Talent si Instinct!
M-am intrebat, deseori, in timpul scrierii acestui articol, cum ar putea fi caracterizat, prin doar
cateva cuvinte, portretul rugbystic al lui Mircea Paraschiv.
Si, de fiecare data cand imi puneam aceasta intrebare retorica, imi reveneau in minte – in mod
natural – aceleasi doua cuvinte dominante, potrivite impreuna, ca doi piloni pe care s-a construit
fundatia realizarilor sale pe terenul de rugby: talent si instinct.
Aceasta nu inseamna, insa, ca nu a existat munca si sudoare.
Talentul fara munca – si, mai ales, fara respectul fata de munca – se risipeste foarte usor, si exista
numeroase exemple in acest sens.
In cazul ″demi″-ului nostru national, insa, sudoarea – si multa a fost aceasta sudoare – s-a prelins
pe ″epiderma″ talentului si instinctului acestui jucator, imbracandu-l, parca, intr-o ″armura de
sudoare″ – ca sa citez titlul unui volum al poetului-rugbyst Tudor George-Ahoe – contribuind,
astfel, la implinirea unei cariere exceptionale.
Mircea Paraschiv, caruia i-a fost harazit talentul pentru rugby, a onorat prin munca si cariera sa,
darul cu care a fost inzestrat.
Fara a minimaliza si diminua impactul si meritele altor jucatori de mare valoare, imi ingadui sa
afirm ca Mircea Paraschiv a aparut in echipa nationala la momentul potrivit. Atunci cand
gramada avea nevoie de un asemenea ″demi″, iar ″demi″-ul avea nevoie de o asemenea gramada.
Asadar, s-a intamplat ca, pe orbita rugby-ului romanesc, traiectoria rugbystica a lui Mircea
Paraschiv sa se intersecteze, la momentul potrivit, cu traiectoria ascendenta a gramezii.
Era pe vremea cand echipa Romaniei isi construia un stil de joc bazat pe o gramada care devenea
din ce in ce mai puternica, beneficiind de calitatile unor inaintasi de exceptie.
Dar forta gramezii nu era, totusi, suficienta, pentru a se ridica si a se mentine la nivelul marilor
puteri.
Ceva lipsea…ceva de dincolo de linia a treia.

Praslea cel firav si (totusi) cel voinic…
Si pentru ca este (inca) bine sa credem in basme, sa ne inchipuim ca a existat si un Praslea cel
voinic al rugby-ului romanesc!
Dar, inainte de a ajunge la Praslea cel voinic, as vrea sa amintesc numele doamnei Mariana
Lucescu, fara de care aceasta pagina de basm a rugby-ului romanesc nu ar fi fost scrisa, poate,
niciodata: o exceptionala antrenoare de numele careia se leaga succesele Scolii Sportive Nr. 2
din Bucuresti si formarea atator si atator generatii de rugbysti.
Marele merit al doamnei Lucescu consta in contributia enorma pe care a avut-o, impreuna cu alti
pasionati si devotati colegi antrenori, la constructia unei structuri solide la nivelul copiilor si
juniorilor, structura care a constituit baza solida a sistemului national de dezvoltare a rugby-ului
nostru in anii ’70-’80.
Doamna Lucescu a facut parte – face parte si va face parte, pentru totdeauna – din acea categorie
speciala a ″antrenorilor-ziditori″, a celor care au cladit si au zidit temeliile si fundatiile solide
pe care s-au construit succesele de mai tarziu ale rugby-ului romanesc.
Mi-o amintesc pe doamna Lucescu cum isi conducea echipa pe stadioanele tineretii mele.
Imi amintesc de meciurile de pe „Tineretului”, acolo unde te puteai amesteca printre spectatori,
printre parintii, bunicii, fratii, surorile celor ce se aflau pe teren, toti fiind conectati la tensiunea
fiecarui meci.
Nu am cunoscut-o indeaproape, am privit-o intotdeauna, de departe, ca orice alt spectator, dar
mi-a facut, mereu, impresia unei persoane care nu dorea sa para altceva decat ceea ce era.
Si era o prezenta puternica, care domina si se impunea printr-o autoritate naturala, innascuta si
nu facuta.
