Cariera marilor jucatori nu se limiteaza doar la cateva faze deosebite, valoarea autentica fiind recunoscuta si confirmata pe masura trecerii anilor.

Acesta este si cazul lui Petrica Motrescu – una dintre cele mai valoroase aripi de treisferturi din istoria rugby-ului romanesc – si a remarcabilei sale cariere.

Exista, insa, in cariera fiecarui mare jucator, momente emblematice care ies in evidenta, definind  si imbogatind cariera respectiva, asemenea unor pretioase decoratii stralucind pe pieptul celor ce le merita cu adevarat.

Momente care raman, pentru totdeauna, gravate in memoria spectatorilor.

Acestea fiind scrise, marturisesc ca pastrez in fata ochilor doua imagini ale lui Petrica Motrescu – una reala, vazuta si revazuta, de nenumarate ori, si una virtuala, niciodata vazuta, si doar inchipuita –  alcatuite din doua faze care se suprapun, mangaindu-se, cu delicatete, in memoria mea afectiva.

Prima faza se refera, desigur, la memorabila sa cursa, din memorabilul meci, 15-12, cu Franta, din 1976!

O cursa pornita din jumatatea noastra de teren, de-a lungul tusei, tumultuoasa si impetuoasa; o cursa desprinsa, parca, din filele de istorie ale rugby-ului clasic; o accelerare fulminanta, o cursa ″curgand″, navalnic, ca un parau de munte in ″albia″ ingusta,  paralela cu linia de var a terenului; o cursa purtata in viteza, fara nicio ezitare, intr-un echilibru absolut uimitor; o cursa de-a lungul careia Petrica Motrescu a rezistat la primul placaj, l-a depasit, apoi, pe Richard Astre, l-a dat, pur si simplu, peste cap pe Dominique Harize (revedeti faza, merita sa vedeti cum aripa noastra il rastoarna, in plin fuleu, pe Harize), a sprintat decisiv si, cu o fractiune de secunda inainte de a fi placat, i-a pasat perfect, cu o precizie milimetrica, lui Mircea Paraschiv, care a marcat primul eseu ce avea sa declanseze formidabila revenire a echipei noastre!

Revedeti aceasta faza exceptionala, o  cursa si o faza ″ à la française″ realizate de un jucator de treisferturi roman!

Cea de-a doua faza se refera la eseul inscris in meciul cu South Canterbury, in cadrul turneului din Noua Zeelanda, in 1975.

Nu am vazut meciul, am citit cronicile din ziarele neo-zeelandeze, si am incercat sa imi inchipui si sa vizualizez faza respectiva.

Domnul Motrescu stie, desigur, mult mai bine decat mine cum s-a desfasurat faza, dar am sa incerc sa o descriu din cele citite:

Dupa o tusa castigata de Sandu Pop, s-a format o aglomerare, Gheorghe Nica a cules balonul, i-a pasat lui Mihai Nicolescu, iar arhitectul de la „Proiect” Bucuresti, a atras centrii adversi si, cu o pasa intarziata, l-a decalat pe Petrica Motrescu care a sprintat formidabil, aproape 50 de metri marcand un eseu spectaculos, la colt.

Aceste doua faze caracterizeaza, dupa parerea mea, portretul unui jucator de clasa, intruchipand calitatile fundamentale ale unei aripi de treisferturi: o fericita impletire de forta, viteza si – o calitate care nu trebuie subestimata – stiinta de a oferi pasa la momentul potrivit.

De la handbal si fotbal la rugby

Si, dupa aceasta introducere, sa ne intoarcem la inceputurile povestirii noastre.

″Sprintul″ lui Petrica Motrescu de-a lungul ″tusei″ rugby-ului romanesc a pornit din Barlad, acolo unde a vazut lumina zilei, la 24 mai 1951.

Iata, asadar, un alt moldovean care a urmat traditia rugbystilor plecati de pe aceste plaiuri. Barladul a dat rugby-ului romanesc inaintasi de valoare, Petrica Motrescu fiind, impreuna cu prietenul sau Mihai Bucos, cel mai faimos jucator de ″treisferturi″ din orasul moldav.

 Ca si in cazul altor viitori coechipieri, copilaria lui  Petrica Motrescu nu a fost legata de rugby, ci, de alte sporturi, in cazul sau fiind vorba de atletism, handbal si fotbal.

Incepand din clasa a V-a si pana in clasa a VIII-a, a practicat atletismul, evidentiindu-se in probele de viteza.

Odata cu intrarea la liceul ″Gheorghe Rosca Codreanu″, aria interesului sportiv s-a largit, Petrica Motrescu descoperind fotbalul si handbalul. In primii doi ani de liceu, el a jucat handbal in echipa liceului, si fotbal, la Rulmentul Barlad, echipa care evolua in campionatul judetean.

Ajungand aici, imi permit sa divaghez si sa zabovesc putin asupra istoriei liceului la care intrase adolescentul barladean, perioada liceului avand o influenta importanta asupra evolutiei sale.

Liceul ″Gheorghe Rosca Codreanu″ era – si este si astazi – un liceu vestit, fiind infiintat in anul 1886 de boierii moldoveni Gheorghe si Neculai Rosca Codreanu.

