Din Supuru de Jos in Aotearoa… si, de acolo, mai departe…

Copilarind la Chiesd

Mircea-Vasile Ortelecan s-a nascut la 11 septembrie 1949, in comuna Supuru de Jos, din judetul Satu Mare.

Atunci, in toamna anului 1949, erau vremurile neguroase ale instaurarii, cu forta, a comunismului, iar din cauza framantarilor politice si a greutatilor de zi cu zi, Octavian si Ana Ortelecan  au fost nevoiti sa mute familia intai la Carei, apoi la Sarmasag, stabilindu-se, in cele din urma, la Chiesd, in Salaj.

In perioada anilor ’50, zacamintele de carbune de la minele principale din regiune, Sarmasag si Bobota, se intinsesera atat de mult incat exploatarea subterana ajunsese pana la Chiesd, acolo  unde si-a gasit Octavian Ortelecan de lucru in mina de lignit. Satul era prea mic pentru a-i gazdui pe mineri, asa incat familia Ortelecan  a locuit in colonia miniera, situata la cativa kilometri de sat.

O copilarie petrecuta intr-o colonie miniera nu este ceva ce se uita usor.

Amintirile din copilarie au ramas, peste ani, vii si puternice: 

6 case duplex, un bloc cu 4 apartamente si 2 mansarde, o baraca cu 16 incaperi, Alimentara, birouri, o sala de clasa, 2 ateliere mecanice, siloz si un funicular” isi aminteste Mircea Ortelecan.

In Colonia miniera exista o singura clasa, asa incat viitorul taloneur al Nationalei, care a inceput scoala la 6 ani,  a fost coleg de clasa cu fratele sau si cu sora sa, amandoi mai mari.

Din clasa a patra, insa, elevii din Colonie au fost mutati la scoala din sat, care se afla la cativa kilometri de casa, asa incat, copiii familiei Ortelecan strabateau, pe jos, in fiecare zi, drumul la scoala si inapoi.

La mijlocul anilor ’50, vremurile erau tulburi, viata era grea, si in subteran si la suprafata; era grea, insa, doar pentru parinti.

Pentru copiii Chiesdului viata se scurgea altfel, ei nu simteau zbuciumul de fiecare zi al parintilor, singura lor grija fiind joaca. 

Melancolia amintirilor din copilarie mangaie sufletul la orice varsta si Mircea Ortelecan isi aminteste, cu nostalgie, de padurea din apropierea coloniei si de o „pasune imensa presarata cu peri si meri padureti ce apartinuse odinioara unui grof”. Padurea si pasunea, aflate la o aruncatura de bat, aveau sa fie locul de joaca al copiilor din colonia Chiesd.  

„Ne jucam de-a hotii si vardistii, ne faceam bordeie, arcuri si sageti, prastii, desfaceam rotile de la vagonetii de mina pentru camasa cu rulmenti. Primavara culegeam flori de pe o valcea, iar toamna, tot acolo, culegeam coarne. Vara mergeam in padure dupa hribe si craite, culegeam fragi si mure, si in afara de acestea cunosteam toate cuiburile de pasari”.  

Ce putea fi mai frumos pentru copiii Chiesdului de atunci?

Pentru copiii familiei Ortelecan, poate doar vacantele petrecute la bunica din partea mamei, care locuia in Chilioara, un sat aflat la 15 kilometri de colonie. Un drum pe care copiii, cei doi baieti si o fata il bateau cu piciorul. Dar, ce contau atatia kilometri pentru nepotii ce abia asteptau sa ajunga in casa bunicii?

Copilaria era frumoasa in Chiesd, dar farmecul si linistea copilariei au fost tulburate, brusc, in mod tragic, in martie 1961, cand tatal sau a pierit in urma unui tragic accident petrecut in mina.

Ramas orfan de tata la nici doisprezece ani, Mircea Ortelecan a inceput sa „impinga” in „gramada” vietii, mult mai devreme decat ar fi trebuit.

