De curand, echipa nationala a efectuat un scurt turneu in America de Sud, sustinand doua meciuri, primul cu Chile, iar cel de-al doilea, cu Brazilia.
Sentimentul pe care l-am incercat urmarind acest turneu a fost, in pofida celor doua victorii, un sentiment amestecat, mai degraba de amaraciune si dezamagire decat de implinire si satisfactie.
De ce?
Pentru ca, dupa parerea mea, organizarea turneului sud-american, in cadrul caruia echipa nationala a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, reflecta situatia precara a rugby-ului nostru, turneul fiind rezultatul direct a doi factori principali:
– Scaderea vertiginoasa si continua, in ultimii ani, a nivelului rugby-ului romanesc in toate sectoarele (seniori si juniori), ceea ce a facut ca rugby-ul nostru sa se zbata, realmente, pentru supravietuirea in subsolul rugby-ului mondial.
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
Observatia de mai sus nu este o observatie critica, ci, pur si simplu, o constatare.
Fara a nega si ignora in vreun fel dreptul fiecarei natiuni – mai ales natiunile in care rugby-ul este departe de a se bucura de o popularitate deosebita, asa dupa cum este cazul celor doua tari sud-americane – de a progresa, si fara a subestima progresul realizat in ultimii ani, trebuie sa recunoastem ca Brazilia si Chile sunt doua natiuni relativ incepatoare in ale rugby-ului, aflate, deocamdata, la ani-lumina de nivelul rugby-ului international de anvergura.
Evident, World Rugby are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea rugby-ului pe tot globul, iar Chile si Brazilia au nevoie de meciuri cu echipe mai puternice decat ele pentru a progresa.
Echipa mai puternice, adevarat, dar nu atat de puternice incat diferenta de valoare intre adversari sa conduca la scoruri astronomice, ceea ce ar anula scopul initial al acestui gen de meciuri: acela de a da ocazia celor doua selectionate sud-americane de a juca meciuri de nivel international, obtinand rezultate onorabile care sa le ingaduie sa progreseze.
Imi imaginez ca aceasta a fost ratiunea pentru care Romania a fost aleasa drept un adversar potrivit al celor doua echipe sud-americane. In acest context, cuvantul „potrivit” capata un gust amar, generand, cel putin pentru mine, un profund sentiment de tristete.
Nu ar fi facut absolut niciun sens ca World Rugby sa trimita, spre exemplu, Georgia, Fiji, Samoa sau Tonga pentru a juca cu Chile si Brazilia. Diferenta de valoare dintre oaspeti si gazde ar fi fost atat de mare incat nimeni nu ar fi avut de castigat in urma unor asemenea meciuri.
Dupa cum, banuiesc ca, din acelasi motiv, Spania – colega noastra intru „descalificarea” de la Cupa Mondiala – a fost desemnata de catre World Rugby sa intreprinda, in paralel cu echipa noastra, un turneu in America de Sud.
Spaniolii au invins si ei Chile (29-22) si Brazilia (22-16), dar, au jucat un meci in plus, cu Uruguay – echipa calificata la Cupa Mondiala – meci pe care l-au castigat cu 41-21.
Revenind la turneul echipei noastre, rezultatele se cunosc: victorii in ambele partide, 27-11 cu Chile si 22-21 cu Brazilia.
Nu am urmarit meciul cu Chile, dar am vazut partida cu Brazilia.
Impresia mea a fost ca cele doua echipe au abordat partida de pe pozitii complet diferite.
Pe de o parte, Brazilia, o echipa despre care se poate spune ca inca invata, aflandu-se la inceputul unei cariere internationale, a jucat cu ambitia echipei-outsider, cotata ca neavand nicio sansa de a castiga, dar dornica de progres.
O echipa ancorata, undeva, la coada clasamentului mondial, fara experienta internationala semnificativa, dar cu dorinta de a incerca sa „deranjeze” adversari mai puternici.
O echipa care a jucat cu motivatia de a face fata si – de ce nu? – de a pune probleme unui adversar socotit mai puternic si care, fara niciun dubiu, se prezenta cu o mult mai indelungata traditie rugbystica.
Brazilienii se straduiesc sa joace in spiritul rugby-ului, cautand sa joace deschis, cu linia de treisferturi, dar, incercand, in acelasi timp, sa puna in valoare forta gramezii.
Si pomenind de gramada, imi permit sa remarc un aspect interesant al jocului Braziliei.
Cei care au urmarit meciul au observat, probabil, modul de legare al jucatorilor din linia a doua in gramada ordonata. In loc sa isi treaca bratul printre picioarele pilierilor, ei isi petreceau bratul la nivelul soldurilor pilierilor.
Acest mod de legare mi-a adus aminte de celebra tehnica de gramada „bajadita”, inventata de catre argentinieni, gratie careia gramada „Pumelor” isi teroriza, prin anii ’70- ’80, adversarii, inclusiv marile echipe ale lumii (francezii nu uita nici acum, dupa atatia ani, ce a patit gramada lor in turneul efectuat in Argentina, in 1974!).
„Bajadita” era o metoda complexa, care insemna mult mai mult decat modul de legare al liniei a doua, incluzand, printre altele, pozitionarea diferita a picioarelor de sprijin ale pilierilor si sincronizarea impingerii etc., o metoda care nu se mai practica, insa, in rugby-ul de astazi.
Constat, insa, ca brazilienii au preluat acest mod de legare al „bajaditei” si aceasta contribuie, probabil, la socul impingerii in gramezile fixe.
Am vazut doua meciuri in care Brazilia a invins Canada (23-22 si 18-10) si in care gramada „carioca” si-a dominat adversara, uneori net, in fazele fixe.
