Filiera franceza

Filiera franceza

Toulouse-La Rochelle 22-17 (9-12)

Finala Cupei Campionilor Europeni nu a fost un meci spectaculos, un meci care sa fi fost dominat de „coreografia” eleganta a treisferturilor, de schimbari de picior debordante ( cu exceptia lui Cheslin Kolbe!), de pase subtile sau de combinatii sclipitoare.

Mai mult decat atat, in ciuda faptului ca finala a opus cele mai valoroase doua echipe ale Frantei, meciul de pe Twickenham nu a constituit o expresie a celebrului – si atat de doritului! – „French Flair”.

Se poate spune, fara teama de a gresi, ca foarte putine din cele enumerate mai sus au fost prezente in finala celei mai importante competitii a cluburilor din Europa.

Dar, in mod evident, fiecare dintre noi are propriile sale criterii de evaluare si apreciaza rugby-ul in felul sau.

Eu imi permit doar sa afirm ca frumusetea rugby-ului nu se regaseste doar in actiunile spectaculoase si in finetea gesturilor liniei de treisferturi.

Ci, se poate regasi si in sarjele impetuoase ale inaintasilor, in placaje spectaculoase care pot fi, in acelasi timp, si salvatoare, impiedicand, in ultima clipa, inscrierea unor eseuri la fel de spectaculoase.

Si, mai presus de orice, se regaseste in valtoarea, ardoarea, tenacitatea, darzenia si in curatenia spiritului de lupta, caracteristica fundamentala a acestui sport, atat de drag noua.

Acest meci a fost un meci de mare lupta; o lupta feroce, o formidabila inclestare de forte, desfasurata sub semnul unui intens angajament fizic, o lupta crancena la nivelul inaintarii si al apararii.

A fost o expresie – devenita, de acum, clasica – a rugby-ului profesionist de astazi:

Un joc care exacerbeaza dimensiunea angajamentului fizic si rolul decisiv al apararilor cat mai ermetice; un joc presarat cu contacte extrem de dure, dominat de ciocnirile unor gabarite impresionante, capatand, uneori, dimensiunea ciocnirii unor „spargatoare de gheata” incercand sa isi croiasca calea printre „aisberg”-urile defensivei adverse.

Rememorati cateva faze ale meciului si veti regasi, mai mereu, aceeasi actori principali:

Will Skelton (140 kg, 2.03m), Uini Atonio (152 kg, 1.97m), ), Charlie Faumuina (130 kg, 1,85m), Peato Mauvaka (124 kg, 1,84m), Joe Tekori(130 kg, 1.98m), Rory Arnold (120 kg, 2.08m), Cyril Baille (115 Kg, 1,82) sau (pentru putine minute prezent in teren) David Ainu’u (125 kg, 1.78m).

La Rochelle a incercat, de la inceput, sa se impuna in duelul gramezilor, cautand sa puna in valoare forta fizica a unor colosi ca Will Skelton si Uini Atonio, si cautand, astfel, sa ingenuncheze gramada adversa in infruntarea fizica. Tactica lor s-a bazat, probabil, pe intentia de a macina fortele adversarului la nivelul gramezii, cu speranta de a profita, apoi, de potentiale fisuri in aparare.

Echipa din orasul de pe malul Atlanticului s-a arata foarte increzatoare in forta inaintasilor sai, cautand, mereu, infruntarea directa, si sperand, astfel, sa castige proba de forta in aceasta ciocnire foarte dura.

In sprijinul acestei afirmatii, mi se pare interesant de observat ca, in prima repriza, cand jocul se desfasura in „22”-ul advers, La Rochelle a ales, de trei ori la rand, gramada ordonata in locul loviturilor de pedeapsa.

Echipa antrenata de Jono Gibbes si Ronan O’Gara a dominat gramezile fixe, dar Toulouse, aflata sub o presiune continua, a rezistat cu brio, reusind sa absoarba aceasta presiune formidabila, gratie cvintetului format din linia intai Faumuina-Mauvaka-Baille, linia a doua a gemenilor australieni Richie si Rory Arnold (inlocuit de Joe Tekori) si, mai presus de orice, gratie unei aparari cu adevarat exceptionale.

Merita subliniata rezistenta cvintetului din Toulouse, mai ales ca Uini Atonio – in spatele caruia impingea „colosul” Will Skelton – a exercitat o presiune constanta asupra lui Cyril Baille, pilier-ul stanga al echipei Frantei.

