Epilog – Pentru cei care sunt si pentru cei care nu mai sunt

Asadar, iata ca am ajuns la sfarsitul acestei calatorii virtuale prin care am incercat sa reconstitui – atat cat a fost posibil dupa atata vreme – aventura rugbystica a echipei nationale in Noua Zeelanda, in august 1975.

Cu permisiunea celor care citesc aceste randuri, voi continua cu o marturisire in privinta motivelor care m-au determinat sa scriu aceasta serie de articole – au existat mai multe, toate fiind importante pentru mine – pe care imi ingadui sa le impartasesc si cititorilor:

A existat un motiv sentimental.

Pastrez si acum, incrustate in memoria afectiva a adolescentului ce eram atunci, pe la inceputul anilor ’70, momentele in care, deschizand ochii asupra rugby-ului, am asistat la aparitia unei generatii exceptionale care avea sa scrie un capitol fundamental in istoria rugby-ului nostru.

Desigur, fiecare dintre noi a trait si simtit in mod diferit perioada la care ma refer. Poate ca unii au fost multumiti, altii poate ca nu.

Amintirea mea vie este ca traiam intr-o lume stramba, in chingile unui sistem care radia o atmosfera neguroasa, impusa de o ideologie opresiva. O atmosfera in care rugby-ul, ca si alte sporturi, oferea suporterilor o bucurie – fie ea pasagera si trecatoare, fiindca dupa 80 de minute ne intorceam, fiecare, la grijile de fiecare zi – dar o bucurie aparte, intensa, pe care sistemul in care traiam nu dorea si nici nu o putea oferi.

Dar, dincolo de motivul personal si sentimental, au existat motivatia si dorinta de a scrie despre un eveniment care a avut o importanta capitala in dezvoltarea ulterioara a rugby-ului romanesc si despre care – cel putin din cate cunosc eu – s-a scris, totusi, destul de putin.

Imi permit sa repet ideea cu care am inceput aceasta serie de articole:

Scopul acestor articole nu a fost si nu este acela de a evada din prezent, de a ne ancora in trecut si de a trai din amintiri.

Scopul a fost de a nu uita.
Scopul a fost de a nu uita si, mai mult decat atat, de a pretui, asa cum se cuvine, meritele acestei generatii.

Si, in acelasi timp, de a aduce in atentia tinerilor de astazi contributia esentiala si rolul major pe care l-a avut generatia anilor ’70 in dezvoltarea rugby-ului romanesc.

Aceasta nu inseamna ca generatia anilor ’70 detine, in mod exclusiv, „drepturile de autor” asupra progresului rugby-ului romanesc. Nu, nicidecum.

Fiecare generatie de rugbysti a contribuit, in felul sau si dupa puterile sale, la progresul general, iar meritele unei generatii nu exclud, sub nicio forma, meritele celorlalte generatii.

Aceasta generatie a anilor ’70, nu ar fi existat fara generatia exceptionala a anilor ’50-’60.
Dupa cum, generatia anilor ’90 nu ar fi existat fara generatiile anterioare.

Fara a emite sentinte in privinta judecatilor de valoare, imi ingadui sa afirm urmatoarele:

Dupa parerea mea, ceea ce a fost, este si va fi important pentru fiecare generatie – indiferent de domeniu – este de a avea intelepciunea, onestitatea, viziunea, competenta si – mai presus de orice – un profund simt al responsabilitatii in a prelua si cultiva traditiile create de generatiile anterioare.

Si continuand ideea de mai sus, a cultiva o traditie inseamna a transmite, in cazul rugby-ului, un sistem,solid de la o generatie la alta, de la cei mai buni catre cei mai buni.

Din acest punct de vedere, turneul din Noua Zeelanda a avut, in opinia mea, o importanta covarsitoare in ceea ce priveste progresul care a urmat, un progres treptat, realizat intr-o maniera solida si coerenta, si care a condus la intarirea rugby-ului romanesc cel putin in perioada urmatorilor 10 ani.

Si subliniind importanta acestui turneu, sa ne gandim putin cum caracteriza Ron Palenski – un reputat ziarist neo-zeelandez – turneul „fermecatorilor oaspeti romani”:

„In contextul turneelor de rugby, ei erau novicii rugby-ului mondial vizitand veteranii.”

Si asa era!

Un grup de rugbysti aproape necunoscuti in lumea anglo-saxona – veniti de undeva de departe, de dincolo de Cortina de Fier, dintr-o tara despre care nu se stiau prea multe – sosisera intr-o tara in care rugby-ul era sport national, si chiar mai mult decat atat.

Cand ma refer la intarirea rugby-ului romanesc, nu ma refer doar la echipa nationala.
Rugby-ul nostru avusese parte – si inca avea, in acea perioada – de cativa antrenori de juniori de mare clasa pentru care meseria constituia o pasiune profunda si care îndepliniseră un rol crucial in formarea generatiilor de juniori. Iar unii dintre participantii la turneu erau juniorii plamaditi si formati in mainile destoinice ale acestor mesteri-antrenori atat de capabili si atat de competenti.

