar trebui privit meciul cu Georgia?
Un meci cu gruzinii a fost, intotdeauna, greu, iar meciul de la Cluj nu putea fi privit, in acest context delicat, altfel decat ca un examen foarte dificil pentru echipa nationala.
De la bun inceput trebuie subliniat faptul ca echipele au abordat meciul de pe pozitii complet diferite.
De ce?
Simplificand datele problemei, explicatia ar putea fi oferita de reflectia unei calatorii imaginare intre agonia rugby-ului romanesc si extazul rugby-ului gruzin.
Rugby-ul romanesc trece printr-una dintre cele mai grele perioade din existenta sa – daca nu cea mai grea – caracterizata de o profunda stare de instabilitate, mediocritate si fragilitate la toate nivelele, de o adanca criza a valorilor, amplificata de rezultatele dureros de slabe ale juniorilor si, desigur, de dezastrul provocat de auto-eliminarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
In schimb, rugby-ul georgian continua cu pasi repezi progresul absolut remarcabil din ultimii ani, progres confirmat atat de echipa nationala de seniori – calificata direct la Cupa Mondiala din Japonia – cat, mai ales, de evolutiile foarte bune ale selectionatelor de juniori.
Performantele juniorilor reprezinta unul dintre cei mai buni indicatori ai evaluarii starii de sanatate a rugby-ului din cele doua tari. Iar din acest punct de vedere, nu exista comparatie intre georgieni si noi.
Selectionata Under-20 a Georgiei se mentine, de patru ani, in elita mondiala a juniorilor, fapt ce confirma progresul de ansamblu al rugby-ului gruzin.
Privind din acest unghi, meciul de la Cluj reprezenta pentru echipa noastra un meci al supravietuirii, in timp ce pentru georgieni constituia un meci de pregatire si de testare a unor jucatori tineri cu scopul de a forma lotul care va participa la Cupa Mondiala.
Un exemplu elocvent in acest sens l-a constituit linia intai a celor doua echipe:
Romania a inceput meciul cu „veteranii” Mihaita Lazar- Otar Turashvili-Andrei Ursache, in vreme ce georgienii i-au aruncat in lupta pe Guram Gogicashvili (20 de ani, 1 selectie) si Beka Gigashvili (26 de ani, 2 selectii), impreuna cu experimenatul taloneur Mamukashvili.
Mihaita Lazar si Andrei Urscahe au fost inlocuiti in minutul 49, in timp ce Gigashvili a fost inlocuit in minutul 59, iar tanarul pilier Gogicashvili (20 de ani) a iesit din teren abia spre sfarsitul meciului (cred ca prin minutul 70).
Este neobisnuit in rugby-ul de astazi ca, intr-un meci international, un pilier de 20 de ani sa ramana in teren 70 de minute! Iata, insa, ca Gogicashvili a facut fata cu brio duelului cu mult mai experimantetii sai adversari.
Mai mult decat atat, Beka Saginadze (20 de ani), fostul capitan al selectionatei U-20, a debutat pe postul de aripa de gramada, Tedo Abshandadze (20 de ani, 2 selectii) a fost titular la „uvertura”, iar Vano Karkadze (19 ani) a fost pe banca de rezerve.
Dupa cum lesne se observa, Georgia nu a avut nevoie sa aduca la Cluj jucatori cu mare experienta, precum Davit Kacharava, Davit Kubriashvili, Mikheil Nariashvili, Zurab Zhvania, Jaba Bregvadze, Karlen Asieshvili si Konstantin Mikautadze.
A fost limpede ca Milton Haig si-a permis sa arunce in lupta tineri fara experienta si chiar debutanti, in timp ce Marius Tincu a fost nevoit sa alinieze cea mai buna echipa posibila, alcatuita – cu foarte mici exceptii – din jucatori consacrati.
Banuiesc ca Otar Turashvili a fost rechemat la echipa nationala pentru a contracara, prin gabaritul sau, forta gramezii georgiene.
Asadar, Milton Haig a avut luxul de a alinia jucatori foarte tineri (o „uvertura” de 20 de ani si un pilier de 20 de ani!) fara a compromite rezultatul meciului, georgienii castigand fara probleme.
Prin urmare, cum sa privim aceasta partida?
Ca pe o infrangere onorabila?
Daca acesta a fost, cumva, scopul propus atunci se poate spune – si nu scriu aceste randuri cu ironie sau sarcasm, ci cu tristete – ca misiunea a fost indeplinita.
Am pierdut doar la 9 puncte diferenta, am primit numai doua eseuri, nu am fost surclasati, jocul fiind, in general, echilibrat.
