Imi ingadui sa revizuiesc un articol pe care l-am scris in 2015, cu prilejul implinirii a 35 de ani de la victoria obtinuta in fata Frantei.

In aceasta luna, pe 23 noiembrie, se implinesc 40 de ani de la acea splendida si memorabila victorie: 15-0 cu Franta.

Rugby-ul romanesc nu mai este, de multa vreme, acolo unde s-a aflat candva…acolo unde a meritat, din plin, sa se afle.

In vremurile de acum, pentru noi a ramas, deocamdata, doar nostalgia mangaietoare a unor amintiri care se cuvin a fi pastrate, mereu vii, in cronicile rugby-ului romanesc …

Noiembrie acela a fost altfel…

Da, acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…cel putin pentru rugby.

Amintiri, emotii, sperante…

Ca de fiecare data cand avea loc la Bucuresti, meciul cu Franta polariza atentia intregii comunitati a rugby-ului romanesc.

Ani de-a randul partida cu Franta a constituit singura ocazie care oferea rugby-ului nostru sansa de a progresa cu adevarat; singura unitate de masura care permitea o evaluare reala a nivelului la care se afla, in diferitele etape ale dezvoltarii sale, rugby-ul romanesc.

Din iunie 1960, atunci cand invinsesem, pentru intaia oara selectionata „cocosului galic”, meciul cu Franta deschisese, in fata rugby-ului romanesc, o poarta catre arenele rugby-ului „mare”. O poarta, prin deschiderea careia echipa Romaniei a stiut sa paseasca. cu temeritate, cutezanta, demnitate, respect si spirit de sacrificiu.

In acel noiembrie, interesul pentru meciul cu Franta era enorm.

De la inceputul anilor ’70, valoarea echipei nationale crescuse in mod constant.

Turneul din Argentina din 1973, turneul din Noua Zeelanda in 1975, superba victorie impotriva Frantei in 1976, turneul din Marea Britanie in 1979, toate acestea contribuisera la o crestere valorica nemaiîntâlnită in istoria rugby-ului romanesc.

Si a sosit toamna anului 1980… si, odata cu ea, meciul cu Franta, un meci care avea sa constituie zenitul atins pe curba performantei de catre o exceptionala generatie de jucatori, impreuna cu antrenorii lor.

Veneau suporteri din toata tara si imi amintesc cluburi scolare din provincie debarcand in Bucuresti pentru a asista la partida cu Franta.

Crancene au fost multe dintre bataliile desfasurate de-a lungul anilor.

Dar, acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…cu totul si cu totul altfel.

Un stadion arhiplin…un vuiet continuu al  bucuriei de a participa la un eveniment special.

O atmosfera electrizanta, alimentata de „curentul” de inalta tensiune al pasiunii rugbystice.

Parea ca toata energia rugby-ului romanesc se canalizase, in acel moment, in „potcoava” Giulestiului.

Amintiri, emotii, sperante…

Toti speram ca ii vom invinge pe francezi.

Visam, speram, dar nimeni nu stia ce avea sa se intample…

In tribune flutura banner-ul cu zimbrul infruntand cocosul galic cu aripile larg desfasurate.

Speram… dar nimeni nu banuia ceea ce avea sa urmeze in acea dupa-amiaza de noiembrie: un moment de gratie, o pagina luminoasa in istoria rugby-ului romanesc, scrisa si sigilata in istoria rugby-ului romanesc de o generatie exceptionala de jucatori impreuna cu antrenorii lor.

Da, totul a fost altfel acea dupa-amiaza de noiembrie …

Cu doua saptamani inainte, Franta pierduse in fata Africii de Sud, 15-37, la Pretoria, meciul in care debutase tanarul (22 de ani), pe atunci, Serge Blanco.

Tot la Pretoria debutase si un alt tanar, Jean Paul Wolf (20 de ani), despre care imi amintesc ca era considerat – mai ales datorita gabaritului sau (1,91, 110 Kg),  impresionant pentru vremea aceea – ca o mare descoperire si speranta a rugby-ului francez.