Viata devenea din ce in ce mai grea, mai ales pentru o vaduva cu trei copii. Dar Ana Ortelecan si-a crescut copiii cum a putut mai bine, cu taria, înțelepciunea si bunul simt al taranului roman, indemnandu-i sa invete si ajutandu-i sa isi faca un rost in viata.

Anii de scoala

Dorinta de a invata carte prinsese radacini adanci in sufletul fiului de miner din Chiesd, asa incat, atunci cand a venit vremea liceului, in 1962, Mircea  Ortelecan a  parasit colonia miniera si scoala din sat, plecand  la liceul „Simion Barnutiu” din Simleu Silvaniei.

Un liceu vechi, infiintat in 1919 si al carui prim director fusese profesorul de latina si istorie, Ioan Ossian, o personalitate a comunitatii greco-catolice si care avea sa sfarseasca – ca atatia alti intelectuali –  la Canal.

La inceput, viata la internat, desfasurata intr-o disciplina cazona, nu a fost usoara pentru adolescentul obisnuit sa zburde in livada de peri si meri padureti de la  marginea coloniei miniere. Dar, incetul cu incetul, viitorul taloneur al Nationalei s-a obisnuit cu rigoarea internatului dovedind, cu repeziciune, inclinatia sa atat catre invatatura cat si catre sport.

Contactul cu sportul a insemnat, la inceput,  handbalul, a continuat apoi cu atletismul –  saritura in inaltime si aruncarea greutatii – combinand, in acelasi timp, cu succes, efortul fizic cu efortul intelectual, devenind campion al liceului la sah.

Pentru adolescentul pornit din colonia miniera din Chiesd, dorinta de a invata carte nu s-a oprit in Simleu Silvaniei, iar in 1966, Mircea Ortelecan a trecut, cu succes, examenul de admitere la Facultatea de Mine din cadrul Institutului de Mine din Petrosani.

Asa a inceput un drum care avea sa il duca  pe copilul nascut in Supuru de Jos, departe… foarte departe, atat in sport cat si in cariera universitara.

Rugby-ul – la inceput de drum

In mod, poate, surprinzator, ascensiunea sa sportiva pe Planeta Ovala nu a inceput imediat dupa sosirea la Petrosani.

Cultivand pasiunea, capatata in liceu, pentru „sportul mintii”, Mircea Ortelecan a fost legitimat, pentru prima data, la Stiinta Petrosani, ca jucator de sah!

Au urmat, apoi, luptele.

In noiembrie 1966, Nicolae Sava, un coleg din anul III care practicase luptele la Galati, l-a cooptat in echipa de „greco-romane” a Institutului de Mine.

Tanarul nascut in Supuru de Jos a progresat foarte repede si, doar cateva luni mai tarziu, in mai 1967, la Lugoj, a devenit vice-campion national de juniori la categoria 75 Kg. Se parea ca, datorita acestui succes, studentul din anul I al Facultatii de Mine avea sa isi construiasca o cariera sportiva in lupte, el incepand sa participe, cu regularitate, la competitiile zonale si nationale.

In Valea Jiului, rugby-ul se bucura de o anumita traditie, pe vremea aceea, in Petrosani existand
doua echipe de rugby: Stiinta Petrosani in Divizia A si Institutul de Mine Petrosani (I.M.P) in Divizia B.

Intrarea lui Mircea Ortelecan in rugby-ul de performanta nu a urmat traseul obisnuit „copii-juniori-seniori”. Primul contact cu rugby-ul a avut loc in  toamna anului 1968 cand, la rugamintea catorva colegi de grupa, care jucau rugby la echipa Institutului, in Divizia B, el a participat la un antrenament al echipei de rugby. Antrenamentul a avut loc intr-o zi de vineri, etapa de campionat desfasurandu-se duminica.

Tanarul luptator a facut, fara indoiala, o impresie foarte buna, deoarece, dupa pregatirea tehnica de vineri, Nae Iliescu, antrenorul Divizionarei B, cel care, in acelasi timp, era si jucator activ la Stiinta, l-a introdus pe Mircea Ortelecan in teren, in meciul de campionat disputat duminica urmatoare, acesta evoluand, timp de o repriza, pe postul de taloneur!