Putem fi, oare, multumiti cu un asemenea mod de a evalua evolutia echipei nationale?
Fara indoiala, nu!
Daca ar fi sa ne multumim cu aceasta maniera de a privi lucrurile, atunci stacheta aprecierii valorice este asezata foarte jos.
Meciul a fost, intr-adevar, echilibrat, dar acest gen de echilibru oglindit de partida de la Cluj este inselator si nu aduce nici o nota pozitiva in tabara noastra si nici nu produce vreo satisfactie pentru rugby-ul nostru.
Orice analiza a acestui meci trebuie sa tina cont de faptul ca am fost invinsi intr-un meci in care Georgia a testat cativa jucatori foarte tineri, proveniti de la selectionatele de juniori, precum si jucatori cu foarte putine selectii, in vreme ce echipa noastra a „stors” tot „rezervorul” disponibil pentru a alinia cea mai buna echipa posibila, bazandu-se pe numerosi veterani.
Din punct de vedere tehnico-tactic, echipa noastra s-a straduit din rasputeri, dar, din pacate, nu a reusit prea mult.
Joc de picior mediocru, cu lovituri de picior imprecise, lipsite de eficacitate, fara urmari in planul crearii unei presiuni ofensive si care, in majoritatea cazurilor, au oferit baloane de atac adversarilor.
„Stejarii” au incercat sa atace cu linia de treisferturi, dar nu poseda, deocamdata, jucatori creativi capabili sa faca diferenta, strapungand defensiva adversa.
Perechea de mijlocasi nu a reusit sa creeze faze periculoase care sa surprinda defensiva adversa, si, in general, echipa noastra a etalat un joc lent, previzibil, fara inspiratie, fiind incapabila, cu mici exceptii, sa puna in pericol apararea georgiana.
Merita consemnate cursa lui Ionel Melinte din minutul 21 (nesustinut, insa), mol-ul di minutul 24 care a condus la lovitura de pedeapsa transformata de Vlaicu, precum si faza din minutul 54, atunci cand, aflata in inferioritatea numerica in urma eliminarii lui Calafeteanu, echipa noastra a obtinut o tusa la aproape 8 metri de but, a organizat mol-ul, dar Vlaicu a scapat balonul inainte.
In fazele celor doua eseuri marcate de georgieni, ratarea, in serie, a placajelor a ingaduit oaspetilor sa ajunga, cu prea mare usurinta, in butul nostru.
De cealalta parte, in ciuda faptului ca nu a demonstrat un joc de inalt nivel, Georgia a exercitat o presiune continua in gramezile ordonate, a etalat un joc mai variat si o viteza de executie superioara, atingandu-si scopul propus: obtinerea victoriei.
Poate fi privit acest meci ca un inceput al unei perioade de reconstructie dupa dezastrul de anul trecut?
Din pacate, raspunsul este nu.
Nu vreau sa dramatizes si as vrea sa ma insel in ceea ce priveste afirmatia care urmeaza, dar impresia mea este ca, in momentul de fata, echipa nationala pare ca un tren ajuns aproape de capatul liniei.
Inainte de a incheia, imi permit sa subliniez urmatoarele:
Romania a pierdut in fata Georgiei, dar, niciun moment, nu se poate pune la indoiala, devotamentul si loialitatea jucatorilor.
Tineri si veterani au venit impreuna sa joace pentru echipa tarii lor in conditii extrem, extrem de dificile. Lipsiti de sansa si de motivatia de a participa la Cupa Mondiala – momentul de varf al carierei oricarui jucator – din cauza unei grave greseali a propriei Federatii – jucatorii au continuat sa vina sa joace pentru echipa nationala.
In situatia actuala, de acum inainte, fiecare meci va fi un meci al supravietuirii, marcat de eforturile jucatorilor si ale antrenorilor in incercarea de a evita amplificarea dezastrului provocat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala.
Am pierdut onorabil cu Georgia.
Iata, suntem multumiti ca am invins Germania, cu bonus ofensiv (ce valoare reala are, insa acest bonus ofensiv?).
Sa speram ca vom invinge si Belgia.
Dar, meciurile grele vor fi cele cu Spania si Rusia.
Si, fara a diminua cu nimic meritele si progresul Spaniei si Rusiei, si fara a trai in trecut, dar pastrand in memorie traditia bogata si performantele rugby-ul romanesc de-a lungul anilor, faptul ca acesti doi adversari au devenit punctul de referinta principal in evaluarea valorii echipei nationale spune multe despre actuala situatie a rugby-ului nostru.

