Vin francezii !

Cuvinte scufundate in valurile timpului, nascute in sufletul candid al copilului de ieri si care au ramas gravate in memoria afectiva a barbatului matur de astazi.

Cuvinte care au pastrat un parfum unic, al unei lumii rugbystice care a fost si nu mai este.  Amintiri invaluite intr-un parfum dulceag si, in acelasi timp,  puternic, precum parfumul vinului bun, invechit in butoaie de stejar.

In ciuda trecerii anilor, ele au pastrat aceeasi rezonanta. Intensa. Nostalgica. Profunda. Plina de mangaierea si caldura amintirilor pretioase sufletului.

Vin francezii !

Asteptandu-i pe francezi, mica familie a rugby-ului romanesc fremata de nerabdare si se pregatea tot anul pentru a-i infrunta pe ″Cocosi″. 

Meciul impotriva Frantei era cel mai important eveniment al sezonului, era zenitul rugby-ului romanesc. De obicei, francezii soseau toamna in Romania, s-a intamplat, insa sa vina si vara, ca in acel an de gratie 1960, cand i-am invins pentru intaia oara.

Dar, ori de cate ori veneau, un vant primavaratec, moale, liberator si plin de speranta, sufla pe aleile rugby-ului romanesc.

Vin francezii !

Imi amintesc cand mergeam le meciurile de campionat – meciurile premergatoare intalnirii cu Franta – pe Parcul Copilului, pe Ghencea, pe Olimpia sau in Tei, si simteam cum spectatorii din tribune urmareau ce se intampla pe gazon, in fata, lor, dar, in acelasi timp, gandurile si comentariile erau legate de meciul cu Franta.

La fiecare asemenea meci de campionat, si pe masura ce partida cu Franta se apropia, se simtea cum atmosfera se ″incalzea″, tribunele conectandu-se la febra pregatirilor echipei nationale. Cum va fi de data aceasta?

Cand au inceput meciurile de trial, suporterii pasionati erau in tribune, pentru a-i urmari pe cei mai buni dintre cei mai buni.

Marturisesc ca traiam un sentiment aparte – pe care il retraiesc, din amintiri, cu bucurie si acum – nascut din satisfactia de a participa la o selectie bazata pe criteriul valorii si competentei.

Intr-o societate in care valoarea autentica era sufocata si inecata intr-un ocean al mediocritatii, superficialitatii, imposturii si incompetentei, rugby-ul de atunci ramasese o oaza in care  ne cautam si ne regaseam echilibrul observand cum criteriul valorii reale mai functiona, inca, intr-o masura mult mai importanta decat in alte domenii.

Vin francezii!

Si ai nostri ii asteptau cu rabdare, cu semetie si, in acelasi timp, cu modestie, dar cu modestia celor ce aveau incredere in propriile lor forte.

Ii asteptau cu satisfactia interioara ca aveau prilejul si dreptul – castigat prin propriile lor merite – sa isi masoare fortele cu o echipa de asemenea clasa, reprezentanta unei natiuni care avusese o contributie esentiala la imbogatirea rugby-ul mondial.

Niciodata nu i-am vazut pe ai nostri timorati sau intrand pe teren cu gandul resemnat ca erau invinsi inainte de inceperea meciului.

Iar ai nostri se ridicau, mereu, la inaltimea francezilor si, uneori, chiar mai sus.

Asa dupa cum s-a petrecut, atunci, in toamna lui 1976, patru ani mai tarziu, in noiembrie 1980 – cand am asistat la un moment magic al rugby-ului romanesc – si, desigur, in acea luminoasa luna de mai a anului 1990, cand i-am invins pentru prima oara pe terenul lor, la Auch.

Ma gandeam si atunci, si ma gandesc si acum, cand privesc, cu nostalgie, in urma:

Generatiile acelor ani, generatiile jucatorilor si antrenorilor care au avut sansa si prilejul de juca, in mod regulat, cu Franta, au trezit in mine, prin faptele si comportamentul lor, mandria de a fi suporterul lor.

Am pierdut si am castigat impreuna cu aceste generatii, si a fost o bucurie sa ii fi urmarit, cu fidelitate, de-a lungul timpului.

Care era obiectivul lor? Care era scopul lor?

Obiectivul lor era de a castiga fiecare meci cu Franta.

Nu au reusit intotdeauna.

Scopul lor era de a-si face, intotdeauna, datoria.

Si,dupa cum stim cu totii, si-au facut datoria, pe deplin, intotdeuna.

Le multumesc pentru privilegiul creat de a le fi fost suporter in acele vremuri in care veneau francezii!

Vin francezii!

Profesorii ! Maestrii !

Ii asteptam cu respect si bucurie. Ei constituiau sursa sperantelor noastre rugbystice, generand, in acelasi timp, un vis secret, curat precum visurile adolescentilor, nerostite si pastrate in tainitile sufletului :  intr-o buna zi, elevii isi vor invinge profesorii !

« Pentru a progresa, trebuie intotdeauna sa joci cu cei mai buni decat tine » –  imi repeta, mereu, tatal meu cand urmaream meciurile Romania-Franta.

Si acum, ″cei mai buni″ erau aici, la cativa pasi in fata noastra !

Vin Francezii !

Si francezii veneau cu cei mai buni jucatori, impreuna cu legendele care ii insoteau.