Dupa acest debut-fulger, si de bun augur, luptatorul de greco-romane a devenit titular al postului de taloneur al echipei I.M.P! A fost o perioada foarte frumoasa, desfasurata intr-o atmosfera pe masura, intr-o echipa formata numai din studenti ai Institutului care formau un grup sudat sub semnul spiritului universitar si al pasiunii pentru rugby.

Timp de doi ani, in 1968 si 1969, Mircea Ortelecan a practicat, in paralel, luptele si rugby-ul. Antrenamentele de la lupte l-au ajutat enorm pe tanarul taloneur, in primul rand in privinta pregatirii fizice, el jucand titular, etapa de etapa, in campionatul Diviziei B.

Evolutiile sale excelente in cadrul echipei Institutului de Mine, au trezit, imediat, interesul celor de la Stiinta Petrosani, echipa care, la vremea aceea, se numara printre formatiile de frunte ale Diviziei A. Drept urmare, in iarna anului 1970, Vasile Rusu, fostul international din linia a doua si care era antrenorul Stiintei, l-a inclus in lotul mare, el participand, astfel, la cantonamentul de iarna desfasurat la Baile Herculane.

Modul in care s-a pregatit in cantonament i-a impresionat atat de mult pe antrenori, incat, incepand cu primul meci din retur, cu Farul Constanta, Mircea Ortelecan a devenit, la doar 20 de ani si 6 luni, titular pe postul de taloneur.

Asa a inceput remarcabila ascensiune in lumea balonului oval a studentului care pasise pe un teren de rugby cu doar doi ani inainte!

In vara anului 1970, a avut loc o schimbare a antrenorilor, antrenor principal devenind Theodor Radulescu, fostul pilier international.

Dupa atatia si atatia ani, Mircea Ortelecan vorbeste cu respect despre Theodor Radulescu, antrenorul „care a avut o contributie deosebita in formarea mea ca jucator de rugby”. Prezenta sa la Petrosani a ajutat mult echipa, pe toate planurile, Theodor Radulescu fiind un antrenor care „ a impus o pregatire fizica deosebita, o pregatire tehnica pe posturi si compartimente si o disciplina tactica in joc, aspecte ce se vor simti in evolutiile si rezultatele viitoare ale echipei”.

Valea Jiului devenise un centru important al rugby-ului romanesc – sa nu uitam ca alaturi de Petrosani, se juca rugby si la Lupeni – iar Institutul de Mine oferea celor interesati sansa studiilor universitare si pregatirea pentru o meserie care le putea ancora viata dupa incheierea carierei rugbystice.

Si, in acest context,  mi se pare interesant sa trec in revista numele unor jucatori de marca ai rugby-ului nostru care, de-a lungul anilor, au imbracat tricoul Stiintei Petrosani:

Constantin Dinu-Capone, Vasile Rusu, George Graur, Mihai Bucos, Enciu Stoica,Victor Marinescu,, Sergiu Bargaunas, Marian Burghelea, Valeriu Falcusanu, Florin si Stefan Constantin, Teodorin Tudose,  Ioan Bucan.

Sosirea unor jucatori de asemenea calibru a ridicat, in mod evident, potentialul valoric al echipei, iar rezultatul a fost crearea unui rezervor de jucatori care a permis Stiintei sa se numere, in anii urmatori, in mod constant, printre cele mai bune echipe ale tarii.

In editia 1971-1972 a campionatului national, Stiinta a avut o evolutie excelenta terminand pe locul I la sfarsitul turului.

Era pentru prima data cand o echipa din provincie dovedea ca are forta si valoarea de a intrerupe monopolul si dominatia echipelor bucurestene, Grivita, Steaua si Dinamo.

In cele din urma, titlul a fost castigat de Universitatea Timisoara.

Este interesant de amintit ca in meciul de la Timisoara, Stiinta a condus cu 9-6 la pauza, cedand, insa, in cea de-a doua repriza cand a evoluat in 14 jucatori, avand un jucator eliminat.