Eliminarea lui Levani Botia, in minutul 27, a slabit, fara indoiala, capacitatea echipei de pe malurile Atlanticului de a mentine, de-a lungul intregului meci, ritmul si presiunea fizica asupra adversarilor.

Desi au existat meciuri in care echipe in inferioritate numerica au castigat (imi amintesc o finala din Top 14 in care Racing 92 a invins, cu un jucator in minus, pe Toulon), in majoritatea cazurilor, in meciuri de asemenea nivel, un cartonas rosu constituie un factor decisiv in stabilirea invingatorului, conducand, uneori, la un avantaj substantial in favoarea echipei in 15 jucatori.

Istoria acestui meci ca fost, insa, putin diferita.

Adevarat, in cele din urma Toulouse a castigat, dar, in mod poate surprinzator, nu detasat si nu intr-o maniera clara.

Daca cineva ar fi urmarit meciul incepand din minutul 30 – fara sa fi stiut ca Botia fusese eliminat – nu cred ca si-ar fi dat seama ca Stade Rochelais evolua in inferioritate numerica.

In ciuda faptului ca a ramas in 14 jucatori, La Rochelle aproape ca a anulat dezavantajul numeric, avand chiar momente de dominare, jucand de la egal la egal, cu o daruire si tenacitate demne de admirat, pana la sfarsitul meciului, Tawera Kerr Barlow reusind sa marcheze un eseu in minutul 73.

Desigur, cartonasul rosu a contat foarte mult, influentand, in cele din urma, coeziunea colectiva si acoperirea zonelor in faza defensiva, asa dupa cum s-a vazut in faza eseului inscris de Juan Cruz Mallia care a patruns, totusi, prea usor catre terenul de tinta.

Alaturi de cartonsul rosu, au mai existat, dupa parerea mea, doi factori principali care au contribuit la infrangerea echipei conduse de Romain Sazy:

In primul rand, cele trei ratari ale lui Ihaia West – doua lovituri de pedeapsa si o transformare, opt puncte – care, in lumina scorului final 17-22, au contat enorm in stabilirea scorului final. De notat, ca de cealalta parte, Romain NTamack nu a ratat nici transformarea eseului si niciuna din cele cinci lovituri de pedeapsa de care a beneficiat!

In al doilea rand, lipsa de precizie si calitatea mediocra a executiei in fazele decisive ale meciului. In acest sens, imi ingadui sa amintesc doua faze importante:

Inainte de eliminare sa, Levani Botia lansat ca un buldozer catre butul advers, a scapat balonul, comitand „inainte”, si irosind o ocazie favorabila intr-un moment in care echipa sa domina cu autoritate.

In minutul 49, cand se aflau in inferioritate numerica, dupa o tusa si un maul penetrant, taloneur-ul Bourgarit a scapat balonul „inainte” in plonjonul sau catre but, ratand o imensa ocazie de eseu.

La Rochelle s-a bazat, probabil, prea mult pe forta de penetrare a uriasului Skelton, in cadrul inaintarii, si a buldozerului Botia (atata timp cat s-a aflata in teren) in centrul liniei de treisferturi.

Nimeni nu stie ce s-ar fi intamplat daca:

…Levani Botia nu ar fi fost eliminat in minutul 27.

…daca Ihaia West nu ar fi ratat loviturile de pedeapsa si transformarea eseului.

…daca Bourgarit nu ar fi scapat balonul in plonjonul sau catre eseu.

Istoria unui meci, insa, nu se poate scrie cu „daca”…

Pentru La Rochelle – o echipa in mare ascensiune, dar care nu se putea lauda cu reputatia si succesele rivalei din Toulouse  -dezamagirea a fost imensa si aceasta s-a putut citi pe fetele jucatorilor si in lacrimile lui Gregory Alldritt.

Dar, respectand meritele invinsilor, sa ne indreptam atentia catre invingatori.

Toulouse a castigat absolut meritat, iar parerea mea este ca echipa antrenata de Ugo Mola a castigat datorita, in mare masura, unei aparari exceptionale, etalate in prima repriza in momentele de presiune maxima ale adversarilor, si, apoi, gratie unei coeziuni si eficiente colective superioare, dovedite, din plin, in cea de-a doua repriza.

In prima repriza Toulouse a rezistat ‚asediului” adversarilor, iar in cea de-a doua repriza, a etalat un joc echilibrat, pragmatic, si, mai ales, mult mai variat, gratie caruia a creat cateva faze foarte periculoase.