Nostalgia rugby-ului de altadata: Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!

Alexandru Penciu face parte din mitologia copilariei mele.

Pe maidanul din Bariera Vergului, ascuns in spatele primelor blocuri de pe Bulevardul Muncii (astazi Bulevardul Basarabia), peste drum de Parcul, care pe atunci se numea „23 August”, fotbalul era, desigur, sportul cel mai iubit.

Voinescu, Constantin, Ion Ionescu, Dumitriu II, Pircalab, Datcu, erau idolii nostri, ai copiilor care bateam mingea in fiecare zi, visand si sperand ca vom ajunge, candva, sa jucam la Steaua,

La noi in casa, insa, nu fotbalul era sportul-rege, ci rugby-ul.

Pentru tatal meu, reperul sportiv fundamental ale acelor vremuri era prima victorie impotriva Frantei (11-5 la Bucuresti, in 1960). Urmau, apoi, Bayonne (5-5), Bucuresti (3-0) si Toulouse (6-6).

Eram prea mic pentru a intelege imensa bucurie generata de acele rezultate, semnificatia lor, precum si impactul profund pe care aveau sa-l exercite asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc.

Ma aflam, inca, sub vraja balonului rotund, dar, intre Pircalab, „sageata Carpatilor” si Datcu, portarul nationalei, cei doi favoriti ai copilariei mele, se strecurase un nume pe care tatal meu il rostea cu admiratie: Penciu.

Auzindu-l atat de des, numele acesta mi s-a intiparit in minte, iar, treptat, pe masura ce descopeream rugby-ul, Pircalab si Datcu isi „pierdeau” locul de frunte in universul sportiv al adolescentului de mai tarziu.

Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!

Intr-o formatie in care inaintasii condusi de Viorel Morariu erau temuti de Crauste, Domenech, Moncla si ceilalti titani ai rugby-ului francez, Penciu era „regele treisferturilor”. Evoluand ca aripa si fundas in echipa nationala, din 1953 pana in 1967, Penciu a iluminat prin talentul sau o generatie exceptionala care a facut rugby-ul romanesc cunoscut in Europa.

Alexandru Penciu s-a nascut la Bucuresti, la 1 Noiembrie, 1932, intr-o familie in care cultura sportului era la loc de cinste.

Verii sai, Traian si Dumitru Picu au jucat rugby, primul, flanker, iar cel de-al doilea, pilier.

Verisoara sa, Alexandra Penciu, a facut parte din lotul national de gimnastica, alaturi de Elena Leustean, Sonia Iovan, Elena Dobrovolschi.

A copilarit in cartierul Oborului, acolo de unde au aparut si alti sportivi de marca ai Romaniei. Viitorul fundas al Nationalei de rugby a crescut impreuna cu fratii Nunweiller si cu Gheorghe Constantin, „profesorul” de mai tarziu. Ca multi alti mari jucatori de rugby, el nu a ajuns direct pe Planeta Ovala. A inceput cu fotbalul si aceasta nu-i de mirare din moment ce Nelu Nunweiller si fratii sai locuiau doar la o statie de tramvai de casa familiei Penciu.

A continuat, apoi, cu inotul. Rugby-ul a ramas ceva necunoscut pana in ziua in care Traian Picu, varul sau si viitorul flanker international, l-a adus la rugby. Asa a debutat Alexandru Penciu, in sezonul 1946-1947, la clubul Petrolul, intr-un meci impotriva echipei C.A.M, antrenata de Cornel Munteanu. Apoi, a evoluat timp de trei ani, 1949, 1950, 1951, la PTT, la juniori si la seniori, unde a jucat alaturi de Telu Diamandi si Feri Covaci, fostul international, care era si antrenor.

In 1952, Alexandru Penciu se transfera la CCA, echipa antrenata de Puiu Argesiu, si aici incepe cariera celui care va deveni cel mai mare jucator de treisferturi din istoria rugby-ului romanesc. O cariera care va dura, sub culorile echipei nationale si ale clubului militar, pana in 1967 si respectiv, pana in 1968.

De multe ori, sansa unui tanar jucator o constituie intalnirea cu o personalitate care poate exercita o influenta decisiva asupra evolutiei sale . Marea sansa a tanarului de 20 de ani a fost intalnirea cu Nicolae Gheondea, fundasul de atunci al echipei militare. „Nicu Gheondea – marturisea Alexandru Penciu, cu nostalgie, in 2007 – m-a invatat secretele rugby-ului. Datorita lui am putut realiza ceea ce am realizat in cariera mea”.

