Opinii despre Planul Strategic 2019-2023 al Federatiei Romane de Rugby

De curand, a aparut pe site-ul Federatiei Romane de Rugby documentul „#TotiPentruRomania Planul Strategic 2019-2023.
Elaborarea si aparitia unui asemenea document are o importanta deosebita, in special, in conditiile actuale, extrem de vitrege, ale rugby-ului romanesc.
Nu este un secret pentru nimeni, rugby-ul nostru trece prin cea mai profunda si grava criza din intreaga sa istorie.
Prin urmare, este limpede pentru toata lumea ca, in asemenea circumstante, planul strategic elaborat de echipa Federatiei capata o importanta capitala pentru viitorul rugby-ului nostru.
Intentia articolului de fata nu este aceea de a realiza o analiza detaliata a intregului document – justificarea si sustinerea unui asemenea Plan Strategic reprezinta responsabilitatea celor care l-au elaborat – ci doar de a exprima cateva comentarii generale.
Surpriza – marturisesc, neplacuta pentru mine – a constat in faptul ca planul strategic nu face absolut nicio referire directa la starea actuala a rugby-ului romanesc!
Eu m-as fi asteptat ca documentul elaborat de Federatie sa contina un capitol separat care sa prezinte o evaluare lucida, realista, a situatiei generale a rugby-ului nostru; situatie care, in opinia mea, este – si cred ca nu exagerez – catastrofala.
Cea mai mare dezamagire, cel putin pentru mine, a fost provocata de faptul ca Federatia pare ca evita sa puna degetul pe ranile deschise ale rugby-ului romanesc.
Facand aceasta afirmatie, ma refer, in special, la doua probleme majore care au zguduit rugby-ul nostru in ultimii doi ani:
– Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
– Rezultatele dezastruoase ale echipelor nationale de juniori.
Aceste doua aspecte, atat de dureroase pentru toti cei care sustin rugby-ul romanesc, caracterizeaza starea de colaps a rugby-ului nostru in momentul de fata.
Declinul rugby-ului romanesc dureaza de cativa ani buni, dar (auto)descalificarea echipei nationale de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial, a impins rugby-ul nostru intr-o cadere libera, care pare de neoprit, catre subsolul rugby-ului mondial, amplificand la maximum deceptiile, nemultumirile si frustrarile suporterilor.
Nici pana acum, dupa aproape un an de la decizia World Rugby de a descalifica echipa nationala de la Cupa Mondiala, Federatia nu a prezentat – dupa stiinta mea – intr-o maniera obiectiva, transparenta, o maniera care sa fie la inaltimea magnitudinii acestui nedorit si nefast eveniment, explicatiile amanuntite legate de greseala grava care a dus la penalizarea drastica a selectionatei noastre.
Cine poarta vina si responsabilitatea pentru o eroare de o asemenea magnitudine si cu urmari catastrofale pentru rugby-ul nostru:
Federatia Romana de Rugby?
Federatia din Tonga?
Sau World Rugby a comis o flagranta nedreptate descalificand echipa noastra?
Daca nici Federatia Romana si nici World Rugby nu sunt de vina, atunci cine este responsabil pentru excluderea Romaniei de la Cupa Mondiala?
Atitudinea Federatiei de a evita asumarea unei pozitii clare, furnizand toate amanunatele necesare, este absolut deceptionanta.
In privinta juniorilor, gravitatea situației este, cred eu, fara precedent in istoria rugby-ului nostru.
In contextul actual, nici nu se mai poate vorbi de mediocritate, ci de un abis care a cuprins tot ceea ce inseamna rugby juvenil.
De cativa ani, esecurile selectionatelor de juniori se tin lant.
Anul trecut, in cadrul Campionatului European, selectionata U20 a pierdut in fata Olandei, pentru ca, mai tarziu, sa sufere trei esecuri usturatoare la turneul World Rugby Trophy, care a avut loc la Bucuresti.
Cum poate fi caracterizata evoluția echipei nationale de juniori U20 la o competitie de nivel international, cand primeste 55 de puncte cu Namibia, 56 de puncte cu Hong Kong si 71 (saptezeci si unul de puncte!) in meciul cu echipa Canadei? La care se adauga cele 70 de puncte primite intr-un meci cu selectionata Spaniei.
Iar anul acesta, situatia nu s-a imbunatatit deloc. Dimpotriva.
