Introducere

 

A te intoarce in timp, pentru a cauta si depana amintiri, nu trebuie sa insemne, neaparat, nici resemnare si nici incercarea de a trai din amintiri si de a evada din prezent.

 

Desigur, exista multe alte lucruri care au o importanta infinit mare decat rugby-ul.

Si simtim aceasta, in mod acut, in fiecare moment al acestor vremuri de restriste, dramatice, pe care le traim acum.

 

A cauta, in noianul de amintiri adunate de-a lungul anilor in memoria afectiva a fiecaruia dintre noi, anumite amintiri, poate insemna cautarea unor repere, candva solide, si care ar merita sa fie regasite.

 

De asemenea, poate ca suntem impinsi in aceasta calatorie in timp de nevoia de a le aduce si simti mai aproape, de a mangaia si de a pretui acele amintiri pline de substanta si inteles, si care au lasat, pentru totdeauna, o amprenta adanca; in cazul de fata, o amprenta in istoria rugby-ului romanesc.

 

Asadar, imi ingadui sa incep aceasta serie a articolelor dedicate turneului echipei nationale in Noua Zeelanda, prin a aminti jucatorii si antrenorii care au participat la acest turneu:

 

Raducu Durbac, Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Varga, Gheorghe Nica, Marian Aldea, Petrica Motrescu; Mihai Nicolescu, Mihai Bucos, Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Enciu Stoica, Alexandru Pop (capitanul echipei), Gheorghe Dumitru, Gheorghe Daraban, Pompilie Bors, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Nicolae Baciu, Vasile Turlea, Mircea Muntean, Mircea Ortelecan.

Antrenori: Petre Cosmanescu si Valeriu Irimescu. Conducatorul delegatiei: Ovidiu Marcu.

 

Si vreau sa il amintesc aici si pe Neculai Postolachi, cel care trebuia sa participe, pe merit, la acest turneu si care, din cauza unei delatiuni a fost impiedicat, in ultima clipa, sa plece.

 

Inainte de a prezenta detalii si amanunte despre evolutia echipei noastre in Noua Zeelanda, mi se pare interesant sa zabovim o clipa asupra importantei si semnificatiei acestui turneu in contextul situatiei rugby-ului mondial din anii ’70, in general, si a dezvoltarii rugby-ului romanesc, in particular.

 

Pe plan mondial, harta rugbystica internationala era organizata si structurata in jurul a doua poluri valorice care captau interesul suporterilor raspanditi in toate colturile lumii: unul in emisfera nordica, iar celalalt in emisfera sudica.

 

In emisfera nordica, rugby-ul european era dominat, in totalitate, de Turneul celor V Natiuni la care participau selectionatele Angliei, Tarii Galilor, Irlandei, Scotiei si Frantei.

In lipsa unei competitii europene care sa reuneasca cele mai bune echipe de club ale continentului, Turneul nu avea rival in Europa, constituiand cea mai solida si compacta concentrare a valorilor rugby-ului european.

 

Sigur, ne amintim cu placere de victoriile Grivitei Rosii, in 1964, si a echipei Dinamo, in 1969, obtinute in fata echipelor franceze, Stade Montois si, respectiv, Agen, dar acea competitie europeana a cluburilor organizata de francezi era departe de a fi relevanta la nivel european deoarece nu includea nicio echipa din Marea Britanie.

 

In emisfera sudica, Noua Zeelanda si Africa de Sud reprezentau cele doua mari forte rugbystice care se luptau nu doar pentru suprematia Sudului, ci si pentru titlul de cea mai puternica echipa a lumii (Australia fiind mereu in spatele celor doi mari rivale).

Turneele, desfasurate alternativ in cele doua Noua Zeelanda si Africa de Sud, erau asteptate cu un interes enorm de intreaga suflare rugbystica de pe glob, culminand, de cele mai multe ori, in meciuri-test caracterizate de inclestari memorabile.

 

Reperele valorice ale rugby-ului mondial erau completate de turneele regulate ale celor cinci natiuni europene in emisfera sudica si turneele efectuate de All Blacks, Springboks si Wallabies in Europa. La care se adaugau, bineinteles, turneele selectionatei British Lions in cele trei tari din emisfera sudica, turnee care constituiau unul dintre cele mai importante si asteptate evenimente din istoria rugby-ului.

 

Prin urmare, in anii ’70, rugby-ul era un club exclusiv al „seniorilor”, dominat de marile puteri care faceau parte din International Rugby Football Board (IRFB).

 

Infiintat in 1886, din initiativa Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor, carora li s-a alaturat Anglia, in 1890, IRFB a fost forul care guverna rugby-ul mondial si in 1975.