Petrica Motrescu a avut sansa sa petreaca anii de liceu intr-o institutie in care fusesera educati personalitati de prestigiu ale stiintei si culturii romanesti: scriitorul Alexandru Vlahuta, istoricul Vasile Parvan, criticul literar Garabet Ibraileanu, lingvistul Alexandru Philippide, fizicianul Stefan Procopiu – fizician de renume mondial – au fost toti elevi ai liceului din Barlad.

Perioada de liceu nu a insemnat numai sport, ci si invatatura, iar nivelul de invatatura al liceului ″Rosca Codreanu″ il va ajuta mai tarziu la intrarea la facultate.

Revenind la sport,  Petrica Motrescu a continuat sa joace fotbal la Rulmentul Barlad, dar atunci cand echipa a promovat in Divizia C, antrenamentele fotbalistilor aveau loc dimineata, ceea ce a complicat problema.

Daca fotbalistii angajati la uzina barladeana puteau participa la antrenamente prin ″scoaterea din productie″ (cei mai in varsta ar trebui sa explice copiilor si nepotilor ce insemna ″scoaterea din productie″!), elevul din clasa a XI-a nu putea lipsi de la scoala, asa incat a fost obligat sa renunte la fotbal.

Si in acest moment de rascruce, a  intervenit un alt mare viitor rugbyst, prietenul sau si coechipier in echipa de fotbal, Mihai Bucos.

Cei doi erau prieteni din copilarie si vecini, ei locuind in acelasi cartier, despartiti doar de doua strazi.

Fratele mai mare al lui Mihai Bucos, care juca rugby la Rulmentul Barlad, l-a convins pe fratele mai mic sa se ″transfere″ la rugby. Iar fratele mai mic l-a convins, la randul sau, pe vecinul sau de cartier sa vina si el la rugby.

Nimeni nu poate sti ce valori a pierdut atunci fotbalul, dar stim, cu totii, ce valori a castigat rugby-ul romanesc: doi jucatori de treisferturi de mare valoare.

La Barlad, rugby-ul era un sport relativ nou, aparand odata cu infiintarea, pe la inceputul anilor ’50, a fabricii de rulmenti, in jurul careia s-a format echipa de rugby Rulmentul Barlad, care, de-a lungul anilor, s-a dovedit a fi o prezenta statornica in peisajul rugby-ului romanesc.

Pentru Petrica Motrescu, intalnirea cu rugby-ul a fost o dragoste la prima vedere, calitatile sale – forta si viteza – impunandu-l in ochii antrenorilor.

In 1968, a facut parte din echipa de juniori a Rulmentului, antrenata de Viorel Calin, care devenea vicecampioana nationala.

O amintire din acel an – care a ramas mereu vie – o constituie calatoria la Bucuresti, cu echipa Rulmentului, pentru a asista la meciul cu Franta, castigat de echipa noastra, cu 15-14, gratie tranformarilor reusite de Valeriu Irimescu.

Nu stiu ce ganduri si sperante nutrea adolescentul sosit din Barlad, asezat in tribunele stadionului ″23 August″, dar nu cred ca ii trecea prin minte ideea ca, doar peste cativa ani, avea sa joace in echipa nationala alaturi de cativa dintre jucatorii care evoluau, atunci, in fata sa: Constantin Dinu-Capone, Valeriu Iorgulescu, Petre Florescu si, desigur, Valeriu Irimescu, cel care avea sa ii fie coechipier in turneul din Noua Zeelanda, si apoi, antrenor.

Im anul urmator, Viorel Calin devine antrenor al echipei de seniori a Barladului, si il promoveaza pe juniorul sau in echipa ″mare″.

La seniori, Petrica Motrescu a debutat pe postul de centru, jucand in toate meciurile din campionatul 1969-1970.

Plecarea la Iasi

Rugby-ul devenise o pasiune, dar aceasta nu a insemnat neglijarea invataturii, elevul Petrica Motrescu fiind hotarat sa urmeze o facultate, in vara anului 1970 el osciland, inca, intre psihologie si istorie.

S-a intamplat, insa, ca Virgil Mihalascu, pilier-ul ″Rulmentului″ sa il sfatuiasca pe tanarul sau coechipier sa intre in legatura cu inginerul Eugen Popa – marele sustinator al rugby-ului iesean si presedintele sectiei de rugby a clubului Politehnica Iasi – si sa dea examen la Institutul de Educatie Fizica si Sport.

Era o schimbare de 180⁰, riscanta si care s-ar fi putut sa nu reuseasca, avand in vedere ca nici la Psihologie si nici la Istorie, nu se cerea Anatomie, materie care era ceruta, insa, la examenul de intrare la Institutul de Educatie Fizica si Sport!

Dar, la liceul ″Rosca Codreanu″ din Barlad se invata carte, nu se glumea cu invatatura, si datorita nivelului ridicat al liceului si datorita profesorilor sai, Petrica Motrescu a obtinut, fara o pregatire speciala, nota 8 la Anatomie, intrand, astfel, la IEFS.

Reusita la facultate, a insemnat, in mod logic, transferul la Politehnica Iasi, antrenata, pe atunci, de Lica Balcan.

Dupa un an, a sosit la carma echipei, fostul mare pilier moldovean, inginerul agronom Gheorghe Drobota.

In acelasi an, 1971, tanarul centru al Politehnicii Iasi a fost convocat, impreuna cu coechipierul sau, Emil Crisan, la primul sau meci de trial, in care s-au intalnit selectionata Provinciei cu selectionata Bucurestiului.

