Constructia interioara a fiecaruia dintre noi determina, in mare masura, valorile pe care le
imbratisam, pe care le respectam si care ne calauzesc in viata.
Valorile pe care le pretuim in viata, le pretuim si in sport.
Intr-o lume in care servetelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cat de mare ar fi el –
sunt scoase la vanzare, la licitatie, pe internet; intr-o lume ale carei principii par fi incalcite intr-o
confuzie latenta; intr-o lume in care reperele fundamentale par a se clatina, si in care falsele
valori, spoite in culorile artificiale ale imposturii, mediocritatii si incompetentei, cauta sa-si
impuna vointa stramba, uneori sub forma unor invizibile camasi de forta, este nevoie de
reantoarcerea la limpezimea, curatenia si aprecierea valorilor autentice.
Mai exista ele? Sper ca ele inca exista…
Unde sa le cautam? In prezent? In trecut?
Desigur, depinde de fiecare dintre noi sa isi caute, in plan spiritual si moral, reperele solide de
care simte ca are, cu adevarat, nevoie.
Poate ca povestea care urmeaza are prea putina legatura cu rugby-ul. Sau, poate ca undeva,
ajungand la radacinile sale, cititorii vor gasi o legatura.
Povestea care urmeaza nu este, insa, povestea unui rugbyst.
Este, inainte de orice, povestea unui barbat care s-a intamplat sa fi jucat si rugby in viata lui. Si a
jucat bine, chiar foarte bine.
Rugby-ul, insa, a constituit doar un episod in viata sa.
Pentru el, rugby-ul a fost asemenea unui port in care s-a oprit pentru o vreme, unde si-a lasat
insemnele sale sportive, pornind, apoi, mai departe, pentru a-si implini destinul ce ii fusese
harazit.
Un destin ce l-a dus spre implinirea unor fapte care s-au ridicat mai presus decat orice intrecere
sportiva.
Asadar, a jucat rugby…dar altele au fost faptele care l-au propulsat deasupra multora dintre cei
care il urmarisera evoluand pe terenul strajuit de „Has”-uri.
S-ar putea ca numele sau – Robert Blair „Paddy” Mayne – sa nu spuna prea multe cititorilor.

Sper ca la sfarsitul acestui articol, cititorii sa aiba curiozitatea de a afla mai multe despre el.
Si, poate ca numele sau va patrunde si va ramane aninat, undeva, in memoria afectiva a unora
dintre cei care vor fi citit aceste randuri.
Paddy Mayne s-a nascut la 11 ianuarie 1915, in Irlanda de Nord, la Newtownards, in tinutul
County Down.
A studiat Dreptul la Queen’s University, in Belfast, universitate la care a jucat si rugby, dar a
practicat si boxul. De altfel, in timpul studentiei, el a castigat titlul de campion universitar la
categoria grea.
In rugby s-a afirmat repede, iar in anul 1937 a debutat in selectionata Irlandei intr-un meci cu
Tara Galilor, meci pe care irlandezii l-au castigat cu 5-3.
Dupa doar 6 meciuri internationale cu echipa Irlandei, Mayne, titular in linia a doua, a fost
selectionat in lotul „Leilor” Britanici care, in 1938, au intreprins un lung turneu – din iunie pana
in septembrie – in Africa de Sud. O performanta care, din punct de vedere rugbystic, trezeste
respect si care trebuie pretuita ca atare.
De-a lungul a trei luni si jumatate, „British Lions” au sustinut 24 de meciuri dintre care trei
meciuri test cu selectionata Springboks.
Faptul ca Paddy Mayne a jucat in 20 din cele 24 de meciuri disputate, incluzand cele trei
meciuri-test, este o dovada a valorii sale indiscutabile, el dovedindu-se a fi unul dintre jucatorii
de baza ai echipei.
„British Lions” au pierdut seria testelor, 2-1, dar in cel de-al treilea test, castigat cu 21-16, Paddy
Mayne a „jucat meciul vietii sale”, dupa cum descriu Clem Thomas si Greg Thomas, evolutia
irlandezului, in cartea lor dedicata istoriei selectionatei British&Irish Lions.
Turneele „Leilor” au fost insotite, mai mereu, de o tesatura de intamplari si povesti care au
amplificat aura de legenda a acestei selectionate a Insulelor Britanice.
Legendele au, desigur, farmecul lor, dar, ca intotdeauna in asemenea cazuri, granita dintre mit si
realitate a fost si este greu de stabilit.
Turneul din 1938 a fost un turneu de-a lungul caruia ispravile lui Paddy Mayne au facut ca el sa
devina si sa ramana una dintre cele mai pitoresti figuri din istoria „Leilor” britanici.
Ispravile sale par a fi desprinse, cu adevarat, din legendele rugby-ului.
Incepand cu excesele bahice, cu incaierarile cu docherii din porturile sud-africane, continuand cu
eliberarea (temporara) unui detinut inlantuit care lucra la ridicarea tribunelor stadionului Ellis