Cand dadea indicatii tehnice sau isi mustruluia jucatorii, nimeni nu raspundea, si cred ca parintii
urmarind meciul de pe margine – tacuti, fara a scoate niciun murmur de dezaprobare sau de
protest fata de cum erau tratate odraslele lor de catre aceasta antrenoare apriga – incercau o
tainica multumire, ascunsa, retinuta, cand vedeau cum baietii lor erau atat de ascultatori in fata
acestei doamne severe care ii invata, insa, mult mai mult decat jocul de rugby.
Iar cei din generatia mea isi vor aminti ca pentru copilandrii sai din teren, ea era, intotdeauna,
″Doamna″, si nu ″tovarasa″, asa cum cerea ideologia acelor vremuri.
″Doamna″ a fost, si ″doamna″ va ramane, pentru totdeauna, in basmele si legendele rugby-ului
romanesc!
Nu imi permit sa vorbesc in numele acestor antrenori iubitori ai rugby-ului romanesc –
personalitati unice care au imbogatit atat de mult rugby-ul nostru – dar imi ingadui sa afirm ca

cea mai profunda si implinita satisfactie a unui asemenea antrenor este, probabil, sa vada cum
priceperea, intelegerea, sacrificiul, pasiunea fara margini, severitatea, seriozitatea, respectul si
devotamentul lor fata de rugby si valorile sale, au condus la formarea unor mari jucatori, care si
ei – dupa exemplul celor ce i-au format – au imbogatit rugby-ul nostru.
Noi, suporterii, ne-am bucurat si ne vom bucura, intotdeauna, de succesele echipei nationale,
care este port-drapelul rugby-ului nostru. Si drept este sa ne bucuram.
Dar, la fiecare succes, ar trebui sa ne arcuim privirea, pentru cateva clipe, peste timp si dincolo
de zarile succesului Nationalei catre locurile de unde au pornit seniorii echipei nationale, ei
reprezentand generatiile de copii si juniori de ieri care au fost pastorite cu pricepere si
devotament, de catre ″antrenorii-ziditori″ carora le datoram atat de mult.
Si daca vom privi, inapoi, peste vremi, vom vedea ca un Praslea al rugby-ului romanesc, care
avea sa devina unul dintre marii jucatori ai tarii, a fost crescut, format si ingrijit in ″gradina″
rugbystica a doamnei Lucescu…
Prin urmare, aveam o inaintare puternica, dar ceva lipsea…ceva de dincolo de linia a treia…
Si atunci, a aparut in spatele gramezii, un tanar, de curand desprins din adolescenta, care de-abia
implinise 20 de ani si care s-a dovedit a fi ″rotita″ potrivita pentru a completa functionarea
normala a acelui angrenaj care isi cauta ″turatia″ potrivita.
Un Praslea care parea a fi prea firav, dar care a dovedit foarte repede, ca poseda taria si voinicia
de a razbate, printre indoieli si semne de neancredere, catre varful ierarhiei rugby-ului romanesc.
Si ce a avut de razbatut, a razbatut!
La doar 20 de ani, Mircea Paraschiv a fost ″scanteia″ care a aprins ″combustia″ necesara
ofensivei, dinamizand jocul gramezii si conferind – impreuna cu ″uvertura″ – stilului de joc al
echipei nationale, o noua dimensiune.
Gramada a ajutat ″demi″-ul, iar ″demi″-ul a ajutat gramada, completandu-se reciproc intr-o
simbioza fericita pentru evoluatia si progresul echipei nationale.
Dupa cum bine se stie, mijlocasul la gramada alcatuieste, impreuna cu mijlocasul la deschidere,
″cureaua de transmisie″ a echipei, indeplinind un rol esential in tactica de joc.
Si ajungand aici, nu se poate uita ca Mircea Paraschiv si Dumitru Alexandru au alcatuit
impreuna, pentru multi ani, una dintre cele mai valoroase perechi de mijlocasi din istoria rugby-
ului romanesc.
Fara a aluneca intr-un patriotism local, de parada, imi permit sa afirm ca Mircea Paraschiv a
intruchipat calitatile fundamentale ale unui ″demi″ de inalt nivel international:

Pasa lunga, urmand o traiectorie precisa, plina de acuratete, fara balbaielile generate de lipsa de
hotarare si de frica de a lua decizii in fractiuni de secunda.