Meciul s-a incheiat la egalitate, 6-6, cei doi ieseni comportandu-se foarte bine, Petrica Motrescu, care i-a avut ca adversari directi pe consacratii Gheorghe Nica si Gheorghe Dragomirescu, marcand un eseu (eseul valora inca 3 puncte), iar  Emil Crisan transformand o lovitura de pedeapsa.

Impresia foarte buna produsa de centrul iesean in acest meci, i-a determinat pe selectionerii sa il convoace, in mai 1972, pentru meciul, disputat la Constanta, si in care Romania B a invins selectionata Cornwall Devon cu 27-9.

Petrica Motrescu devenise, de-acum, un centru care era selectionat, in mod regulat, in loturile nationale. Din pacate, a ratat sansa de a debuta in echipa nationala, cu ocazia meciului Romania-Franta, care a avut loc al Constanta, el accidentandu-se cu trei zile inainte de meci.

In aprilie 1973, a fost rezerva in meciul pe care echipa nationala l-a disputat impotriva Spaniei, la Constanta, dar, debutul sau nu a intarizat multa vreme, producandu-se in meciul cu Marocul, disputat la Bucuresti, la 22 aprilie 1973, meci in care tanarul barladean a marcat doua eseuri.

Perioada Farul Constanta

In 1973, proaspatul absolvent al Institutului de Educatie Fizica si Sport din Iasi, a fost repartizat la Murighiol, in judestul Tulcea.

Pe vremea aceea, Titi Ionescu, era antrenorul Farului si se afla in plin proces de a construi o echipa puternica pe malurile Marii Negre.

Titi Ionescu, un mare antrenor,  care avea darul de a descoperi talente si, mai ales, de a forma jucatori, a intuit calitatile tanarului barladean, si a tinut foarte mult sa il aiba in echipa.

Si cum Tulcea era aproape de Constanta, proaspatul profesor de educatie fizica s-a transferat in orasul de pe malul marii, devenind component al echipei Farul.

In acelasi timp cu el, a sosit la Constanta, tot de la Iasi, si Ion Marica, centrul care avea sa inscrie, doi ani mai tarziu, un eseu specataculos, in meciul cu Franta, de la Bucuresti, castigat de echipa noastra cu 15-10.

″De la Titi Ionescu am invatat foarte multe, el fiind un antrenor desavarsit. Practic el a format echipa Farului″.

De altfel, el a fost acela care l-a sfatuit pe Petrica Motrescu ca postul de aripa se potrivea cel mai bine calitatilor sale.

Tanarul barladean  a ascultat sfaturile antrenorului sau, s-a ″mutat″ pe aripa, de unde si-a luat, apoi, zborul catre inaltimile rugby-ului national si international.

Perioada petrecuta la Farul, din 1973 pana in 1984 (cu un an petrecut la Cluj, in sezonul 1982-1983) a constituit miezul carierei sale, insemnand perioada maturizarii si implinirii sale ca jucator.

In septembrie 1974, profesorul de sport din Constanta a plecat la Bucuresti pentru stagiul militar, in acei ani, perioada petrecuta in armata – pentru absolventii de facultate – fiind de sase luni.

Nae Gheondea – primul antrenor al lui Alexandru Penciu cel Mare – a dorit foarte mult sa il transfere la Steaua, in iarna anului 1975, jucatorul constantean participand, cu echipa militara, la cantonamentul de la cabana Forban.

Si totusi, spre dezamagirea lui Nae Gheondea, dupa terminarea stagiului militar, in martie 1975, Petrica Motrescu s-a intors la Constanta.

″Am preferat sa revin la echipa din Constanta, pentru ca era un grup foarte unit, valoros, iar relatiile dintre jucatori erau foarte bune. In acel an, Farul a castigat pentru prima oara campionatul, si a repetat performanta in anul urmator, in sezonul 1975-1976. Al treilea titlu l-am castigat in editia 1977-1978, cand eram si capitanul echipei.″

La Constanta, Petrica Motrescu a avut sansa sa colaboreze cu doi antrenori care si-au pus amprenta pe dezvoltarea rugby-ului constantean: Titi Ionescu si Mihai Naca.

Titi Ionescu a fost acela care a cladit temelia Farului, iar dupa plecarea sa, in iarna lui 1975, Mihai Naca a fost cel care a continuat si a desavarsit transformarea echipei intr-o echipa campioana a tarii.

In 1974, sub conducerea lui Titi Ionescu, Farul a efectuat un turneu de patru meciuri in Tara Galilor, obtinand trei victorii si un meci egal: 3-0 cu Bonymaen, 13-13 cu Swansea, 10-6 cu Talbach si 27-3 cu Kenfig Hill.

Cel mai dificil si interesant meci – nu numai din punct de vedere al scorului, ci si al arbitrajului – a fost meciul cu Swansea, cea mai puternica echipa dintre adversarele Farului, si una dintre echipele galeze de mare traditie.

In formatia galeza cei mai cunoscuti jucatori erau  aripa de gramada Trevor Evans, capitanul echipei, pilier-ul Phil Llewellyn, inchiderea Barry Clegg, toti internationali galezi, si flanker-ul Mark Keyworth, international englez.

In 1974, rugby-ul romanesc nu era prea cunoscut in Marea Britanie, asa incat rezultatul de egalitate, a fost considerat, de catre ziarul The Times, o surpriza!