Desigur, pierderea titlului a constituit o dezamagire pentru echipa din Valea Jiului; in schimb, pentru rugby-ul romanesc editia 1971-1972 a insemnat confirmarea saltului valoric al echipelor din provincie. Pentru ca atunci, la inceputul anilor ’70, s-au ridicat echipele din Petrosani, Timisoara, Barlad, Iasi si Constanta.

Revenind la Petrosani, imi face placere sa prezint echipa de atunci:

Mihai Bucos;Petre Truta, Mircea Radulescu, Abribula Niazil, Constantin Rosca; Sergiu Bargaunas/Emil Neagu; Victor Marinescu/Valeriu Falcusanu; Ion Moromete, Florin Constantin, Ion Lomota;Tudor Ionescu, Ion Moroe; Dan Talpa, Mircea Ortelecan, Constantin Dinu-Capone.

Dupa cum aminteam mai sus, numerosi internationali au trecut pe la Petrosani, contribuind la progresul echipei, fiecare dintre ei avand, mai tarziu, propria sa traiectorie rugbystica si profesionala.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este faptul ca Mircea Ortelecan a ramas la Petrosani intreaga sa cariera, ramanand loial unei singure echipe: Stiinta Petrosani!

In cei nouasprezece ani si jumatate petrecuti cu Stiinta – el s-a retras in 1989 – Mircea Ortelecan a evoluat in aproximativ 400 de meciuri!

Cariera de international

Primul contact cu Nationala l-a constituit convocarea sa la meciurile de trial din 1971.

Mircea Ortelecan a sosit la Nationala, intr-un moment in care generatia unor taloneri valorosi din perioada anilor ’50-’60 – Paul Iordachescu, Nicolae Capusan, Viorel Onutu, Valeriu Iorgulescu – se afla pe drumul retragerii, si se simtea nevoia formarii unor taloneuri tineri.

Dupa meciurile de trial din 1971, Mircea Ortelecan a debutat in echipa nationala, la 1 mai 1972, in meciul cu Marocul, meci in care a inscris primul eseu al echipei!

Debutul a fost mai mult decat convingator si studentul din Petrosani a fost titular in toate celelalte meciuri ale echipei nationale: cu Cehoslovacia, Republica Federala a Germaniei si cu Franta, meci disputat la Constanta.

In 1972, selectionata Cornwall-Devon a efectuat un turneu in tara noastra, consemnandu-se, astfel, reluarea legaturilor cu rugby-ul englez, dupa o nedorita pauza de 16 ani,  .

Mircea Ortelecan a fost titular in meciul castigat cu 22-16, iar in luna octombrie a participat la turneul intreprins de echipa nationala in Anglia, la invitatia selectionatei Cornwall.

Daca anul 1972 s-a incheiat cu bine, anul 1973 a insemnat, insa, si prima accidentare serioasa. Intr-un meci desfasurat la Timisoara, cu Universitatea, in urma unui placaj al lui Eduard Preiss, Mircea Ortelecan a suferit o entorsa la genunchi combinata cu o intindere de ligamente si atingerea meniscului.

Dupa doua luni, el a revenit la Stiinta, dar refacerea nu fusese totala, si fiecare meci se incheia cu dureri din cauza lichidului acumulat la genunchiul accidentat.

Nefiind refacut pe deplin, in meciurile Nationalei cu Spania si Maroc, locul sau la talonaj a fost luat de Florin Popovici.

Tot din cauza acestei accidentari, tanarul taloneur din Petrosani a ratat si turneul in Argentina, in care au plecat Florin Popovici si Valeriu Iorgulescu.

Din toamna anului 1973, prin aparitia la talonaj al unui alt mare jucator, Mircea-Sever Muntean, a inceput, dupa parerea mea, una dintre cele mai frumoase si intense – in plan sportiv – competitii intre doi dintre cei mai de seama taloneuri ai rugby-ului nostru, care au marcat, prin calitatile lor,  decada 1970-1980.