Jocul de picior eficient, servind un scop bine definit in cadrul tacticii stabilite.
Startul, fentele si lansarile sale pe langa gramada, propulsate ca dintr-un resort rasucit in pozitie
maxima, gata pregatit sa se destinda, cu rapiditate, intr-o zvelta arcuire care surprindea apararile
adverse.
Instinctul de a crea si de a gasi culoare libere in zidul apararilor adverse, in locuri pe care altii nu
le vedeau ca exista.
Viziunea jocului, viziunea unui ″dirijor″ care controleaza ″orchestra″, impunandu-i ritmul si
tempo-ul necesar, un dar suprem care incununeaza toate celelalte calitati ale unui mijlocas la
gramada.
In legatura cu jocul de picior, imi amintesc ca, in perioada aceea, in anii ’70, echipa noastra era
criticata de marile puteri rugbystice ca ″joaca in zece jucatori″, abundand loviturile de picior, ale
celor doi mijlocasi, catre terenul advers. Echipa noastra nu facea altceva decat sa isi puna in
valoare punctele forte pentru a infrunta, cu succes – ceea ce a si reusit – marile echipe ale lumii.
In lumina acestei afirmatii, nu pot sa nu observ faptul ca in rugby-ul de astazi, loviturile de picior
ale celor doi mijlocasi sunt laudate, din plin, ele fiind considerate un instrument inteligent de
″ocupare″ a terenului adversarilor si de mentinere a presiunii in ″22″-ul advers!
Iata ca, tactica loviturilor de picior folosita de echipa nationala, tactica atat de criticata in anii
’70, a devenit in rugby-ul de astazi, o tactica laudata si aflata la mare pret!
Curioase si schimbatoare sunt, uneori, si drumurile rugby-ului… mai ales, de la amatorism la
profesionism!
Revenind la calitatile mijlocasului la gramada, pe langa toate calitatile enumerate mai sus, si care
sunt legate de talent, instinct si de tehnica individuala, parerea mea este ca un ″demi″ de mare
calibru, mai are nevoie de inca una, si anume: capacitatea de a exercita o influenta ascendenta
asupra inaintarii. O calitate, care, zic eu, nu o poseda toti jucatorii evoluand pe acest post.
Intr-o convorbire telefonica pe care am avut-o de-a lungul pregatirii acestui articol, m-a frapat o
replica a sa, cand, vorbind despre gramada, Mircea Paraschiv a spus ″inaintasii mei″.
A rostit aceste cuvinte cu siguranta care il caracterizeaza, vorbele sale nepurtand, insa, urma unui
egoism posesiv; din contra, ele transmiteau un profund sens al camaraderiei si al solidaritatii,
specifice rugby-ului.

In aceasta relatie biunivoca, intensa – incandescenta, uneori – bazata pe motivatie, ardoare,
darzenie si incredere reciproca in posibilitatile fiecaruia, Mircea Paraschiv a avut aceasta calitate
de a-i influenta in bine pe ″inaintasii sai″.
Si ajungand aici, fara intentia de a cauta, cu tot dinadinsul, repere si modele in arena
internationala, imi ingadui sa remarc ca au existat – dupa parerea mea – doi mijlocasi la gramada
care au dovedit, poate mai mult decat altii, aceasta calitate de a domina, in sensul bun al
cuvantului, gramada, din postura lor de ″dirijori″: Jacques Fouroux si Agustin Pichot.
Nu cred ca Mircea Paraschiv a semanat, ca stil de joc, cu cei amintiti mai sus.
Cred, insa, ca din punctul de vedere al relatiei intense cu inaintasii sai, el face parte din aceeasi
categorie careia ii apartin Fouroux, ″le petit Napoleon″ si Pichot, ″el gran capitan″.
Turneul din Noua Zeelanda – o spectaculoasa rampa de lansare
Mircea Paraschiv a debutat, in mod oficial, in meciul cu Spania, desfasurat la 4 mai 1975,la
Madrid, si castigat de echipa noastra cu 16-12.