La Pretoria, Wolf debutase ca pilier, dar la Bucuresti a jucat in linia a doua, Michel Cremaschi evoluand ca pilier stanga.  

Pe Giulesti, insa, tanara speranta a „Cocosilor” s-a evidentiat, in exclusivitate, prin duritatile sale neavand absolut nicio o alta contributie la jocul echipei sale.

Amintiri, emotii, sperante…

Imi amintesc dramatismul intalnirii, ardoarea si ferocitatea luptei, incrancenarea ciocnirilor, brutalitatile si reactiile mai putin ortodoxe ale francezilor care nu puteau accepta o infrangere la zero in fata verilor latini, considerati, totusi, invatacei in ale rugby-ului.

Imi amintesc scanteile ce ieseau din gramezile ordonate si din aglomerari.

Mi-l amintesc pe Gheorghe Dumitru cu pumnii inclestati, gata de o lupta pe care nu o dorea si pe care nu el o provocase.

Mi-l amintesc pe Constantin Dinu iesind dintr-o gramada ordonata cu o rana sangeranda pe obrazul aproape tumefiat.

Si tribunele!

Sa invaluise „potcoava” Giulestiului intr-o energie care se „alimenta”, in mod continuu, direct de la sursa de „inalta tensiune” a luptei crancene din teren…iar tribunele vuiau, vuiau, vuiau fara incetare!

Era o atmosfera fabuloasa…

Mi-l amintesc pe Gheorghe Dumitru calcat de catre Wolf intr-o aglomerare, lovitura de pedeapsa acordata de arbitrul  galez Alun Richards si pe care Ion Constantin a transformat-o de dincolo de centrul terenului.

Mi-l amintesc pe Dinu-Capone stand cu spatele la butul francez,  cu mainile in solduri, neavand, parca, taria sa urmareasca transformarea.

Putea, insa, sa se intoarca si sa priveasca linistit plutirea balonului printre bare pentru ca in acea dupa-amiaza de noiembrie  totul era altfel…

Doar Ion Constantin era acelasi; iar el, „Penalty King”,  nu avea cum sa rateze tocmai atunci in acele clipe triumfatoare ale rugby-ului romanesc.

Da, noiembrie acela a fost altfel…cu totul altfel.

Imi amintesc placajul decisiv al lui Dinu-Capone, continuat de cursa lui Marian Aldea pe aripa stanga, pasa decisiva catre Pompilie Bors si sprintul „inchiderii” noastre catre eseul care avea sa aduca atata fericire in tribune si dincolo de ele.

Imi amintesc o fotografie a lui Bors din Midi Olympique, care avea – daca nu ma inseala memoria – un  subtitlu retoric, scris  in cel mai pur stil frantuzesc: Unde l-au gasit acesti diavoli de romani pe Bors?

Multi ani mai tarziu, Mircea Muntean avea sa imi povesteasca cum, dupa inscrierea eseului,  „Tataie” Aldea i-a strigat, fericit:  „Vulture, am zburat perfect pe culoar”.

Da „Tataie”, in acea dupa-amiaza de noiembrie ai zburat perfect pe culoar…

Si toti ceilalti, impreuna cu Marian Aldea, au zburat perfect pe culoarul care i-a condus catre o victorie memorabila, in acea dupa-amiaza de noiembrie cand totul fusese altfel…

A fost o atmosfera fabuloasa…

Visul devenise realitate, iar „potcoava” Giulestiului era invaluita intr-un imn al unei imense bucurii care nu vroiam sa se incheie.

Oamenii primeau, fericiti, darul rugbystilor lor, revarsandu-si bucuria – o bucurie de o natura singulara pe care nimic si nimeni altcineva nu le-ar fi putut-o darui – peste cenusiul grijilor de fiecare zi.

Da, noiembrie al acelui an 1980 a fost, intr-adevar, altfel…cu totul si cu totul altfel.

Eugen Cionga

Toronto

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s