Doi taloneuri cu stiluri de joc diferite:

„Dodo” Muntean se remarca prin viteza si schimbarile de picior in joc deschis, in timp ce Mircea Ortelecan era considerat, dupa spusele sale, un jucator de pachet”.

Dupa turneul nesatisfacator din Argentina, Valeriu Irimescu – la randul sau, un mare jucator si antrenor –  abia reantors din Franta, a devenit antrenor al echipei nationale.

Domnul Irimescu, dupa sezoanele petrecute la P.U.C si Angoulême, devenise un fin cunoscator al rugby-ului de nivel international, si a cautat sa imbogateasca mijloacele de exprimare in teren ale echipei nationale, incercand sa imprime un stil de joc variat, deschis, in viteza.

In acest context, Dodo Muntean a fost preferat la talonaj, el evoluand in toate partidele – cu exceptia meciului cu Polonia in care titular a fost Mircea Ortelecan- pana la meciul cu Franta din 1976.

In memorabila partida din ’76, incheiata cu splendida victorie 15-12, antrenorii nostri – in dorinta de a contracara forta gramezii franceze – l-au titularizat la talonaj pe Mircea Ortelecan, care a format, impreuna cu Iancu Bacioiu si Constantin Dinu-Capone o linia intai foarte puternica, dominandu-si rivala directa, alcatuita din Armand Vacquerin- Alain Paco- Robert Paparemborde.

Aceasta splendida victorie impotriva Frantei, si, mai ales, maniera in care a fost realizata, constituie unul dintre momentele de varf ale carierei lui Mircea Ortelecan.

Alaturi de cele 5 meciuri disputate impotriva Frantei, un alt reper important in cariera lui Mircea Ortelecan l-a constituit turneul echipei nationale in Noua Zeelanda, in 1975.

In vederea unui asemenea turneu, pregatirea fizica constituia un factor crucial, testul Cooper fiind, la vremea aceea, o componenta esentiala a acestei pregatirii.

Mircea Ortelecan isi aminteste: „In iunie 1975 eram in practica la Baia Mare cu studentii, unde in fiecare zi alergam 8 ture de teren (3200m). La inceput, aveam nevoie de 16 minute pentru a alerga 3200m, iar dupa 10 zile de pregatire, am ajuns la baremul de 12 minute”.

Testele fizice de la Bucuresti au fost trecute cu usurinta, iar dupa cantonamentul de la Snagov, echipa nationala a pornit catre Aotearoa, insula de la capatul lumii.

In Noua Zeelanda, Mircea Ortelecan a jucat in meciurile cu Southland, la Invercargill, si cu South Canterbury, la Timaru, in celelalte partide evoluand Dodo Muntean.

Amintiri din Noua Zeelanda?

„Noua Zeelandă este o ţară de vis, cu munţi mai înalţi decât vârful Moldoveanu (257m4), de la noi, cu vulcani activi şi lacuri de munte, cu o faună şi floră deosebită. Astfel muntele Cook are în jur de 3700 m, iar din faună, o raritate în lume, pasărea Kiwi-pasărea care nu zboară.”

Mircea Ortelecan isi aminteste cu placere de invitatia de a participa la ”marae”, locul sacru de adunare al populatiei maori, fiordurile din Insula de Sud, balenele esuate pe plaja de la Gisborne, iesirea, cu un remorcher, in Pacific, precum si de intalnirea cu romanii din Palmerston North, unde au fost primiti cu sarmalute in foi de vita si mamaliga!

Proaspete si vii sunt amintirile despre Ivan Vodanovici, fostul pilier si antrenor al All Blacks, care i-a insotit pe jucatorii nostri de-a lungul turneului.

Vodanovici, fost pilier şi apoi antrenor All Blacks, de fiecare dată când plecam la antrenament, le arăta pilierilor poziţia pentru grămadă. Pentru taloneri  era de părere să talonăm cu piciorul 4 de la intrarea  în culoar. Inainte de un antrenament Vodanovici şi-a aruncat căciuliţa să îmi arate cum se talonează şi că mersul balonului în grămadă este mai rapid printre picioarele pilierului. Noi eram obişnuiţi să talonăm, cu piciorul 3, fiind mai aproape de culoar”.