Superba dovada de recunostinta arcuita peste timp intre un jucator de exceptie si mentorul sau!

Talentul exceptional al tanarului fundas il propulseaza rapid in prima echipa CCA unde, dupa retragerea lui Nicu Gheondea, devine titular. Aproape imediat, debuteaza si in echipa nationala, in 1953, la Festivalul Mondial al Tineretului. Dinamovistul Buda fiind titular pe postul de fundas, Alexandru Penciu evolueza pe aripa stanga. De altfel, in partida cu Franta, in 1957, in care Vannier a reusit celebrul sau drop-gol, Romania a jucat, practic, cu trei fundasi, Buda fiind dublat de aripile Barascu si Penciu pentru a contracara forta ofensiva a francezilor.

Dupa accidentarea lui Buda, insa, tanarul jucator de la CCA se impune si la Nationala fiind, vreme de 10 ani, titular indiscutabil pe postul de fundas.

Alexandru Penciu face parte din categoria personalitatilor care au imbogatit domeniul in care au activat. El a fost si un intemeietor in rugby-ul romanesc fiind primul fundas care s-a intercalat in sarjele ofensive ale liniei de treisferturi, adaugand o dimensiune fundamentala, in plan ofensiv, postului reprezentat de purtatorul tricoului cu numarul 15.

Turneul din Marea Britanie: asa s-a nascut legenda

In 1955, selectionata Romaniei a intreprins primul turneu in Marea Britanie, intalnind trei echipe de renume: Swansea, Cardiff si Harlequins. Evolutia excelenta a echipei antrenate de Nicolae Padureanu i-a surprins pe britanici, formatia noastra invingand pe Swansea, 19-3, pierzand, greu, in fata faimoasei echipe din Cardiff, 3-6, si terminand la egalitate cu Harlequins, 9-9, chiar pe Twickenham.

Alexandru Penciu a fost jucatorul care, impreuna cu Viorel Morariu, a produs o profunda impresie asupra inventatorilor rugby-ului. In aceasta campanie „britanica”, a inceput sa se teasa legenda celui mai valoros fundas din istoria rugby-ului romanesc.

In partida cu puternica echipa galeza Cardiff, disputata pe celebrul stadion Arms Park, talentul tanarului fundas roman a „explodat” intr-o superba demonstratie de tehnica, viteza si indemanare!

Prin loviturile sale de picior si, mai ales, prin intercalarile sale in linia de treisferturi, fundasul nostru a castigat inima si respectul spectatorilor galezi. Intr-o faza care a facut sa tremure apararea adversa, Penciu a pornit din butul sau intr-o cursa irezistibila, sprintand in urmarirea propriei sale lovituri de picior, ”ramasand” balonul si fiind blocat, in extremis, de aripa galezilor!

Corespondentul ziarului „The Times” l-a socotit pe Alexandru Penciu „stralucitor” in timp ce Ron Griffiths, cronicarul ziarului South Wales Evening Post, a subliniat faptul ca „…pentru Alexandru Penciu meciul a constituit un alt triumf (NR dupa meciul anterior castigat, 19-3, la Swansea). El a castigat inimile spectatorilor, combinand jocul defensiv foarte sigur cu un stil agresiv care a rivalizat cu cel al marelui Bob Scott… El a fost eroul meciului…”.

Ziaristul R.T. Gabe evidentia in cronica sa publicata in Western Mail&South Wales News ca „Jucatorul care a produs cea mai puternica impresie a fost fundasul roman A.Penciu care a fost idolul tribunelor. In afara puternicei lovituri de picior, el poseda tehnica lui Bob Scott fundasul selectionatei All Blacks”.

Iar John Billot, alt ziarist al cotidianului galez, a intarit opinia colegului sau afirmand ca „ Romanii pot fi multumiti cu faptul ca poseda in tanarul de 21 de ani (N.R jucatorul nostru avea,de fapt, 22 de ani) Alexandru Penciu un „Bob Scott de buzunar”, el fiind cel mai bun jucator al meciului”!

Si pentru a-i face sa inteleaga pe mai tinerii cititori semnificatia acestei comparatii, imi ingadui o scurta divagatie pentru a-l prezenta pe Bob Scott.

Robert William Henry Scott a fost unul dintre cei mai mai mari fundasi din istoria rugby-ului neo-zeelandez. Evoluand in perioda 1946-1954, el a fost poreclit „The Master” (Maestrul), fiind deseori comparat cu faimosii sai predecesori Billy Wallace si George Nepia, fundasul „Invincibililor”.