In minutul 44, Antoine Dupont, confirmand exceptionala viziune a jocului cu care este daruit, a lansat, in plin fuleu, o inspirata lovitura de picior de urmarire, pe aripa dreapta, pentru Cheslin Kolbe. Sud-africanul a sprintat irezistibil catre coltul terenului, si doar superbul placaj executat, ca la carte ( exista, deci, si o frumusete a placajului!), de catre Doumayrou, a facut ca eseul sa fie anulat, Kolbe calcand linia de tusa.

In minutul 51, intr-un atac pe aripa stanga, Maxime Medard a reusit o lovitura de  urmarire pentru Matthis Lebel care sprinta, periculos catre but, dar a fost placat, decisiv, de catre Dillyn Leyds.

In minutul 55, in urma unei faze de atac, purtata de Dupont, Ntamack, Akhi si Medard, balonul a ajuns la Kolbe care a fost scos in tusa, la 5 metri de but.

In fine, in minutul 60, pasa splendida a lui Romain Ntamack – o pasa sarita – l-a decalat pe Tolofua care, scapand de placajul lui Wiann Liebenberg, i-a pasat lui Juan Cruz Mallia, argentinianul sprintand printr-un culoar lasat liber, si inscriind eseul decisiv al meciului.

A fost, fara indoiala, o satisfactie fara margini pentru Mallia, care sosise la Toulouse, in ianuarie, ca „joker” medical, si care a fost titularizat pentru finala, doar in urma accidentarilor lui Sofiane Guitoune si a australianului Zac Holmes.

In plan individual, neo-zeelandezul Tawera Kerr Barlow mi s-a parut a fi fost unul dintre cei mai importanti jucatori de la La Rochelle dar, din pacate, Ihaia West nu a fost un factor decisiv pe postul de „uvertura”.

 In schimb, perechea Dupont-Ntamack a iesit la rampa in cea de-a doua repriza, fiind superioara din punct de vedere al jocului colectiv, evidentiindu-se in momentele importante ale meciului.

Stade Toulousain – acest club de mare traditie a rugby-ului francez – a castigat, astfel, cel de-al cincilea titlu european, o performanta unica printre echipele campioane ale Europei!

Iar familia Ntamack are motive sa fie fericita: Romain Ntamack a castigat titlul european dupa 25 de ani de la victoria tatalui sau, Emile NTamack, obtinuta tot cu Toulouse, in 1996!

Prezenta a doua echipe din Franta in finala Cupei Campionilor Europeni, dublata de victoria obtinuta, cu o zi inainte, de catre Montpellier in Challenge Cup, dovedeste, in particular, valoarea si nivelul ridicat al campionatului Top 14, si, in general, perioada de revenire a rugby-ului francez pe plan international.

Dupa cum s-a vazut si in Turneul celor VI natiuni, Franta dispune de o generatie de tineri jucatori extrem de talentata.

Faptul ca acesta echipa a Frantei se bazeaza pe jucatorii care au castigat competitia mondiala a juniorilor doi ani la rand – in 2018 si 2019 – subliniaza, daca mai era nevoie, importanta esentiala a structurii solide la nivelul juniorilor.

Si, inainte de a incheia, o observatie referitoare la componenta echipelor:

Din acest punct de vedere, acest meci reflecta o alta realitate a rugby-ului profesionist de astazi, si anume: „transhumanta” jucatorilor straini.

La Rochelle a prezentat in formatia care a inceput meciul, sapte jucatori straini:

Doi sud-africani, Dillyn Leyds si Raymonde Rhule, un fijian, Levani Botia, un australian Will Skelton, trei neo-zeelandezi, Victor Vito, Tawera Kerr Barlow si Ihaia West. In cea de-a doua repriza a mai intrat un sud-african, Wiaan Liebenberg si un argentinian, Facundo Bosch.

Toulouse a inceput meciul cu opt straini:

Doi australieni, Rory si Richie Arnold, trei neo-zeelandezi, Pita Akhi, Charlie Faumuina si Jerome Kaino, doi sud-africani Rynard Elstadt si Cheslin Kolbe, un argentinian, Juan Cruz Mallia, Pe parcurs, au mai intrat in teren, Joe Tekori (Samoa) si David Ainu’u ( SUA).

In acelasi timp, prezenta masiva a atator jucatori de mare valoare in echipele de frunte din Hexagon, indica si forta financiara, apreciabila, a cluburilor franceze, cele mai bogate din Europa.

Eugen Cionga

Toronto

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s