De-a lungul carierei sale de international, Mircea Ortelecan a strans 20 de selectii in echipa nationala, dintre care 5 au fost impotriva Frantei.

In total, el a jucat in 34 de meciuri la nivel international, luand parte la cateva dintre cele mai importante turnee ale Nationalei: in Marea Britanie, in 1972 si 1978, Noua Zeelanda, in 1975, Tara Galilor in 1979 si Irlanda in 1980.

Meritele sale sportive au fost recunoscute si rasplatite prin acordarea titlului de Maestru Emerit al Sportului, in 1979.

Mircea Ortelecan – imaginea autentica a rugbyst-ului amator

Inainte de a incheia aceasta  incercare de a prezenta portretul unui mare rugbyst, o figura reprezentativa a rugby-ului nostru, as vrea sa scot in evidenta un aspect care rotunjeste si incununeaza cariera sa.

Dupa parerea mea, Mircea Ortelecan a reprezentat, de-a lungul intregii sale cariere rugbystice, un adevarat exemplu al statutului de jucator amator al unui rugbyst roman de inalt nivel.

Intreaga evolutie a lui Mircea Ortelecan a constituit cel mai potrivit si autentic exemplu care a ilustrat, in mod elocvent, conditia esentiala a amatorismului in rugby-ul de inalta performanta in anii ’70.

Calatoria sa pe Planeta Ovala reflecta o imagine clara a unei reusite combinatii intre cariera unui rugbyst amator si cariera unui profesionist in meseria pe care si-a ales-o si pe care a practicat-o cu succes.

In timpul studentiei, intre 1966 si 1971, Mircea Ortelecan a evoluat in cele doua echipe din Petrosani: echipa Institutului de Mine si Stiinta Petrosani.

Traiectoria sa ulterioara a demonstrat ca el a fost un student-rugbyst inainte de a fi un rugbyst-student.

In 1971, dupa absolvire – terminand al 5-lea din 102 absolventi – a fost repartizat la Institutul de Mine si a continuat ascensiunea pe plan rugbystic ajungand component al echipei nationale.

La vremea exceptionalei victorii obtinute in fata Frantei, in 1976, 15-12 la Bucuresti, Mircea Ortelecan era asistent titular la catedra de Topografie a Institutului de Mine.

In 1981, dupa ce a reusit la examenul de Sef de Lucrari, a inceput sa predea studentilor din anul V, ceea ce l-a determinat sa renunte la turneul echipei nationale in Scotia, pentru ca participarea la turneu l-ar fi impiedicat sa isi sustina cursul in fata studentilor.

Acesta a fost momentul in care Mircea Ortelecan, – in spiritul unui profund respect fata de rugby si profesie – a renuntat la echipa nationala, pentru a urma cariera universitara.

In  anul 2002, a devenit conferentiar la Universitatea din Cluj-Napoca, pentru ca in 2006 sa devina profesor universitar, la specialitatile Geodezie si Cartografie, la Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Cluj-Napoca, cu doctoratul obtinut in Geodezia, Topografie si Fotogrammetrie.

Nu pot vorbi in numele domnului Ortelecan, dar, imi permit sa afirm ca ”mortarul”  care a unit si cimentat cele doua cariere, sub semnul unei duble impliniri, a fost alcatuit din pasiunea, devotamentul si respectul demonstrate in ambele domenii!

Cand l-am intrebat ce a insemnat rugby-ul pentru domnia-sa, a raspuns:

”Rugby înseamnă muncă, abnegaţie, corectitudine, demnitate, prietenie şi toleranţă”.

Mircea Ortelecan a impins in „gramada” vietii, pe ambele fronturi, cu pasiune, devotament si respect.

A impins in „gramada” vietii cu rabdare, tenacitate si darzenie, tocmai din Supuru de Jos, ajungand pana in Aotearoa…si, de acolo, mai departe….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s