Amedee Domenech ″Le Duc″, Michel Crauste ″Le Mongol″, doctorul Lucien Mias, Michel Vannier ″le brin d’osier″, neanfricatul, mereu insangeratul gladiator si artistul-sculptor Jean Pierre Rives, marele Walter Spanghero, Phillipe Sella, centrul care ″ingemana forta unui taur cu finetea unui pianist″, dupa cum il caracteriza Jacques Fouroux, si sublimul Serge Blanco!

Serge Blanco!

Acest Paganini al rugby-ului care parca mangaia, cu eleganta si cu inegalabila tehnica a faimosului virtuos, ″corzile″ subtiri, invizibile pentru multi, intinse pe trasee de numai el stiute, pe stadioanele de rugby ale lumii!

Iata-i sosind, pe toti seniorii rugby-ului francez, care se masurau cu titanii Planetei Ovale: All Blacks, Wallabies, Springboks, Tara Galilor, Anglia, Scotia, Irlanda!

Iata-i aici, monstri sacri ai rugby-ului, debarcand in aceasta mica tara din Balcani, uitata, parca, la portile Orientului, unde rodise o nemarginita pasiune pentru rugby !

Vin Francezii !

Cand ″menghinea″ rosie a strivit aproape toate legaturile cu Occidentul, francezii nu ne-au abandonat si au continuat sa vina.

Aceasta a fost una dintre marile sanse ale rugby-ului romanesc dupa razboi.

Fara ei, rugby-ul romanesc nu ar fi putut progresa, asa cum a facut-o in anii ’60, ’70, ’80.

Fara ei, rugby-ul romanesc nu si-ar fi gasit calea si reperele solide, necesare in arena internationala.

Fara ei, Romania nu ar fi fost niciodata invitata la masa celor ″mari″, pentru a juca impotriva Tarii Galilor, Angliei, Scotiei, Irlandei, Noii Zeelande ! 

Am citit candva,demult, – cred ca in Midi Olympique – o declaratie a domului Albert Ferasse, fostul presedinte al Federatiei Franceze – un presedinte de mare anvergura si una dintre cele mai importante personalitati ale rugby-ului mondial – in legatura cu venirea echipei Frantei in Romania. Nu imi amintesc cu exactitate cuvintele sale, dar ideea era ca ″mergem in Romania pentru ca simtim ca le facem bine″.

Da, domnule Ferasse, aveati dreptate! Cata dreptate aveati!

Venirea Frantei ne facea bine, tare bine…

Acestea sunt momentele unei adevarate prietenii rugbystice, momente care nu se pot uita.

Vin Francezii!

Sosirea francezilor nu constituia doar un eveniment rugbystic.

Era o fereastra intredeschisa catre luminile din spatele Cortinei de Fier si a tuturor celorlalte lucruri interzise de regimul comunist.

Venirea francezilor era ca un balon de oxigen. Ca o picatura de speranta intr-un ocean pe care, in acele vremuri, il credeam a fi al uitarii.

Vin Francezii !

Liceeni pasionati de rugby, ii asteptam, uneori, pe francezi in jurul hotelului lor, fie Athenee Palace, fie Intercontinental.   Dar nu ii pandeam precum ″paparazzi″,  vedetele de cinema. 

Ii priveam de departe cu respect si curiozitate. Acesti oameni care pasisera pe tarmurile Noii Zeelande, Australiei, Africii de Sud., insulelor Fiji, locuri atat de indepartate si exotice.  Locuri pe care le cunosteam numai din lectura Calatoriilor Capitanului Cook.

Vin Francezii !

Ne placea sa ii privim pe acesti barbati in tinuta lor ingrijita, cu chipurile decontractate, privirile linistite, zambete luminoase, contrastand cu peisajul tern si cenusiu al Bucurestiului de atunci. 

Ii urmaream cu invidie si curiozitate.

Invidie ?  Da, probabil, pentru ei apartineau unei alte lumii.  O lume care nu mai era a noastra. Ii priveam cu speranta, nostalgie si bucurie, pentru ca ei aduceau ceva diferit.

Urmarindu-i plimbandu-se pe strazile Bucurestiului, cautam,de fapt, sa simtim atingerea normalitatii.

Vin Francezii !

In timpul celor cateva zile pe care francezii le petreceau la Bucuresti, parea ca ″la Mer Noire venait baigner les côtes de France″ (″Marea Neagra scalda coastele Frantei″) ″…et les Balkans seraient en Provence… ″ (″…si Balcanii ar fi fost in Provence”).

Ca in cantecul lui Michel Sardou si Sylvie Vartan!

Vin Francezii !

Prezenta lor ne facea sa ne simtim, pentru cateva momente, cetateni ai Planetei Ovale.

Ce sentiment !

Sentimentul de a apartine, chiar si pentru cateva ore, unei vieti libere si normale, o viata pe care noi, adolescentii de atunci, nu o cunoscuseram niciodata, dar o viata pe care parintii nostri o cunoscusera, candva, si care le fusese furata.

Prin venirea lor, o data la doi ani, francezii ne-au facut sa simtim, de fiecare data, pentru cateva clipe, un sentiment de apartenenta la o lume pe care o visam, dar, de care eram departe. Iar acest sentiment nu se poate uita !

Vin Francezii!

Cat de frumos suna atunci!

Da, vin francezii!…

Eugen Cionga

Toronto

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s