 

Daca, din punct de vedere valoric, All Blacks si Springboks dominau meciurile internationale, ridicandu-se, de cele mai multe ori, in mod clar, deasupra rivalelor din batranul continent, la fel de clar era faptul ca centrul puterii decizionale se afla la Dublin, sediul IRFB, puterea apartinand, in esenta, britanicilor.

 

Si pentru a sublinia acesta afirmatie este interesant de observat ca Noua Zeelanda, Africa de Sud si Australia au devenit membre ale IRFB in 1949(!), in timp ce Franta a fost acceptata (greu de crezut!) de-abia in 1978!

 

Asa arata harta rugby-ului in anul de gratie 1975, an in care tarile aflate in afara sferei celor doua poluri valorice nu aveau un cuvant de spus si nu prea erau bagate in seama in arena internationala.

 

 

 

 

 

 

Turneele anterioare ale echipei nationale

 

Turneul intreprins in Noua Zeelanda nu a era primul turneul ale echipei nationale.

 

In 1955 si 1956, echipa noastra intreprinsese doua turnee in Marea Britanie, in care produsesera o impresie excelenta.

 

In  Octombrie 1972, o selectionata al carei capitan era Alexandru Pop, a intreprins un scurt turneu de trei meciuri in Anglia, jucand cu trei selectionate provinciale, Cornwall, Devon si combinata Cornwall- Devon.

 

Apoi, in August-Septembrie  1973, echipa nationala a intreprins un turneu in Argentina disputand cinci partide dintre care doua teste cu selectionata „Pumelor”.

 

Fiecare dintre aceste turnee a avut semnificatia si importanta sa, fiecare constituind un pas inainte, mic, dar sigur, pentru rugby-ul romanesc.

Turneele selectionatei Bucuresti XV, intreprinse in Marea Britanie, in 1955 si 1956, au constituit o veritabila surpriza pentru inventatorii rugby-ului, iar evolutia echipei noastre promitea adancirea contactelor cu britanicii.

 

Recunoscand si apeciind evolutia selectionatei noastre in meciurile anterioare, britanicii au lansat o noua invitatie pentru un turneu ce urma sa se desfasoare in septembrie 1958.

Aceasta serie de contacte cu rugby-ul britanic era extrem de promitatoare si anunta o colaborare pe termen lung care nu putea fi decat de mare folos rugby-ului nostru.

 

Suporterii rugby-ului romanesc stiu foarte bine cum s-a raspuns acestei invitatii.

 

Autoritatile vremii au raspuns intr-un mod absolut rusinos, incalificabil, printr-o telegrama seaca si fara nicio explicatie, trimisa cu doar cateva zile inainte de disputarea primului meci. Un asemenea gest, care reflecta, inainte de toate, o uimitoare lipsa de respect, i-a facut ca englezii sa intrerupa, in mod legitim, orice legatura cu rugby-ul romanesc.

 

Turneul cuprindea trei meciuri, Selectionata Bucharest XV urmand sa intalneasca Swansea, pe 4 septembrie, Cardiff, pe 6 septembrie si Conventry pe 11 septembrie.

Cele trei cluburi vandusera, deja, sute de bilete si facusera pregatiri serioase pentru primirea oaspetilor romani.

 

Redau textul in engleza al telegramei primite de clubul Swansea vineri, 29 August, 1958:

„Unforseen technical causes. We heartily  regret our impossibility touring Great Britain. Please understand  and excuse us”. (Cauze tehnice imprevizibile. Regretam profund imposibilitatea de a intreprinde turneul in Marea Britanie. Va rugam sa intelegeti si sa ne scuzati”).

 

„Cauze tehnice imprevizibile”!

 

Nu cunosc amanuntele legate de anularea turneului, ma intreb,, insa:

 

Care au fost „cauzele tehnice” care au intervenit intre ziua de marti, 26 august, zi in care Federatia trimisese gazdelor lista jucatorilor, si ziua de vineri 29 august care anunta anularea turneului?

 

Autoritatile vremii nici macar nu au catadicsit sa elaboreze si sa incerce sa furnizeze explicatii clare, solide, in privinta „cauzelor tehnice”.

 

In fata unei asemenea crase dovezi de lipsa de respect, nu este de mirare ca domnul D.P. Price, secretarul clubului Swansea, a declarat ca telegrama constituia „ o surpriza totala si o mare dezamagire”.

 

Si, repet, aceasta cu atat mai mult cu cat doar cu cateva zile inainte, in ziua de marti, 26 august, autoritatile de la Bucuresti trimisesera clubului galez, lista jucatorilor, varsta si chiar orasul de resedinta al fiecarui jucator.