La Campionatul European, selectionata U20 a pierdut toate cele trei meciuri disputate, fiind invinsa (din nou) de Olanda, Spania (18-48, treizeci de puncte diferenta!) si selectionata regiunii Nouvelle Aquitaine.
La randul ei, Selectionata U18, participanta la Campionatul European desfasurat la Kaliningrad, a pierdut toate cele trei meciuri disputate, cu Rusia, Germania si Olanda.
Personal, mi se pare inacceptabil faptul ca Planul Strategic a evitat orice referire la aceste doua aspecte care au provocat atata dezamagire si nemultumire in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.
Acestea fiind scrise, imi permit, in continuare, sa prezint comentariile si opiniile mele referitoare la doua dintre componentele Planului Strategic.

„Cuvantul Presedintelui”.
Discursul presedintelui Federatiei este presarat cu chemari insufletitoare „rugby-ul suntem NOI, NOI TOTI”, „ NOI IMPREUNA”, indemnuri la unitate si referiri la valorile rugby-ului, la munca de echipa, la solidaritate; indemnul de a porni „la acest drum impreuna, animati de aceeasi dragoste si fara teama de a ramane vreodata singuri, pentru ca intr-o echipa suntem toti pentru unul si unul pentru toti”.
Indemnurile presedintelui sunt generoase si laudabile, mangaind fibra patriotica a celor care reprezinta „cu onoare si mandrie rugby-ul romanesc”.
Eu nu contest sinceritatea, valabilitatea si necesitatea acestor indemnuri si fiecare dintre noi este liber sa le aprecieze cum considera de cuviinta.
Dar, in spiritul afirmatiei presedintelui „Avem dreptul la pareri diferite”,imi permit sa exprim urmatoarele opinii:
Situația actuala a rugby-ului nostru nu este doar dificila, este de-a dreptul catastrofala. Excluderea echipei nationale de la Cupa Mondiala si rezultatele dezastruoase ale juniorilor exprima o cruda realitate care, cred eu, sprijina aceasta afirmatie.
Prin urmare, parerea mea este ca, intr-o situatie atat de grava, aceste indemnuri la unitate si solidaritate, lipsite de orice referire la asumarea responsabilitatilor de catre Federatie pentru starea actuala a rugby-ului nostru, nu sunt suficiente si indeajuns de convingatoare pentru a porni „la acest drum impreuna”.
Pericolul este ca aceste indemnuri, exprimate fara suportul asumarii directe de catre Federatie a unor responsabilitati esentiale, sa capete accente demagogice si populiste.
Avand in vedere regresul rugby-ului nostru, care s-a accentuat intr-un mod ingrijorator in ultimii doi ani, ma asteptam ca presedintele Federatiei sa apara in fata micii comunitati a rugby-ului romanesc cu un discurs care, inainte de orice, sa inceapa:
Cu taria de a recunoaste greselile comise (daca acestea exista, intr-adevar, in ochii Federatiei) si cu asumarea responsabilitatilor legate de starea actuala a rugby-ului nostru.
Cu o analiza solida, realista, onesta, a cauzelor care au condus la degradarea continua si la naufragiul dramatic al rugby-ului nostru.
Cu raspunsuri si explicatii limpezi, mature, referitoare la urmatoarele intrebari:
De ce a ajuns rugby-ul romanesc intr-o asemenea stare de degradare, stare care nu s-a petrecut peste noapte si care s-a accentuat, in mod dramatic, in ultimii ani?
Ce nu s-a facut bine de-a lungul acestor ultimi ani si cum nu s-a putut impiedica aceasta alunecare in mediocritate?
Cu explicatii clare, mature, sincere, legate de dezastrul descalificarii echipei nationale de la Cupa Mondiala din Japonia.
Cu o evaluare lucida, sistematica, cuprinzatoare, a situatiei dezastruoase a sectorului juniorilor.
Din pacate, nu am regasit absolut nimic din toate acestea in „Cuvantul Presedintelui”.
In lumina acestor observatii, parerea mea este ca toate indemnurile si chemarile la unitate, solidaritate, „NOI IMPREUNA” etc., se vestejesc, pierzandu-si substanta, menirea, intelesul si sensul originar.