Asadar, conform venerabilului ziar londonez, Farul Constanta ″a obtinut un surprinzator, dar meritat, rezultat de egalitate, in meciul cu Swansea, pe stadionul St.Helen’s″.

Condusa cu 13-3, echipa noastra a marcat doua eseuri, dintre care doar unul transformat, iar in ultimele 20 de minute ale meciului, constantenii au dominat intr-o asemenea maniera incat, concluzia ziarului The Times a fost ca ″…  norocul nu a fost de partea lor intr-un meci pe care ar fi putut sa-l castige″.

Nicolae Craciun si Gheorghe Dumitru au inscris, fiecare, cate un eseu , in timp ce Petre Florescu a transformat un eseu si o lovitura de pedeapsa.

In privinta arbitrajului, acelasi ziar nota ca arbitrul Meirion Joseph s-a aratat foarte aspru – cand nu era cazul – cu jucatorii nostri.

Cum jucatorii nostri nu vorbeau cursiv engleza, de fiecare data cand il intrebau pe arbitru motivul acordarii loviturilor de pedeapsa pentru gazde, arbitrul ii pedepsea mutand lovitura 10 metri catre but. Asa au inscris gazdele primele puncte, centrul John Rees transformand o lovitura de pedeapsa, acordata, initial, la 40 de metri, si mutata, apoi, la 30 de metri de but!

Petrica Motrescu a iesit in evidenta in faza de aparare, ziarul The Times notand ca ″cel mai eficient placheur al echipei a fost Petrica Motrescu care, de fiecare data, a avut o pozitie joasa in faza placajelor, placand cu hotarare, intr-o maniera decisiva.″

Turneul din Tara Galilor a fost extrem de reusit, contribuind la intarirea, omogenizarea si maturizarea unei echipe care, nu peste multa vreme, avea sa castige primul ei titlu national.

In acest turneu, flanker-ul Gheorghe Caraiani a ramas in Tara Galilor, fiind, daca nu ma insel, primul rugbyst roman care a ramas in Marea Britanie, dupa pilier-ul Stan Luric, in 1955.

In iarna lui 1975, Titi Ionescu a plecat la Iasi, iar munca sa a fost continuata, cu succes, de Mihai Naca.

″Prin venirea lui Mihai Naca la conducerea echipei, Farul a obtinut mari succese, si, datorita faptului ca Naca era un bun psiholog, stiind sa lucreze cu jucatorii, a creat o atmosfera foarte buna si o echipa puternica″.

In plus, atat Titi Ionescu cat si Mihai Naca au fost sprijiniti de autoritatile locale in procesul de formare si intarire a rugby-ului constantean.

Petrica Motrescu isi aminteste:

″Sectia de rugby era condusa de oameni foarte importanti, care au reusit sa creeze niste conditii foarte bune echipei, ajutand multi jucatori sa se realizeze pe plan profesional. Un exemplu, l-a constituit formarea celor trei catedre pentru clase speciale de rugby, la scolile  7, 27 si 32,  la care am predat, impreuna cu Mihai Bucos si Peter Ianusievici″.

Clasele speciale au tinut doar doi ani – Petrica Motrescu a trecut apoi la Scoala Sportiva numarul 2 – dar, pentru acele timpuri, era o realizare extraordinara care dovedea pasiunea si viziunea oamenilor care sprijineau rugby-ul la Constanta.

In acele vremuri, oamenii care sustineau rugby-ul o faceau din pura pasiune, intelegand valorile acestui sport.

Asa s-a intamplat si la Constanta, acolo unde oameni ocupand diferite functii in structurile de atunci, au ajutat dezvoltarea rugby-ului pe plan local.

Cand l-am intrebat pe Petrica Motrescu despre acei ″oameni foarte importanti″, care au fost alaturi de rugby in perioada anilor ’70, au fost patru nume care i-au venit imediat in minte:

″Nicolae Dan, care era secretar cu probleme economice pe judet, Ilie Georgescu, vicepresedinte al Consiliului Municipal, Ioan Gogoase, directorul Trustului de Constructii Local si Nicolae Popescu, inspector in cadrul Inspectoratului Scolar local, cel care s-a luptat pentru a obtine de la Minister, clasele speciale de rugby″.

Acesti oameni au ajutat enorm asezarea rugby-ului constantean pe temelii solide, si, implicit, progresul Farului, care a ajuns, dintr-o echipa de pluton, in fruntea ierarhiei nationale.

Pentru tanarul barladean, Constanta a reprezentat ″o perioada plina de realizari, succese, satisfactii, atat pe plan sportiv, profesional cat si familial″.

Echipa nationala.

Petrica Motrescu a evoluat in 35 de meciuri-test, marcand 33 de eseuri!

Nu sunt un suporter al evaluarilor bazate pe statistici, dar, in acest caz, nu se poate sa nu se observe faptul ca a marca 33 de eseuri in 35 de meciuri inseamna o eficienta de 94%!

Convocat la primul sau meci de trial in 1971, el a debutat in selectionata secunda a tarii, in 1972, in meciul selectionata Cornwall Devon.

Debutul in echipa nationala s-a petrecut la 24 aprilie 1973, in meciul cu Marocul, noua aripa a Nationalei inscriind doua eseuri.