Prin urmare, unul dintre cei mai valorosi fundasi All Blacks, Bob Scott, a constituit termenul de comparatie folosit de ziaristii britanici pentru a evidentia clasa lui Alexandru Penciu! Clasa unui fundas roman!

Si, sa nu uitam, aceasta se intampla in 1955 cand Romania de-abia incepuse sa faca primii pasi ai reantoarcerii in arenele rugby-ului european.

Asadar, meciul de la Cardiff a insemnat nasterea legendei marelui jucator roman.

Atunci, in dupa amiaza zilei de 7 septembrie 1955, fundasul echipei Romaniei care pasea pe gazonul stadionului Arms Park era Alexandru Penciu. La sfarsitul celor 80 de minute si la capatul unui meci fabulos, cel care parasea terenul, ca fundas al Romaniei, era Alexander the Great!

Splendida „schimbare” de nume! Splendida „transformare” a tanarului fundas roman!

Alexandru Penciu a facut parte si din selectionata care a vizitat Anglia in anul urmator. In 1956, Romania a disputat trei partide, terminand la egalitate doua partide, 6-6 cu Leicester si cu Bristol, si obtinand o victorie, 10-6 cu Gloucester.

Meciurile cu Franta – confirmarea valorii

Daca turneele din Marea Britanie au reprezentat semnele aparitiei unui jucator absolut deosebit, meciurile cu Franta au insemnat confirmarea valorii sale.

 

Cariera lui Alexandru Penciu a fost strans legata de meciurile cu selectionata Frantei si, in special, de seria celor patru partide in care echipa noastra nu a pierdut in fata „Cocosilor”. Patru meciuri in care Romania nu a pierdut in fata lui Crauste, Moncla, Domenech, Boniface, Dupuy, Lacaze!

Evident, zenitul acestei serii magnifice l-a constituit marea victorie, 11-5, obtinuta la Bucuresti, pe 5 iunie 1960, in care Penciu a marcat 8 din cele 11 puncte ale echipei noastre, doua drop-goluri si transformarea eseului lui Barbu.

In anul urmator, echipa noastra terminat la egalitate, 5-5, la Bayonne, intr-un meci in care Alexandre le Grand a transformat eseul lui Viorel Morariu si l-a dominat net, dupa parerea lui Gerard de Ferrier, cronicarul ziarului Le Monde, pe Claude Lacaze, fundasul Frantei. Obiectivitatea ziaristului francez – un fundas roman sa il eclipseze pe adversarul sau francez! – nu a facut altceva decat sa sublinieze valoarea incontestabila a lui Penciu.

In 1962, la Bucuresti, Romania invingea, pentru a doua oara, Franta, 3-0, gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Alexandru Penciu.

Un an mai tarziu, echipa noastra se „incapataneaza” sa nu piarda si reuseste un egal, 6-6, la Toulouse, Penciu inscriind un drop gol, adaugand, astfel, trei puncte eseului marcat de Puiu Dragomirescu.

Meciul de la Nantes (3-11, in 1967), in care Penciu a inscris cele 3 puncte ale echipei noastre a constituit ultimul meci in Nationala. Dupa partida de la Nantes, dupa 32 de selectii sub culorile „Tricolorului”, marele fundas se retrage, la 35 de ani, din echipa nationala sub tricoul careia stralucise atatia ani.

Dar Alexandru Penciu nu a stralucit doar in meciurile echipei nationale. Cu echipa sa de club CCA/Steaua, Alexandru cel Mare a castigat de cinci ori campionatul si de patru ori Cupa Romaniei.

Imi ingadui sa reproduc doar doua dintre fazele memorabile – extrase din tolba de amintiri a fundasului stelist – care au bucurat ochii si sufletele suporterilor romani:

Eseul dintr-o partida cu Dinamo, pe Parcul Copilului, cand receptionand o lovitura imprecisa a lui Giugiuc, mijlocasul dinamovist, Penciu si-a pacalit adversarii mimand o incercare de drop gol, lansandu-se apoi intr-un contraatac surprinzator, slalomand printre adversari si inscriind eseu la capatul unei curse splendide.

Drop-ul marcat, de la 55 de metri, intr-un meci decisiv cu Grivita Rosie, prin 1963 sau 1964 (este mult de atunci!) in conditiile unui vant lateral foarte puternic care facea imposibila orice transformare. Penciu a lansat balonul nu catre buturi, ci, lateral, impotriva vantului, care a purtat, apoi, balonul printre zveltele „suliti” ale „H”-ului! Steaua a castigat cu 6-0 devenind, astfel, campioana nationala.