Nu sunt eu cel mai in masura sa fac o afirmatie precum cea care urmeaza, dar imi permit sa afirm ca reusita turneului din Noua Zeelanda a injectat o doza de incredere si motivatie la toate nivelele rugby-ului nostru contribuind, totodata, si la impulsionarea, imbunatatirea si organizarea structurilor rugby-ului la nivelul juniorilor.

Cred, de asemenea, ca turneul din Noua Zeelanda a avut darul de a declansa procesul de cristalizare al identitatii echipei nationale, de castigare a increderii in propriile forte si in propria valoare, de a transforma sperante in certitudini, indoieli in incredere, nesiguranta in coerenta, ducand la formarea si intarirea unor repere pe care echipa nationala nu le poseda, probabil, inaintea calatoriei in Noua Zeelanda.

In urma acestui turneu, „barometrul” valoric in conformitate cu care marile puteri evaluau echipa nationala, si-a schimbat, in mod semnificativ, coordonatele, in sensul ca meciul anual cu Franta nu a mai fost considerat ca unic etalon valoric.

Sa ne gandim ca in anii urmatori contactele cu rugby-ul britanic s-au intensificat, iar recunoasterea progresului si valorii rugby-ului romanesc a facut ca echipa nationala sa joace impotriva Tarii Galilor, Scotiei, Irlandei si Angliei.

Ori, in mare masura, echipa care se lansa pe aceasta formidabila orbita a rugby-ului international, isi avea radacinile in lotul care efectuase turneul in Noua Zeelanda.

In mod logic, echipa nationala a continuat procesul de „forjare” in fiecare meci din anii urmatori, dar nucleul fusese constituit, in mare parte, in campania din insula de la capatul lumii.

In incheiere, marturisesc ca imi este greu sa folosesc cuvantul „omagiu” si sper ca cei care fac parte din generatia mea – o generatie dinainte de 1989 – vor intelege retinerea mea.
Pentru multi din generatia mea, cuvantul ”omagiu” isi pierduse in totalitate sensul originar, devenind o expresie a imposturii, a slugarniciei absolute si un simbol al fanatismului si mesianismului ideologiei comuniste, toate expuse, in mod sfidator, in vitrinele librariilor si pe ecranele televizoarelor.

Este posibil ca cititorii nascuti dupa 1989 sa nu inteleaga reticenta mea si paragraful de mai sus.
Este mai bine pentru ei ca nu au trait in perioada aceea si poate ca parintii lor le vor explica, pe indelete – daca sunt interesati – ce semnificatie capatase acest cuvant in vremurile de atunci.

Pe de alta parte, servilismul si pervertirea valorilor autentice, atat de comune in acele vremuri, cu toate cicatricile lasate si care brazdeaza inca sufletele noastre, nu trebuie sa ne impiedice sa revenim la matca adevaratului inteles al acestui cuvant.
Redand cuvantului seva, prospetimea si sensul intelesului sau originar, nepervertit, si curatat de orice pata a trecutului, am scris aceasta serie de articole ca pe un omagiu adus jucatorilor si antrenorilor care au participat la acel turneu de referinta si care va ramane un reper solid in istoria rugby-ului romanesc.

Un omagiu pentru generatia acelor ani, generatie care a avut o contributie esentiala la propulsarea rugby-ului romanesc pe o orbita la care nu visase ca va ajunge vreodata.

Un omagiu… pentru cei care sunt si pentru cei care nu mai sunt:

Raducu Durbac.
Ion Simion.
Ion Constantin.
Gheorghe Varga.
Gheorghe Nica.
Marian Aldea.
Petrica Motrescu.
Mihai Nicolescu.
Mihai Bucos.
Dumitru Alexandru.
Mircea Paraschiv.
Sergiu Bargaunas.
Constantin Fugigi.
Enciu Stoica.
Alexandru Pop.
Gheorghe Dumitru.
Gheorghe Daraban.
Pompilie Bors.
Dumitru Musat.
Constantin Dinu.
Nicolae Baciu.
Vasile Turlea.
Mircea-Sever Muntean.
Mircea Ortelecan.
Petre Cosmanescu.
Valeriu Irimescu

Tuturor celor care sunt ci celor care nu mai sunt, doar atat: Multumim!

Sfarsit
Surse bibliografice:
1.0 The New Zealand Herald – August 1975.
2.0 The Dominion – August 1975.
3.0 The Otago Daily Times – August 1975.
4.0 Ron Palenski – New Zealand Press Association.
5.0 Lynn McConnell – Frank Oliver – One of the hard men of All Blacks rugby.
6.0 Bob Howitt – New Zealand Rugby Greats.
7.0 Dumitru Manoileanu – Rugby Mica Enciclopedie.
8.0 Dimitrie Callimachi, Geo Raetchi – Cei 15 din Carpati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s