Coincidenta a facut ca ultimul sau meci in Nationala sa se petreaca, tot un compania echipei Marocului, la 30 aprilie 1980, meci care a avut loc la Constanta.

Petrica Motrescu a avut sansa sa se afirme intr-o perioada in care echipa nationala a pasit, cu mult curaj, in arenele rugby-ului mondial.

Alaturi de meciurile cu Franta – care au constituit, mereu, un reper fundamental al rugby-ului romanesc – echipa nationala a realizat, in acea perioada de gratie, cateva turnee deosebit de importante: in Argentina (1973), Noua Zeelanda (1975), in Marea Britanie (1078) si in Tara Galilor (1979).

Turneul din Argentina- 1973

Acest turneu in America de Sud a fost primul turneu al echipei nationale care a urmat formatul turneelor traditionale organizate, in acea vreme, de International Board. Adica un turneu care a cuprins nu doar meciuri-test, ci si meciuri cu selectionate provinciale sau echipe de club.

Turneul a fost rezultatul unei sanse ivite in mod neasteptat, echipa Angliei fiind cea care trebuia, initial, sa efectueze turneul in tara ″Pumelor″.

Englezii, insa, au refuzat sa efectueze turneul, cauza fiind situatia politica incordata, creata de reantoarcerea din exil a generalului Juan Peron, in primavara anului 1973.

In aceste conditii, echipa noastra, considerata a fi cea mai puternica echipa europeana in afara celor cinci natiuni, a avut sansa sa inlocuiasca echipa Angliei si, sa efectueze astfel, primul turneu de anvergura din istoria sa.

Dupa pregatirea efectuata la Piatra Arsa, echipa noastra a zburat in Argentina unde a sustinut sase meciuri.

Rezultatele nu au fost dintre cele mai bune- o victorie, un meci egal si patru infrangeri, dintre care doua in meciurile test cu „Los Pumas: 9-15 si 3-24.

Mi se pare interesant sa mentionez doua aspecte legate de acest turneu:

In primul rand, gramada noastra a facut cunostiinta cu formidabila ″bajadita″, metoda de impingere a ″Pumelor″, care a pus la grea incercare pe inaintasii nostri.

O inventie argentiniana – rugby-ul argentinian a fost influentat in anii ’60 de antrenorul sud-african Izak van Heerden, dar  argentinianul Francisco Ocampo este considerat a fi parintele bajaditei – care, in momentul aparitiei in arena internationala, a supus la chinuri gramezile celor mai mari echipe ale lumii.

Imi amintesc ca, un an mai tarziu, in 1974, in cadrul turneului intreprins in Argentina, gramada franceza a fost torturata si umilita, pilier-ul Jean Iracabal marturisind, dupa socul suferit in primul meci: ″In 15 de ani de rugby, nu mi-a fost dat sa vad asa ceva″. Asa dupa cum recunosteau chiar francezii, ei au castigat cele doua meciuri-test doar gratie superbei linii de treisferturi.

La fel ca si Iracabal, pilierii si inantasii nostri au simtit pe pielea lor, ce insemna forta ″bajaditei″.

In al doilea rand, au avut ocazia sa joace impotriva unei foarte tinere ″uverturi″ (avea doar 22 de ani), pe numele sau Hugo Porta, cel care avea sa devina unul dintre cei mai buni mijlocasi la deschidere din istoria rugby-ului.  Porta a fost – si este – o mare personalitate in tara sa, el devenind, dupa incheierea carierei sale, ministru al sportului si ambasador al Argentinei in Africa de Sud.  

Revenind la turneul nostru, in ciuda faptului ca rezultatele nu au fost cele asteptate, prin acest turneu, echipa nationala pasise peste prima treapta a unui urcus care avea sa o duca catre sferele inalte ale rugby-ului mondial.

Orice turneu de asemenea anvergura, are, pe langa componenta sportiva, si o componenta legata de experienta umana.

Asadar, care au fost impresiile tanarului care de-abia implinise 22 de ani, aflat la prima sa iesire in strainatate cu echipa nationala?

A fost, in primul rand, un soc luminos, produs de contactul, brusc, direct, fara oprelisti, cu spiritul latin, efervescent si infloritor, oglindit in exuberanta si jovialitatea tipic sud-americana.

″Atmosfera era extraordinara, latina, oamenii erau extrem de deschisi si primitori. Gica Daraban, cu care am stat in camera, si care era cu cativa ani mai mare decat mine, m-a ajutat sa absorb aceasta atmosfera formidabila. Intr-o seara am fost invitati la un restaurant italienesc, in cartierul La Boca, cartierul echipei de fotbal Boca Juniors. Am petrecut o seara minunata, intr-o atmosfera italieneasca – pe care eu aveam sa o cunosc ani mai tarziu, in Italia – in care ne-am simtit extrem de bine. ″.

Fiind seara, jucatorii romani nu au putut admira casele pictate din cartierul La Boca, particularitate care a facut din acest cartier o atractie turistica.

In timpul zilei, insa, au avut ocazia sa admire celebrul bulevard ″Avenida 9 de Julio″, care a produs o impresie deosebita, cu cladirile sale vechi, impunatoare, fiind, totodata, unul dintre cele mai late bulevarde din lume.

Un alt aspect care l-a impresionat pe Petrica Motrescu a fost popularitatea de care se bucura presedintele Juan Peron.