Perioada Rovigo – Primul „Grande straniero”

Dupa retragerea din activitatea interna si internationala, Alexandru Penciu pleaca, la solicitarea clubului Rovigo, in Italia. La 29 Noiembrie 1969, el soseste la Rovigo, la clubul Tosimobili, unde activeaza ca jucator-antrenor in perioada 1969-1973. Alexandru cel Mare devenea, astfel, primul „grande straniero” sosit la Rovigo!

In 1973 se intoarce in tara, dar in 1974 pleaca, din nou, la Rovigo, clubul italian organizandu-i un meci de adio. Atunci, Alexandru Penciu se hotaraste sa „ramana” stabilindu-se in Italia, impreuna cu sotia, Eugenia, si fiica sa, Alexandra.

Drept urmare, ideologia stramba a acelor vremi a decis ca numele unuia dintre cei mai valorosi jucatori romani sa fie sters din istoria rugby-ului romanesc.

Dupa o scurta escala in Canada, la Montreal, in 1978, Alexandru Penciu petrece doi ani, intre 1978 si 1980, ca antrenor la Oyonnax, in Franta.

In 1980 se reantoarce in Italia, antrenand la Mantova, Villadose si stabilindu-se, in cele din urma, la Belluno, ca antrenor, acolo unde traieste si astazi. El s-a ocupat, in principal, de pregatirea copiilor si juniorilor, cautand sa formeze viitori jucatori pe care sa se poata baza rugby-ul italian.

Si inainte de a incheia:

Domnule Penciu, multumiri pentru tot ceea ce ati daruit rugby-ului romanesc!
Post-Scriptum.

Am scris aceste randuri, in primul rand, in semn de respect pentru Alexandru Penciu, cel mai mare jucator de treisferturi din istoria, de pana acum, a rugby-ului romanesc si care reprezinta un reper important in istoria sportului cu balonul oval de la noi.

Un jucator care, din cauza faptului ca a parasit tara in 1974, a fost sters, pentru o vreme, din istoria rugby-ului nostru. In pofida nedreptatii impuse de o ideologie stramba, el a continuat sa existe in constiinta iubitorilor si suporterilor rugby-ului nostru, chiar si atunci cand numele sau fusese radiat din istoriografia rugbyului. Daca statistica l-a sters, temporar, din catastifele ei, istoria afectiva a rugby-ului romanesc nu l-a uitat niciodata.

Am scris aceste randuri dintr-un profund respect pentru generatiile care au reprezentat trecutul rugby-ului romanesc. Respectul pentru trecut atrage si respectul pentru prezent si viitor. Sa nu ii uitam pe marii jucatori de altadata, sa ii cinstim si sa-i pretuim, asa cum se cuvine, pentru valoarea lor si pentru loialitatea demonstrata fata de rugby-ul romanesc.

Am scris aceste randuri si pentru ca tinerii rugbysti de astazi sa realizeze ca Romania a avut un fundas de clasa mondiala care a impresionat pana si pe inventatorii rugby-ului.

Turneul World Rugby U20 Trophy: Prea mici pentru o competitie atat de mare

Stiu, sunt probleme mult mai complexe si complicate in lumea in care traim; probleme mult mai importante decat rugby-ul.

Dar, in aceasta „lume, nebuna, nebuna, nebuna” care, parca, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai nebuna, trebuie sa ne pastram pasiunile, simtindu-le si traindu-le cu bucuriile si tristetile lor.

Si se intampla ca rugby-ul sa fie una dintre ele.

Nu este usor sa scrii despe evolutia selectionatei noastre U20 la turneul World Trophy desfasurat la Bucuresti.

Imi imaginez, insa, ca este infinit mai greu pentru jucatori si antrenori sa incerce sa analizeze cele patru meciuri ale echipei noastre.

In acest context, nu stiu cum poate fi caracterizata evoluția selectionatei noastre U20 fara a atinge ranile deschise ale rugby-ului romanesc.

Cum trebuie privita participarea echipei noastre la acest turneu?

Cu intelegerea si acceptarea unui esec care era, parca, de mult anuntat?

Cu o resemnare obosita exprimata sub semnul „atata putem”?

Criticand, cu sau fara patima, cu sau fara masura?

Exista, desigur, diferite puncte de vedere, unghiuri de abordare diferite si perspective diferite prin prisma carora poate fi evaluata participarea echipei noastre la acest turneu.