Park, din Johannesburg, si terminand cu vanarea unei antilope pe care a adus-o, pe umeri, in
plina noapte, la hotelul echipei!
Era un caracter aparte, cu o personalitate puternica, caruia nu ii placea sa se supuna regulilor
impuse de o autoritate anume.
Un caracter puternic care si-a purtat prin viata, pacatele si frustrarile, neamplinirile si
implinirile, in felul sau, altfel decat cei din jurul sau.
Cariera sa rugbystica a fost intrerupta de inceperea celui de-al doilea razboi mondial, dar scopul
articolului de fata nu este acela de a prezenta ispravile sale rugbystice; ci, de a prezenta un episod
din viata sa de soldat, episod povestit in cartea „Rogue Heroes” scrisa de Ben MacIntyre.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Paddy Mayne a fost recrutat de David Stirling, cel
care a intemeiat SAS (Special Air Service), trupele speciale britanice.
Ca membru al trupelor speciale, Paddy Mayne si-a riscat viata in numeroase actiuni periculoase
din nordul Africii, actiuni de sabotare a bazelor germane si italiene instalate in nordul Africii.
Acesti oameni plecau de la bazele aliatilor, in misiuni din care nu stiau daca se vor mai intoarce.
Unii s-au intors, altii, niciodata…
Si in acest context dramatic, as vrea sa amintesc doar un episod care s-a petrecut in Aprilie,
1945, atunci cand trupele SAS (Special Air Service) se aflau pe teritoriul Germaniei. Misiunea
grupului condus de Mayne era aceea de a deschide drumul Diviziei a 4-a Mecanizate Canadiene
catre Oldenburg si Wilhelmshaven, baza submarinelor U-boot.
La prima vedere, misiunea nu era considerata periculoasa, informatiile seviciilor secrete
neindicand o prezenta semnificativa a trupelor germane in zona respectiva.
Informatiile nu erau, insa, intrutotul corecte, ramasite ale Diviziei 1 de Parasutisti – trupe de elita
ale armatei germane – asteptau, langa satul Borger, in cladirile unei ferme parasite si in padurea
din apropiere, inaintarea aliatilor.
In urma ambuscadei, doi dintre camarazii lui Mayne au fost impuscati, iar opt dintre soldati,
dintre care doi erau grav raniti, au ramas izolati intr-o rapa, fiindu-le imposibil sa se retraga care
pozitiile aliate.
In asemenea momente de cumpana, ies la iveala adevaratii lideri; cei nascuti si nu facuti, cei
care, prin deciziile lor, pot face diferenta intre curaj si lasitate, intre viata si moarte.
Si atunci, locotenent-colonelul Mayne a cerut un jeep si un voluntar care sa il insoteasca in
actiunea de salvare a ranitilor.

Voluntar s-a oferit un tanar locotenent, John Scott, si impreuna, s-au urcat intr-un jeep care avea
montate doua mitraliere Vickers.
Paddy Mayne s-a asezat la volan si a pornit catre rapa in care zaceau, izolati si raniti, camarazii
sai, ordonandu-i locotenentului Scott sa traga foc continuu catre liziera padurii ocupata de
parasutistii nemti.
Trecand pe langa raniti, le-a strigat ca ii va ridica la intoarcere.
A strabatut toata distanta de-a lungul lizierei, in spatele careia banuia ca se ascunde inamicul, iar
apoi a intors jeep-ul, John Scott continuand schimbul de foc cu parasutistii aflati la adapostul
padurii. Puterea de foc a inamicului a scazut treptat si pana la urma armele au amutit.
Paddy Mayne a oprit, a coborat din jeep, i-a ridicat pe raniti mutand-i in masina si apoi au
demarat catre liniile trupelor aliate.
Operatiunea de salvare a camarazilor raniti a durat mai putin de patru minute.
Patru minute infernale.
Patru minute. Atat.
John Scott, tanarul locotenent care l-a insotit pe Mayne in aceasta operatiune, a marturisit ca „
Niciodata nu am avut privilegiul de a fi martorul unui asemenea curaj precum cel aratat de
Colonelul Mayne de-a lungul intregii actiuni’.
Rapoartele oficiale au descris aceasta actiune drept „sinucigasa”.
Unul dintre ofiterii sai a declarat: „Nu poate exista decat o singura explicatie a faptului ca
locotenent-colonelul Mayne nu a fost ucis. Curajul inimaginabil si indrazneala de care a dat
dovada conducand jeep-ul de-a lungul liniei de foc, i-a uimit, pentru moment, pe inamici”.
Dar locotenent-colonelul Paddy Mayne a fost de alta parere: „Oamenii cred ca sunt un irlandez
nebun, dar nu este adevarat. Am calculat riscurile, le-am cantarit si dupa aceea am pornit in
actiune”.
Cand am inceput sa citesc citesc cartea lui Bill MacIntyre, am pornit cu ideea de a descoperi
amanunte despre un rugbyst irlandez, care a facut parte din selectionata British Lions.
Pe masura ce citeam, am inceput, insa, sa descopar altceva: alte dimensiuni ale caracterului
uman, alte repere, un alt univers, aflat departe, foarte departe de meciurile, tribunele si terenurile
de rugby.
Si tocmai aceste descoperiri m-au determinat sa scriu articolul de fata.
Am citit si recitit faptele locotenent-colonelului Paddy Mayne.