Peron tocmai se intorsese in Argentina, dupa 18 ani de exil in Spania, si devenise presedinte pentru a treia oara, dupa perioada de la sfarsitul anilor ’40 si inceputul anilor ’50, atunci cand el si, mai ales, sotia sa Evita, se bucurau de o popularitate formidabila.

Fiecare asemenea turneu inlesnea, jucatorilor romani, un contact direct cu o societate si o cultura, complet diferite, cu un mod de viata complet diferit.

Prin urmare, turneul in Argentina a fost o experienta sportiva si umana care, ca si turneele care au urmat, si-a pus amprenta pe formarea tanarului jucator pornit din Barladul Moldovei.

Turneul din Noua Zeelanda -1975

Turneul din Aotearoa a avut cu totul si cu totul alta semnificatie si importanta decat turneul argentinian. A avut o influenta deosebita atat pe plan colectiv, cat si individual.

Pe plan colectiv a insemnat un  moment crucial pentru rugby-ul romanesc, deschizand calea catre un progres care avea sa duca la cea mai buna perioada din istoria rugby-ului nostru.

Pe plan individual, a avut o influenta esentiala asupra membrilor lotului Nationalei, pentru tinerii jucatori constituind, probabil, inceputul tranzitiei de la ″inocenta″ rugbystica la maturizarea rugbystica.

Turneul in tara faimosilor All Blacks a produs o impresie puternica asupra lui Petrica Motrescu:.

Din punct de vedere rugbystic, a fost o experienta extraordinara. Pe tot parcursul sederii am avut parte de sprijinul si experienta antrenorului Ivan Vodanovitch, care participa, in mod efectiv, la pregatirea noastra si de la care toti am avut foarte multe de invatat.

Am fost foarte bine primiti, atat de autoritati cat si de populatia locala maori, care au organizat mai multe spectacole in cinstea noastra. Erau plini de caldura, ospitalitate, simpatie.

O alta caracteristica: dupa meciuri, indiferent daca pierdeam sau castigam, era o atmosfera excelenta, foarte prieteneasca, repriza a treia.

Cei din comunitatea romaneasca au fost foarte primitori, ne-au insotit la toate meciurile din Insula de Nord. La Palmerston, au organizat o intalnire foarte placuta, la care a participat si consulul Romaniei. A fost o experienta extraordinara”.

Turneul a fost un success absolut neasteptat, incheindu-se cu patru victorii, trei infrangeri si un meci egal. Dar, mai mult decat atat, evolutia echipei noastre a produs o impresie extraordinara asupra gazdelor, care nu se asteptau, nici pe departe, la etalarea unui asemenea nivel de joc.

Petrica Motrescu a avut o evolutie excelenta, inscriind trei din cele unsprezece incercari marcate de echipa noastra de-a lungul turneului: cate un eseu in meciurile cu Waikato, Marlborough si South Canterbury.

Interesant de mentionat faptul ca in meciul cu Marlborough, Petrica Motrescu a primit pasa decisiva – o pasa lobata – de la antrenorul-jucator Valeriu Irimescu, abia intrat in teren in locul lui Gheorghe Varga, accidentat. Mai mult decat atat, Valeriu Irimescu a transformat eseul marcat de aripa Farului!

Dupa cum bine se stie, in ultimul meci, echipa noastra a terminat la egalitate, 10-10, cu Junior All Blacks, condusa de Graham Mourie, viitorul capitan All Black.

″Dupa meciul cu Junior All Blacks, s-au facut schimburi de tricouri, jambiere, cravate si chiar sacouri. Eu am facut schimb cu uvertura lor, Doug Rollerson, care a jucat, mai tarziu, pentru All Blacks″. Rollerson a fost ″uvertura″ All Blacks care, in cadrul turneului european  din 1981, a jucat in meciul de la Bucuresti, cand All Blacks au invins cu 14-6.

O alta amintire care i-a ramas adanc intiparita in memorie, si care l-a facut sa inteleaga izvorul fortei rugby-ului neo-zeelandez, este legata de sederea la Auckland:

″Hotelul nostru era in apropierea unei scoli, iar ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca, dimineata, ii vedeam pe copii –  pareau a fi in clasa a III-a sau a IV-a – fete si baieti laolalta, jucand rugby inainte de a intra la ore!”

Am avut prilejul sa vad o secventa in care Petrica Motrescu apare, impreuna cu Mihai Bucos, incadrandu-l pe Ian Kirkpatrick, capitanul All Blacks, la receptia oferita, la Gisborne, inaintea  primului meci, cu Poverty Bay. O figura zambitoare, exprimand o bucurie stapanita, dar deplina, o bucurie infloritoare care ii lumina chipul, generata, probabil, de faptul ca acel moment, cu totul si cu totul special, era realitate si nu vis!  

Turneele din Tara Galilor -1978 si 1979

Aceste doua turnee au constituit rezultatul recunoasterii de catre britanici a progresului constant etalat de echipa nationala, inceput in Noua Zeelanda si confirmat in meciurile anuale cu Franta, consolidand pozitia rugby-ului romanesc in ierarhia europeana si mondiala.

In 1978, echipa nationala a sustinut sapte meciuri, dintre care a castigat patru, a pierdut doua, incheind un meci la egalitate.

Merita scoase in evidenta egalul cu Swansea, si, mai ales, victoria cu 30-28, in fata echipei Gloucester, castigatoare in acel an, a Cupei John Player, competitie care reprezenta, la vremea aceea, cea mai importanta competitie a cluburilor din Anglia.