Eu imi permit sa incep cu urmatoarele observatii:

In primul rand, trebuie subliniat faptul ca echipa noastra nu s-a calificat la acest turneu, participarea sa fiind posibila, prin invitatie, datorita calitatii Romaniei de tara organizatoare a competitiei.  A fost un gest binevoitor al World Rugby pentru a rasplati eforturile organizatorice si pentru a oferi, in acelasi timp,  selectionatei tarii gazda sansa de a participa la un turneu de anvergura, intalnind echipe puternice pe care nu ar fi avut, altfel, ocazia de a le infrunta.

Dupa cum a declarat, intr-o maniera foarte deschisa, Danie de Villiers, antrenorul echipei, inainte de inceperea turneului:„Sapte echipe s-au calificat, noi, practic, nu am fi avut nicio sansa sa fim aici”.

In al doilea rand, s-a observat, in mod clar, ca echipa nationala U20 nu apartine acestei grupe valorice  – World Rugby U20 Trophy  – aflandu-se, la ora actuala, departe, foarte departe de nivelul cerut de o asemenea competitie.

Dupa cum se stie, echipa noastra a facut parte din aceeasi grupa cu Namibia, Samoa si Hong Kong, jucand apoi cu selectionata Canadei pentru locurile 7-8.

Samoa era socotita cea mai dificila adversara, urmata de Namibia si Hong Kong, Samoa calificandu-se, de altfel, in finala turneului, impreuna cu Fiji.

Rezultatele se cunosc: 26-55 cu Namibia, 17-31 cu Samoa, 33-56.cu Hong Kong, 14-71 cu Canada.

213 puncte si 28 eseuri primite, 90 puncte si 12 eseuri marcate.

Nu am considerat si nu consider statistica drept supremul instrument de evaluare al performantei sportive; dar, in cazul de fata, datele statistice de mai sus constituie un indicator relevant care arata nivelul extrem, extrem de scazut la care s-a prezentat echipa noastra.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, cuvintele par a fi de prisos.

Si totusi, sa privim si dincolo de statistici:

Am urmarit meciurile cu Namibia, Hong Kong si Canada (nu si pe cel cu Samoa), iar echipa noastra mi s-a parut ca o echipa de incepatori amatori aruncata intr-un turneu de profesionisti, in care, pur si simplu, nu a facut fata, fiind surclasata de adversari.

Au fost momente in timpul acestor meciuri in care am avut impresia ca echipa noastra era un partener de antrenament cu care adversarii executau si repetau schemele de joc pentru viitoarele lor partide.

Am vazut o echipa nationala de juniori dezorientata, dezorganizata, nesigura, lipsita de repere solide, devenind din ce in ce mai fragila, vulnerabila si resemnata pe masura trecerii minutelor; o echipa coplesita de propriile limite pe care le descoperea aproape in fiecare faza de joc, dovedindu-se neputincioasa si incapabila sa reactioneze, intr-o maniera energica si eficienta, in fata situatiilor de joc create de adversari; o echipa incapabila sa controleze si sa domine jocul si care nu a dat, absolut nicio clipa, impresia, ca poate castiga meciul respectiv.

Cand ne gandim ca, in aprilie, la Campionatul European, echipa noastra a pierdut in fata Olandei cu 38-40, iar acum a primit 56 de puncte si 7 eseuri in meciul cu  selectionata Hong Kong –  doua selectionate care, cu tot respectul cuvenit, nu au fost niciodata o forta in rugby-ul mondial, – atunci dimensiunea crizei rugby-ului juvenil capata proportii dramatice.

Nu am posibilitatea de a urmari meciurile din competitiile interne de juniori, prin urmare, nu pot emite pareri despre calitatea acestor competitii.

Dar, prin definitie, o echipa nationala  oglindeste calitatea  si nivelul competitiilor interne, cuprinzand in randurile sale, pe cei mai buni jucatori din campionatul intern. Din acest punct de vedere, imaginea produsa de echipa nationala U20 nu este incurajatoare si nu are darul de a ne da mari sperante pentru viitorul apropiat.

Cele mai dureroase si intristatoare aspecte ale evolutiei echipei noastre le-au constituit, dupa parerea mea, urmatoarele:

  • Saracia mijloacelor tehnice de exprimare in teren, o saracie amplificata de neputinta de a executa corect procedeele de baza ale jocului de rugby (pase, placaje, lovituri de picior).
  • Un joc lipsit total de creativitate, de coeziune, rigoare si orientare in teren, proiectat pe fundalul cenusiu al unei acute absente a unui elementar simt al jocului colectiv.
  • Inexistenta capacitatii defensive.
    • Cand incasezi 213 puncte si 28 de eseuri in patru meciuri, iar in trei dintre ele primesti 55, 56 si, respectiv, 71 de puncte, este limpede faptul ca sistemul defensiv a lipsit cu desavarsire.