Fara a cauta sa corectez, in niciun fel, statisticile, imi ingadui sa consider ca turneul din Noua
Zeelanda – desfasurat in august 1975 – a constituit, pentru Mircea Paraschiv, adevarata rampa de
lansare – si ce lansare spectaculoasa! – in echipa nationala.
Startul din Noua Zeelanda l-a propulsat pe cea mai inalta orbita a rugby-ului, el ajungand unul
dintre jucatorii emblematici ai rugby-ului romanesc care au definit identitatea unei generatii
exceptionale, de-a lungul unei cariere remarcabile care s-a incheiat in noiembrie 1987, in meciul
cu Franta, de la Agen..
Revenind la afirmatiile de mai sus, cu privire la talent si instinct, as vrea sa prezint cititorilor
descrierea unei faze din ziarul neo-zeelandez The New Zealand Herald, inclusa in cronica
meciului echipei noastre cu selectionata Waikato, cel de-al doilea meci din cadrul turneului din
1975.
Echipa noastra a fost condusa cu 9-6, apoi Petrica Motrescu a marcat un eseu, ducand scorul la
10-9, un avantaj fragil care putea fi oricand, rasturnat de gazde.
Era, prin urmare, un meci pe muchie de cutit, al carui rezultat a fost decis in ultimul minut de
joc, gratie eseului inscris de Mircea Paraschiv.
In continuare, am sa redau descrierea fazei eseului, asa cum a fost relatata, in ziarul The New
Zealand Herald, de T.P McLean, unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi:
Nu stiu daca am reusit sa vizualizez, cu acuratete, faza respectiva, dar va propun urmatoarea
traducere libera:

″Acesta din urma [note mea: referire la paragraful anterior in care fusese mentionat Mircea
Paraschiv], printr-o iscusita si inselatoare ezitare in schimbarea de picior, a pus pe picior
gresit aparatorii echipei Waikato, facandu-i pe unii sa se repeada intr-o parte, iar pe ceilalti in
partea opusa. Mircea Paraschiv a tasnit, prin spatiul liber creat, in eseu, primind, drept
rasplata, un sarut, pe frunte, plin de afectiune, din partea liniei a doua, Gheorghe Daraban″.
De ce am insistat s-o descriu in detaliu?
Pentru ca, in opinia mea, faza respectiva reprezinta o expresie limpede a celor doua calitati
fundamentale ale lui Mircea Paraschiv: talent si instinct.
In acea faza – aparent simpla – petrecuta pe stadionul Rugby Park din Hamilton, tanarul de 20 de
ani, un Praslea firav – si, totusi, voinic – de-abia iesit din adolescenta, a demonstrat spectatorilor,
adversarilor si coechipierilor, ceva ce nu se putea invata la antrenamente.
Din cele opt meciuri ale turneului, el a jucat in sapte meciuri, si a marcat doua eseuri.
Primul eseu l-a marcat chiar in primul meci, cu Poverty Bay, iar cel de-al doilea, descris mai sus,
in partida cu Waikato, Otago Daily Times sublinia faptul ca ″Paraschiv l-a surclasat pe
mijlocasul lui Waikato, Doug Phillips…″.
In meciul pierdut cu 0-3 in fata selectionatei North Auckland, condusa de faimosul Sid Going,
acelasi reputat ziarist, T.P McLean, remarca ″the brilliant passing of the scrumhalf,
M.Paraschiv″ adica ″maniera stralucitoare de a pasa a mijlocasului la gramada,
M.Paraschiv″ .
Si, sa nu uitam, in turneul din Noua Zeelanda, Mircea Paraschiv avea doar 20 de ani!
Acolo, in turneul de la capatul lumii, a inceput procesul de maturizare rugbystica a tanarului care
avea sa devina unul dintre cei mai mari – daca nu cel mai mare – mijlocasi la gramada din istoria
rugby-ului romanesc.
Franta, Tara Galilor, Irlanda, Scotia, Noua Zeelanda, Anglia!
De-a lungul remarcabilei sale cariere – care a coincis cu cea mai rodnica perioada din istoria
rugby-ului romanesc – Mircea Paraschiv a jucat impotriva celor mai puternice echipe ale lumii,
cu exceptia Australiei si Africii de Sud.