In turneul din 1978, britanicii masurau si evaluau, inca, valoarea echipei noastre, negrabindu-se sa acorde Romaniei un meci test. Rezultatele excelente au usurat, insa, organizarea turneului din anul urmator.

Turneul din 1979 a avut, cu siguranta, o importanta covarsitoare asupra relatiilor cu tarile britanice, confirmand progresul imens al rugby -ului romanesc in anii ’70.

Echipa noastra a castigat primele patru meciuri, 12-0 cu Ebbw Vale, 9-3 cu Pontypridd, 38-15 cu North Wales, meci in care Petrica Motrescu a marcat unul dintre cele sase eseuri ale echipei noastre,  si 15-11 cu Llanelli.

La 6 octombrie, a urmat meciul cu selectionata Tarii Galilor, care a jucat sub titulatura Wales XV, britanicii neacordand, inca, meciurilor cu Romania, recunoasterea oficiala de meci-test.

Istoria meciului o cunoastem cu totii: 3-3 la pauza, conducem cu 12-6, gratie eseului de vis marcat de Marin Ionescu, si apoi decizia arbitrului francez Francis Palmade, care a penalizat, cu severitate, ″marc″-ului  lui Mihai Bucos, oferind o gramada gazdelor si posibilitatea lui Gareth Davies sa inscrie drop-gol-ul care a adus victoria gazdelor, 13-12.

Datorita acestui turneu si evolutiei excelente in meciul de la Cardiff, au fost posibile meciurile din anii urmatorii cu Irlanda, Tara Galilor, Scotia, culminand cu intalnirea cu Anglia, in 1985, pe Twickenham.

Meciurile cu Franta.

Meciurile cu Franta au constituit, pentru fiecare international roman, proba de foc a capacitatii si valorii sale.

Petrica Motrescu a facut parte din echipa nationala in sapte meciuri cu Franta, dintre care in cinci meciuri ca titular, fiind rezerva in alte doua partide.

Desigur, momentul de varf al carierei sale, in intalnirile bilaterale, a fost meciul de la Bucuresti, din 1976, incheiat cu splendida victorie 15-12!

Care sunt amintirile sale legate de acest meci?

″Pregătirea fizică la echipa națională se făcea în cantonamente, care durau 2-3 săptămâni, se încheiau cu teste și meciuri de verificare. Acolo se întăreau legăturile dintre jucători.

Pentru meciul cu Franța din 1976 țin minte că la plecarea din Snagov spre București, în autocar, era o liniște deplină. Stăteam și ne pregăteam mintal pentru joc. La stadion, înaintea meciului, antrenorul Irimescu ne-a lăsat în vestiar cu căpitanul de echipă, să ne mobilizăm pentru meci.

Pregătirea teoretică, psihologică și tactică o făcusem înainte, la Snagov.

Niciodată, când intram pe teren, nu aveam momente de teamă, eram foarte determinat și convins că și dacă eram conduși, ne vom mobiliza.″

Plecarea in Italia.

Fiecare dintre noi a trait si a simtit, in mod diferit, perioada comunista.

Multi stiu ce insemna, pe vremea aceea, o plecare ″afara″, in tarile vestice. Iar, cei care au avut ocazia sa calatoreasca, au trait, fiecare in felul sau, contactul cu tarile care nu faceau parte din lagarul comunist.

Noi, spectatorii si suporterii, ii vedeam pe jucatori doar in cele 80 de minute ale meciului de rugby. Dupa care fiecare pleca la casa lui si la treburile sale.

Dar, pentru fiecare jucator exista  – ca si pentru fiecare dintre noi –  si viata de dincolo de meciul de rugby, cu problemele,  grijile, motivatiile, nazuintele si visele fiecaruia.

Pentru Petrica Motrescu, anul 1983 a fost un an de cotitura in viata sa si a familiei sale.

In 1983, el a cerut – singur, fara sotia sa – o viza turistica pentru a calatori la cumnatul sau, stabilit, in Canada, in Quebec.

In ciuda faptului ca fusese plecat de atatea ori, prin multe tari ale lumii, cererea sa nu a fost aprobata. Pentru asemenea refuzuri nu existau explicatii.

Prin urmare, rugbystul Petrica Motrescu putea sa calatoreasca, oriunde in lume, pentru onoarea si gloria sportului romanesc, dar cetateanul Petrica Motrescu nu avea dreptul, elementar, de a calatori.

Acest eveniment l-a determinat sa se hotarasca sa plece din tara.

Ocazia s-a ivit in anul urmator, cand Farul a efectuat un turneu in Italia, Petrica Motrescu ramanand la Viterbo, orasul asezat pe Via Cassia, la 80 de kilometri de Roma.

Viterbo este un oras vechi, datand din secolul VIII, si incarcat de istorie, fiind, pentru aproape 20 de ani – in secolul XIII – resedinta papala.

Initial, Petrica Motrescu a vrut sa plece in Franta, la prietenul sau, Mihai Bucos. Planurile sale s-au schimbat, insa, cand a vazut cu cata caldura a fost primit la Viterbo, ceea ce l-a determinat sa ramana in Italia.

Comunitatea rugbystica l-a primit cu bratele deschise, iar conducatorii clubului de rugby l-au ajutat enorm in a obtine azil politic intr-o perioada in care cererile de azil nu erau acceptate in Italia.