Sa luam aminte:
Nu a fost sarja unui jucator de linia a doua, spargand „zidul” defensivei adverse, galopand, apoi,
impetuos, in uralele spectatorilor catre linia butului.
Paddy Mayne nu se afla pe Ellis Park, pe Twickenham sau pe Lansdowne Road.
Nu, nu era intr-un meci al Irlandei sau al „Leilor Britanici”.
Nu, nu era vorba de un meci de rugby; ci, de cu totul si cu totul altceva.
Nu, nu era inconjurat de atmosfera entuziasta a unui stadion de rugby, nu era vorba de o
inclestare sportiva, la sfarsitul careia urma „repriza a treia” unde se canta si se ciocneau pahare
de bere, fiecare plecand, apoi, la casa sau hotelul lui.
Era vorba de o realitate tragica, dramatica, traita secunda de secunda, la granita dintre a fi si a nu
mai fi.
Era vorba despre viata si moarte.
Era vorba despre frica si spirit de sacrificiu.
Era vorba despre lasitate si curaj.
Era realitatea crunta, cruda, dureroasa si primejdioasa a razboiului.
Paddy Mayne se afla doar intre camarazi de arme si dusmani.
Fapta sa a fost o fapta de vitejie, de curaj, de cutezanta, care a depasit, cu mult, dimensiunile
normalului (daca notiunea de normalitate exista in razboi).
S-a intamplat ca Paddy Mayne sa fi jucat rugby, dar eroismul nu este un apanaj al rugby-ului. Nu
toti rugbystii au fost eroi si nu toti eroii au jucat rugby.
Robert Blair Mayne visa sa ajunga scriitor.
Visul sau nu s-a transformat niciodata in realitate.
Dar i-a fost dat sa implineasca, intr-un plan diferit, si nu in vise, ci in realitatea cruda a
razboiului, ceva ce a capatat o cu totul si cu totul alta dimensiune…
Poate ca tocmai aceste trasaturi de caracter l-au facut pe tanarul Paddy Maine sa fi jucat si rugby.
In orasul sau natal, Newtownards, in Conway Square, se afla statuia in bronz ridicata in onoarea
si intru amintirea locotenent-colonelului Blair Paddy Mayne.

Imi place sa ma gandesc ca in straturile structurii de bronz ale statuii din Conway Square,
rugbystul Paddy Mayne este alaturi de locotenent-colonelul Robert Blair Mayne.
Am scris aceste randuri pentru a aduce in atentia cititorilor un episod exceptional din viata unui
om deosebit.
Exista asemenea momente in viata, momente-limita, pline dramatism si de maxima tensiune, in
care ies la iveala caracterul adevarat al individului si fibra morala din care este zamislit.
Momente in care liderii – nascuti si nu facuti – se ridica, in mod natural, la inaltimea datoriei
cerute de o situatie limita. Si, uneori, chiar mai sus…
Momente in care un lider se arata capabil de a scoate la lumina, prin comportamentul sau moral
si prin actiunile sale, forta caracterului uman, iluminand chiar si cel mai malos, intunecat si
sumbru peisaj, asa cum este cel al razboiului.
Eu cred ca faptele lui Paddy Mayne si-au pastrat intacta puterea de a ilumina si acum, dupa atatia
si atatia ani.
Si, mai ales, acum…
Intr-o lume in care servetelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cat de mare ar fi el –
sunt scoase la vanzare, la licitatie pe internet, intr-o lume ale carei principii par fi incalcite intr-o
confuzie latenta, o lume in care reperele fundamentale par a se clatina, si in care falsele valori,
spoite in culorile artificiale ale imposturii, mediocritatii si incompetentei, cauta sa-si impuna
vointa stramba, uneori sub forma unor invizibile camasi de forta, este nevoie de reantoarcerea la
limpezimea, curatenia si aprecierea valorilor autentice.
Si mai este un motiv: citind povestea lui Paddy Mayne ma gandeam cat de usor rostim astazi
cuvantul „erou”.
De multe ori, acest cuvant, rostit des si cu o nepotrivita usurinta si superficialitate, in imprejurari
care nu justifica, intotdeauna, rostirea lui, s-a tocit, pierzandu-si sensul initial si bogatia morala
pe care o exprima.
Poate ca povestea lui Paddy Mayne, barbatul care s-a intamplat sa fi jucat si rugby, ne va face sa
ne gandim, indelung si profund, la semnificatia a ceea ce inseamna sa fii, intr-adevar, un erou.
Eugen Cionga -Toronto
Bibliografie:
Rogue Heroes -Bill MacIntyre.
125 Years of The British&Irish Lions – Clem Thomas and Greg Thomas.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s