Intre 1975 si 1987, din cele 14 meciuri disputate impotriva Frantei, Mircea Paraschiv a evoluat in
12 meciuri, dintre care cele trei mari victorii, din 1976, 1980 si 1982, constituie momentele de
referinta ale carierei sale in infruntarile cu selectionata ″cocosului″ galic.
In 1976, el a marcat primul eseu al echipei noastre, sustinandu-l, ca o veritabila aripa de
gramada, pe Petrica Motrescu in superba sa cursa care a dus la marcarea unui eseu ″magnific″,
dupa cum l-a descris Roger Couderc, comentatorul televiziunii franceze.

In meciul din 1980 – 15-0 cu Franta! – el a adus, impreuna cu coechipierii sai, rugby-ului
romanesc una dintre cele mai stralucite si glorioase izbanzi din istoria sa.
In 1982, Mircea Paraschiv a avut o contributie esentiala, inscriind, in finalul meciului, eseul
decisiv care a consfintit victoria echipei noastre, cu 13-9.
Turneul din 1980, efectuat in Irlanda si Anglia, a constituit un alt prilej care i-a ingaduit lui
Mircea Paraschiv sa isi dovedeasca incontestabila sa clasa internationala.
In meciul cu Irlanda – incheiat la egalitate, 13-13, el a marcat eseul echipei noastre, in stilul sau
caracteristic, tasnind pe langa o gramada ordonata, la 5 metri de terenul de tinta irlandez.
Dupa acest meci, ziarul The Times, sublinia: ″Romanii incheie turneul intalnind, miercuri, pe
Leicester, intr-un meci ce promite a fi un meci a doua stiluri diferite. Centrul Constantin, cu
loviturile de picior si placajele sale, mijlocasul la gramada Paraschiv si flanker-ul Stoica, au
fost eroii echipei intr-un meci care va avea, intotdeauna, un loc special in istoria rugby-ului″.
Confirmand evoluatia excelenta din Irlanda, in ultima partida a turneului echipa noastra a
surclasat Leicester cu 39-7, Mircea Paraschiv fiind creatorul unuia dintre cele patru eseuri
marcate de Florica Murariu.
″Dupa o sarja a inaintasilor, pasa lunga a lui Paraschiv, pe partea stanga (a directiei de atac)
a surprins si a pacalit pe jucatorii lui Leicester iar Murariu a marcat nestingherit″.
Din nou, acea pasa lunga si precisa!
Meciul cu Noua Zeelanda, din 1981, a constituit pentru el, ca si pentru toti coechipierii sai, un
moment culminant al carierei sale. Sa joci impotriva faimosilor All Blacks reprezenta atunci – si
reprezinta si acum – un vis si o implinire a oricarui jucator roman.
Meciul, ni-l amintim cu totii… finalul incandescent, cu Mircea Paraschiv lansand schema de joc
„Buldozerul” care i-a impins pe neo-zeelandezi, in but, dar nu l-a satisfacut pe arbitrul scotian
Alan Hosie pentru a acorda eseul mult dorit.
Impotriva Tarii Galilor, Mircea Paraschiv a jucat in doua meciuri: in memorabilul meci din 1979,
12-13 la Cardiff, si cel din 1983, la Bucuresti, cand echipa noastra a castigat intr-o maniera clara,
cu 24-6!
In meciul cu Scotia, desfasurat la 20 mai, 1984, la Bucuresti, dupa o inclestare formidabila, in
care am fost condusi cu 16-9, Mircea Paraschiv a marcat eseul care a declansat revenirea echipei
noastre ce avea sa castige, in cele din urma, cu 28-22.
Am fost la acel meci si amintirea mea despre faza respectiva este urmatoarea: Mircea Paraschiv a
scos balonul dintr-o gramada (sau o aglomerare?), in apropierea butului scotian, a fentat ca
paseaza si a tasnit – cred ca printre John Beattie si David Leslie – marcand un eseu spectaculos.

In ianuarie 1985, Mircea Paraschiv si-a condus echipa pe gazonul celebrului Twickenham,
infruntand, pentru prima data in istoria rugby-ului, echipa Angliei, intr-un meci-test. A fost un
meci foarte strans, pierdut cu 15-22, dar care a confirmat maturitatea echipei si a mijlocasului la
gramada.