In eforturile sale de a-i oferi sansa jucatorului roman, de a juca rugby in echipa orasului, presedintele clubului a pledat pentru obtinerea cererii de azil, ajungand pana la un subsecretar de stat al Guvernului. Eforturile sale au fost incununate de succes, si,  dupa o saptamana petrecuta in lagarul de refugiati de la Latina – lagarul de tranzit pentru cei care vroiau sa emigreze in Canada, Australia sau noua Zeelanda – Petrica Motrescu a obtinut dreptul de a ramane in Italia.

Noua sa echipa, Viterbo, a promovat, chiar in 1984, in Serie B, iar, in acelasi an, el a urmat cursurile de antrenori de la Roma.

Primul Revelion in strainatate, l-a petrecut, insa,  impreuna cu doi vechi coechipieri, Mihai Bucos si Dinu-Capone, la Cholet, in Franta, acolo unde se stabilise pilier-ul nostru. Trei mari jucatori romani, plecati din tara, fiecare cu motivele si nazuintele sale, fiecare cu povestea sa, retraind amintiri la cumpana anilor!

In Viterbo, rugby-ul era cel mai popular sport din oras, iar jucatorul roman a fost adoptat cu usurinta, fiind socotit unul de-al lor.

″Cea mai mare bucurie a fost de Paști, în 1986, când soția și fiul meu au venit în Italia. A doua zi de Paști s-a organizat o ieșire la iarbă verde, în cinstea reunirii familiei mele, la care au participat toți rugbiștii cu familiile și ne-au înconjurat cu afecțiune și prietenie.

Aceleași sentimente le-am trăit în toți cei 11 ani petrecuți împreună, în care s-a format o familie lărgită de rugbiști. Niciodată nu m-am simțit străin printre ei.

Tot atunci am introdus ”repriza a treia” după fiecare meci (după modelul altor echipe mari din Anglia, Franța, Noua Zeelandă, Argentina, ș.a.). Jucătorii și conducerea participau cu o contribuție de 5000 lire (3 dolari), și se pregăteau gustări, dulciuri, băuturi, servite lângă terenul de joc (ulterior s-a amenajat un ”club”, anume pentru aceste întâlniri). La toate acestea erau invitați bineînțeles și cei din echipa adversă.″

Rugbystul plecat din Barladul moldav a activat ca jucator si antrenor al echipei din Viterbo, retragandu-se in 1991, cand implinise 40 de ani, varsta maxima permisa de regulamentul Federatiei Italiene de Rugby.

Petrica Motrescu a petrecut 11 ani in Italia, iar in 1995 s-a hotarat sa se reantoarca in tara.

Recunoasterea meritelor sale si a contributiei aduse la dezvoltarea si consolidarea rugby-ului pe plan local, in toti acesti ani, a insemnat o satisfactie enorma pentru internationalul nostru.

Iar, dovada cea mai elocventa a recunoasterii meritelor sale, a reprezentat-o sarbatorirea organizata inaintea plecarii, sarbatorire care ramane o amintire de neuitat si un moment ce scoate in evidenta puternica legatura emotionala  dintre Petrica Motrescu si comunitatea rugbystica din Viterbo:

″Un moment pe care nu-l voi uita niciodată a fost când am decis să ne întoarcem în România, după 11 ani. Echipa, prietenii, colegii au organizat o masă de rămas bun, care a avut loc la clubul de la stadion, masă la care au participat toate echipele, de la cei mici (colegii fiului meu), la foști jucători, cu susținătorii lor, conducerea, sponsori, (peste 200 persoane) – a fost nevoie de întinderea meselor și pe terenul de joc). Au fost foarte emoționante cuvintele și gesturile lor″. 

Cursa aceea, de pe Giulesti…

Indemnandu-i pe cititori – si, mai ales, pe cei mai tineri – sa urmareasca faza primului eseu din meciul cu Franta, din 1976, imi ingadui sa inchei cu ″proiectarea″ – pentru a cata oara?! – pe ecranul memoriei afective, a superbului moment daruit, noua, suporterilor romani, de catre Petrica Motrescu:

O cursa pornita din jumatatea noastra de teren, de-a lungul tusei, tumultuoasa si impetuoasa; o cursa desprinsa, parca, din filele de istorie ale rugby-ului clasic; o accelerare fulminanta, o cursa ″curgand″, navalnic, ca un parau de munte in ″albia″ ingusta,  paralela cu linia de var a terenului; o cursa purtata in viteza, fara nicio ezitare, intr-un echilibru absolut uimitor; o cursa de-a lungul careia Petrica Motrescu a rezistat la primul placaj, l-a depasit, apoi, pe Richard Astre, l-a dat, pur si simplu, peste cap pe Dominique Harize (revedeti faza, merita sa vedeti cum aripa noastra il rastoarna, in plin fuleu, pe Harize), a sprintat decisiv si, cu o fractiune de secunda inainte de a fi placat, i-a pasat perfect, cu o precizie milimetrica, lui Mircea Paraschiv, care a marcat primul eseu ce avea sa declanseze formidabila revenire a echipei noastre!

Revedeti aceasta faza exceptionala, o  cursa si o faza ″ à la française″ realizate de un jucator de treisferturi roman… de Petrica Motrescu!

Eugen Cionga

Toronto

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s