 

Secretarul clubului a telefonat Legatiei romane de la Londra pentru a cere informatii, iar Legatia a raspuns ca va contacta Bucurestiul pentru a obtine detalii.

 

Dar, pastrand „traditia” dispretului fata de tot ceea ce nu era provenit din „matrita” ideologiei comuniste si a secretomaniei care guverna deciziile luate intr-o tara izolata de cealalta parte a Cortinei de Fier, nu au mai fost oferite informatii suplimentare.

 

Iata cum o telegrama de trei randuri a condus la ruperea relatiilor rugbystice cu Marea Britanie pentru o perioada de aproape 16 de ani.

 

Stiu ca intrebarea care urmeaza – retorica de altfel – nu isi are rostul, dar maniera in care rugby-ul nostru a fost impiedicat sa fructifice sansa ce ii fusese oferita, ma face, totusi, sa ma intreb:

 

Cum ar fi evoluat rugby-ul romanesc daca s-ar fi pastrat un contact strans cu Marea Britanie?

Nimeni nu poate stii, iar intrebarea este, desigur, irelevanta, dar amaraciunea persista, mai ales cand o asemenea sansa a fost ratata numai si numai din cauza noastra.

 

De-abia in 1972, legaturile s-au reluat, iar echipa noastra a intreprins turneul de trei meciuri in Anglia care a contribuit la stabilirea unor contacte continue la nivelul echipelor de club.

 

Despre turneul echipei noastre in America de Sud trebuie spus ca a fost rezultatul anularii turneului de catre Anglia, cea care fusese invitata initial sa viziteze Argentina.

Refuzul englezilor a fost determinat de tensiunile politice din tara, cauzate de sosirea din exil a fostului presedinte Juan Peron.

In loc sa evolueze in Argentina, echipa Angliei a intreprins un mini-turneu in Noua Zeelanda si Fiji, oferind, astfel, prilejul Federatiei Argentiniene sa invite echipa tarii noastre.

 

Semnificatia turneului in Noua Zeelanda.

 

In acest context, rugby-ul romanesc era, totusi, cunoscut ca fiind cel mai competitiv si puternic din afara clubului celor V Natiuni.

Aceasta imagine se datora, in special, meciurilor anuale cu Franta, incepute in 1960, victoria cu 15-10 din 1974, era singurul rezultat cunoscut, la vremea turneului, in Noua Zeelanda. S-ar putea ca si reluarea legaturilor cu Marea Britanie, gratie mini-turneului din 1972, sa fi contribuit la conturarea acestei imagini.

 

Asadar, cum ar putea fi caracterizat acest turneu, care a fost primul turneu de mare anvergura al echipei noastre si care s-a desfasurat tocmai in Noua Zeelanda, adica in patria celui mai puternic rugby din lume?

 

Dupa pararea mea. campania de capatul lumii a constituit pentru rugby-ul romanesc un momente de referinta si un pas urias inainte, cel putin din urmatoarele puncte de vedere:

 

In primul rand, turneul a fost un examen reusit din punct de vedere al performantelor obtinute ceea ce a contat enorm, producand o neasteptata, dar extrem de placuta, surpriza in Noua Zeelanda, in particular, si in arena internationala, in general.

Datorita acestui turneu, Romania a capatat o recunoastere a valorii sale, pe plan international, care s-a intins  dincolo de granita meciurilor anuale cu Franta.

 

In al doilea rand, rezultatele obtinute si maniera in care echipa a evoluat de-a lungul celui mai dificil turneu din istoria rugby-ului nostru, au condus la castigarea increderii in propriile forte si in capacitatea de a progresa. Pentru ca o conditie a progresului este aceea de a juca cu cei mai buni decat tine. Iar in Aotearoa, in insula de la capatul lumii,   echipa nationala a Romaniei a avut sansa extraordinara de a juca impotriva unor asemenea adversari.

 

In al treilea rand, in turneul din Noua Zeelanda, pe fondul castigarii increderii in propriile forte si a progresului tehnic inregistrat, s-a construit si s-a intarit fundatia echipei nationale  care avea sa progreseze in mod continuu urmand o traiectorie asccendenta care a culminat, in 1985, cu intalnirea cu Anglia, la Twickenham.

 

Acest turneu a confirmat valoarea veteranilor si, in acelasi timp, talentul unor tineri jucatori care, la randul lor, aveau sa devina veteranii de mai tarziu ai unei echipe nationale ce avea sa ofere rugby-ului romanesc cea mai fertila, rasplatitoare si implinita perioada din istoria sa.

 

Va urma

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s