In asemenea conditii, nu se mai poate vorbi de tactica, deoarece fara mijloace tehnice de baza, fara coeziune si simt colectiv, nu se poate construi si executa in teren nici cel mai simplu plan tactic.

Dupa cum, din aceleasi cauze enumerate mai sus, nu cred ca se poate identifica un stil de joc al Nationalei de juniori.

Daca a existat, totusi, o palida intentie in aceasta directie, atunci stilul de joc a fost un stil previzibil, lent, lipsit de viteza, static, si, prin urmare, usor de contracarat de adversari.

In general, cand am avut posesia balonului, jocul nostru s-a bazat pe incercari individuale de patrundere in forta, fara o sustinere colectiva adecvata.

Cand in jocul unei echipe de rugby, indiferent de varsta jucatorilor, abunda actiunile individuale, intamplatoare, confuze, actiuni care reprezinta singurul instrument ofensiv aflat la indemana jucatorilor, acesta este un semn care arata saracia mijloacelor de exprimare in teren si incapacitatea de a inchega un joc colectiv.

In turneul de la Bucuresti, echipa nationala U20 a esuat, ca o nava in continua deriva, pe ultimul loc al competitiei,  departe, foarte departe de celelalte participante, dezamagindu-si suporterii in multe privinte:

Calitatea executiei a fost submediocra, incepand cu lentoarea si nesiguranta paselor si terminand cu placajale ratate si imprecizia loviturilor de picior.

Jucatorii nostri au fost complet depasiti in privinta vitezei de executie, iar loviturile de picior au fost trimise, de cele mai multe ori, la intamplare.

Rostul unei lovituri de picior de urmarire, bine executate, este de a pune in dificultate fundasul sau aripile echipei adverse in momentul receptionarii balonului, incercand, in acelasi timp, crearea unui moment de presiune asupra defensivei. Ori, in majoritatea cazurilor, loviturile de picior ale echipei noastre, nu au avut, nici pe departe, efectul scontat.

De cele mai multe ori, au fost lansate la intamplare, fara ca ele sa fie urmarite de jucatorii nostri, oferind adversarilor ocazia de a lansa contraatacuri rapide. Cel putin in meciul cu Namibia,  au fost faze in care namibienii au lansat contraatacuri, absolut nestingheriti, incercarile de placaj ale jucatorilor nostri petrecandu-se cand adversarul purtator al balonului se afla, deja, aproape de „22”-ul nostru.

Sa fim realisti, lucizi si obiectivi in evaluarea comportarii echipei noastre in acest turneu:

Sa nu ne amagim cu ideea ca ne-am fi batut singuri in vreunul din aceste patru meciuri.

Am fost invinsi, in mod clar, de adversari care ne-au fost superiori pe toate planurile: fizic, tactic, tehnic, viteza de executie.

Infrangerile echipei noastre nu se datoreaza unei zile slabe; ci faptului ca  nu a reusit sa se ridice, in planul manierei de joc, la nivelul minim cerut de o asemenea competitie.

In orice domeniu, una dintre conditiile progresului este aceea de a invata de la cei mai buni decat tine. Acest adevar este valabil si in rugby.

Sunt de acord ca este foarte util ca juniorii nostri sa joace cu echipe puternice.

Sunt de acord ca si din înfrangeri se poate invata.

Dar, in acelasi timp, juniorii au nevoie sa atinga un anumit nivel de pregatire inainte de a infrunta echipele puternice si a invata din infrangeri „utile”. Ceea ce, dupa parerea mea, nu a fost cazul selectionatei U20.

In acest context, se poate pune intrebarea:

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei, in care a primit 71 de puncte?

Dar cei care iubesc rugby-ul romanesc, dintr-o sincera pasiune, meritau si merita mult mai mult decat a oferit Nationala U20.

Esecul usturator suferit la turneul World Rugby U20 Trophy nu este doar esecul unei echipe nationale; este esecul unui sistem si al procesului de formare al juniorilor.

Turneul U20 de la Bucuresti a demonstrat nu doar limitele echipei nationale de juniori U20; ci, ceea ce este grav si foarte ingrijorator, a etalat limitele sistemului de rugby juvenil, confirmand – daca mai era nevoie – criza profunda, prelungita si problemele serioase, de fond, structurale, ale rugby-ului juvenil care contiuna sa alunece, de ani de zile, pe toboganul mediocritatii.

Unde se va opri, oare?