Fara, indoiala, modul de legare al jucatorilor brazilieni din linia a doua este o reminiscenta a „bajaditei” de altadata, iar faptul ca antrenorul Braziliei, este un argentinian – Rodolfo Ambrosio – constituie, probabil, o explicatie logica.
De cealalta parte, echipa noastra a cautat sa isi faca datoria pe teren; datoria sa fiind sa nu piarda acest meci.
Fiind desemnata de catre World Rugby sa intreprinda acest turneu, in care sa joace cu Chile si Brazilia, banuiesc ca a fost dificil sa se stabilieasca un alt obiectiv in afara aceluia de a nu pierde niciunul dintre cele doua meciuri.
Cele doua victorii nu trebuie transformate in altceva decat ceea ce sunt si reprezinta: doua victorii obtinute in fata unor echipe de valoare modesta si fara o solida experienta internationala.
Prin urmare, in acest context, nu cred ca se poate face o evaluare corecta a potentialului real al echipei noastre.
Sigur, ca un aspect pozitiv a fost mentionat prilejul oferit de aceste meciuri pentru a folosi in cele doua meciuri jucatori tineri.
Dar, cu tot respectul acordat adversarilor, se poate pune intrebarea:
Ce au invatat tinerii jucatori din aceste doua meciuri?
Daca victoriile au fost, in cele din urma, obtinute, din punct de vedere al calitatii jocului, evolutia a fost dezamagitoare.
Partida a fost de un nivel mediocru, iar echipa noastra nu reusit niciun moment sa domine si sa isi impuna autoritatea in teren. Un joc lent, uneori static, cu pase de pe picioare, cu o viteza de executie redusa, lipsit de forta ofensiva si cu deficiente defensive care au permis gazdelor sa inscrie 21 de puncte, inclusiv doua eseuri.
Mai mult decat atat, ca si in meciul cu Rusia, echipa noastra a fost extrem de norocoasa ca nu a pierdut acest meci, „uvertura” brazilienilor – neo-zeelandezul naturalizat, Josh Reeves – ratand transformarea eseului marcat in prelungiri.
Eu nu pun la indoiala, niciun moment, abnegatia, eforturile si dorinta de a progresa a jucatorilor si antrenorilor nostri,
Dar echipa pe care am vazut-o in meciul cu Brazilia a parut o echipa fara repere clare in teren, incapabila de a executa cu acuratete scheme de joc care sa surprinda adversarii; o echipa lipsita de luciditate, practicand, de cele mai multe ori, un joc stereotip, confuz si usor de contracarat.
Nu vreau sa dramatizez situatia, dar impresia mea este ca am vazut o echipa vlaguita, sleita, care pare ca nu si-a revenit, inca, de pe urma traumei provocate de descalificarea de la Cupa Mondiala.
Pentru unii dintre jucatori, Japonia 2019, era ultima ocazie de a participa la o Cupa Mondiala, ocazie care ar fi insemnat o incununare a carierei lor.
Pentru cei mai tineri, aceasta ar fi fost prima ocazie de a participa la un asemenea „summit” de anvergura mondiala.
Si, dintr-o data, in loc sa pregateasca o participare la o Cupa Mondiala, ei s-au aflat in postura de a juca cu Chile si Brazilia, in meciuri care aveau o cu totul si cu totul alta miza.
Se poate, oare, vorbi de un progres real, realizat in urma acestor doua partide?
Avand in vedere valoarea modesta a adversarilor, nu cred ca cele doua meciuri pot fi privite ca un progres.
Sigur, este bine ca am castigat, dar, avand in vedere pretentiile echipe noastre, cele doua victorii reprezinta prea putin pentru a putea fi socotite un succes (si sa nu uitam faptul ca meciul cu Brazilia putea fi pierdut).
Un astfel de turneu, in cadrul caruia echipa noastra a intalnit doua echipe de valoare foarte modesta, nu poate constitui, dupa parerea mea, un criteriu realist de evaluare a potentialului Nationalei.
Pentru Brazilia, a pierde in fata Romaniei la doar un singur punct, constituie, probabil, o performanta incurajatoare, un pas inainte, un progres.
In schimb, pentru echipa noastra, a invinge, chinuit, Brazilia la un punct diferenta inseamna – daca nu un regres – a bate pasul pe loc.
Acest turneu a confirmat faptul ca rugby-ul nostru se mentine intr-un con de umbra al rugby-ului mondial, zbatandu-se intr-o dureroasa mediocritate.
Intr-o asemenea situatie, se pune intrebarea:
Ce urmeaza acum?
Echipa nationala are, deocamdata, un antrenor interimar si, nu incape nicio o indoiala, una dintre prioritati este aceea de a desemna, cat mai repede, un antrenor principal care sa conduca echipa nationala in urmatorii ani.
Avand in vedere conditiile actuale – extrem de vitrege – ale rugby-ului romanesc, acceptarea pozitiei de antrenor principal presupune asumarea unei responsabilitati imense, nu doar fata de echipa nationala, ci fata de intreg rugby-ul romanesc.
Nationala nu poate progresa fara a se sprijini pe un sistem solid, iar problema fundamentala este ca, in acest moment, acest sistem lipseste aproape cu desavarsire.
Nu imi permit sa impun criteriile care insostesc cerintele aceste pozitii, dar imi permit sa exprim o opinie:
Acceptarea – in momentul de fata – a pozitiei de antrenor principal al echipei nationale, trebuie sa reprezinte, dincolo de calitatile tehnice legate de experienta si comptenta, o proba de caracter, de profesionalism si de asumare a unor profunde responsabilitati.
Numirea unui antrenor principal nu va rezolva problemele rugby-ului nostru; sa speram, cel putin, ca cel ce va ocupa aceasta pozitie va fi omul potrivit la locul potrivit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s