La sfarsitul carierei sale, capitanul echipei nationale a avut prilejul sa participe la prima editie a
Cupei Mondiale, care a avut loc in 1987, in Noua Zeelanda.
Destinul sau rugbystic a facut ca Mircea Paraschiv sa joace ultimele trei meciuri de anvergura –
impotriva selectionatei Zimbabwe, a Frantei si a Scotiei – in cadrul Cupei Mondiale, in Noua
Zeelanda, tara in care, cu 12 ani inainte, se lansase, atat de spectaculos, in rugby-ul de nivel
international.

Twickenham Wall of Fame
Twickenham este un simbol al rugby-ului englez, fiind considerat, in acelasi timp, a fi si templul
rugby-ului mondial.
In mod logic, este normal ca un asemenea templu sa ofere gazduire unui Muzeu al Rugby-ului
care, la randul sau, gazduieste prestigiosul „Wall of Fame”.
Inaugurat de catre Martin Johnson, la 3 iunie 2005, ″Wall of Fame″ reprezinta o modalitate de a
sarbatori pe cei mai buni jucatori din toate colturile lumii care au jucat pe stadionul Twickenham.
Mircea Paraschiv, cel care a condus echipa noastra in meciul-test cu echipa Angliei, meci care a
avut loc pe stadionul Twickenham, in ziua de 5 ianuarie, 1985, este primul si, deocamdata,
singurul jucator roman al carui nume este „inscriptionat”, cu onoare si pentru totdeauna, in
prestigiosul „Wall of Fame” de la Twickenham.
El a devenit membru al acestei selecte institutii, impreuna cu Rob Andrew – ″uvertura″ echipei
Angliei care a jucat in meciul din 1985 – la 17 noiembrie, 2001.
Talent si instinct!
Nu pot sa inchei acest articol altfel decat am inceput, cautand cea mai scurta caracterizare a
portretului rugbystic al lui Mircea Paraschiv: talent si instinct!
″Demi″-ul nostru national a avut, intotdeauna, constiinta talentului sau si a propriei sale valori.
Faptul ca a jucat in echipa nationala, la cel mai inalt nivel, timp de 12 ani, evoluand in 62 de
meciuri-test ( fara sa socotim meciurile cu Junior All Blacks, Tara Galilor, in 1979, si cel cu
Irlanda, in 1980), este o dovada ca a stiut sa isi poarte talentul si valoarea, de-a lungul

remarcabilei sale cariere, cu respect: fata de rugby, fata de el insusi, fata de coechipieri si
adversari, si fata de suporteri.
Fiecare post dintr-o echipa de rugby, de la numarul 1 pana la 15, necesita – intr-o mai mare sau
mai mica masura – talent.
Evident, talentul nu este un apanaj al perechii de mijlocasi; dar, fara a ignora si diminua
importanta si influenta talentului la nivelul fiecarei pozitii, talentul exprimat de perechea de
mijlocasi – ″demi″ si ″uvertura″ – pereche care formeaza ″centrul de comanda″, este un factor
hotarator in implinirea unei echipe.
In momentul in care mingea iese din gramada, mijlocasul la gramada capata o responsabilitate
uriasa, el trebuind sa decida, cu luciditate, in doar cateva fractiuni de secunde, care este cea mai
buna varianta de a continua faza respectiva.
Iar in asemenea clipe, talentul si instinctul – darurile care nu sunt dobandite la antrenamente – pot
face diferenta intre victorie si infrangere.
Dupa parerea mea, Mircea Paraschiv a constituit, in rugby-ul romanesc, cea mai ″exploziva″ – in
sensul bun al cuvantului – expresie a instinctului si talentului pur.
Iar acest dar a iesit cu atat mai pregnant in evidenta, cu cat a fost harazit sa straluceasca intr-un
post cheie al unei echipe de rugby: acela de mijlocas la gramada.
Eugen Cionga
Toronto
Nota: Multumiri domnului Constantin Zamfir pentru datele statistice puse la dispozitie, cu
amabilitate, pentru scrierea acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s