Evident, fiecare putem avea pareri diferite si fiecare dintre noi este liber sa interpreteze si sa aprecieze in felul sau acest Cuvant al Presedintelui.
In ceea ce ma priveste, „Cuvantul Presedintelui” va ramane in memoria mea rugbystica, nu prin continut si prin ceea ce comunica, ci, mai ales, prin ceea ce lipseste si prin ceea nu comunica.
„Directie Strategica.”
Viziune: „Viziunea Federatiei Romane de Rugby pentru ciclul 2019-2013 este de a califica echipa nationala de seniori la Cupa Mondiala de Rugby din Franta 2023, prin participarea in aceasta competitie urmand sa se poata asigura calificarea directa la RWC 2027.”
Fiecare dintre noi poate avea propria sa intelegere a ceea ce inseamna viziune.
In cadrul directiei strategice, viziunea Federatiei este aceea de a califica echipa nationala la Cupa Mondiala din 2023 si, mai mult decat atat, de a obtine calificarea directa la Cupa Mondiala din 2027.
Prin urmare, viziunea se refera, strict, la o performanta a echipei nationale de seniori.
Dupa parerea mea, calificarea echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 ar trebui sa fie privita ca un obiectiv pe care sa ne propunem sa il indeplinim; un obiectiv care sa faca parte dintr-o viziune mult mai larga, viziune care sa nu se limiteze doar la performantele echipei nationale de seniori, ci sa cuprinda o arie mult mai intinsa, juniorii, de exemplu, constituind, o prioritate absoluta.
Mi se pare neinspirat si riscant sa consideri dubla calificare (2023 si 2027) a echipei nationale drept o viziune a Directiei Strategice.
Ce s-ar intampla daca echipa nationala esueaza (ceea ce nu ne dorim) si nu se califica la editiile Cupei Mondiale din 2023 si 2027?
Un asemenea nedorit esec ar insemna ca aceasta viziune – desemnata ca o principala componenta a directiei strategice – a esuat, ceea ce ar ridica un mare semn de intrebare si ar pune in discutie, in acel moment, criteriile care au stat la baza deciziei luate in 2019, decizie care a inclus viziunea respectiva in cadrul directiei strategice.
Evident, toate acestea sunt doar pareri subiective si speculatii semantice.
Revenind, insa, la ideea calificarii echipei nationale la Cupa Mondiala din 2023 si, apoi, direct la urmatoarea editie din 2027, viziunea – ca sa folosim terminologia Federatiei – este foarte, foarte indrazneata.
Nu incape nicio indoiala ca fiecare dintre suporterii rugby-ului romanesc si-ar dori, cu ardoare, aceste calificarii.
Desigur, oricine este liber sa isi exprime dorintele dupa voia inimii sale.
Dar, intre dorinta si putinta este o mare diferenta.
Dupa cum, intre indrazneala emiterii unor dorinte si realismul implinirii lor este, de asemenea, o cale lunga si o diferenta care, in cazul de fata, poate fi semnificativa.

Rugby European Championship 2019: Lumina palida a durerilor rugby-ului romanesc

YTitlul articolului este inspirat de „Lumina palida a durerii”, filmul regizat de Iulian Mihu, si pe care l-am vazut in anii studentiei mele, pe la inceputul anilor ’80.
Mi-am ingaduit sa folosesc aceasta metafora pentru intensitatea dramatica pe care o degaja, socotind ca poate focaliza –si transmite mai departe – framantarile, frustrarile, dezamagirile si emotiile generate de situatia actuala a rugby-ului romanesc.
O lumina palida se stravede printre norii cenusii, apasatori care acopera rugby-ul romanesc, invaluindu-i ranile si durerile provocate de ceea ce pare a fi – cel putin pentru moment – o ineluctabila afundare in mediocritate.
Nu caut accente ieftine, dramatice, dar, pur si simplu, aceasta este imaginea pe care – dupa parerea mea – o reflecta, in momentul de fata, rugby-ul romanesc.
Trista infrangerea in fata Spaniei!
Si mai trista, victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei!
La Madrid, echipa noastra a pierdut, 18-21, primind trei eseuri si marcand doua.
Inteleg din comentariile generale ca echipa noastra a comis multe greseli. Posibil, nu am urmarit partida, am vazut doar „highlights”, asa incat nu imi permit sa comentez meciul.
Am vazut, insa, faza in care Fernando Lopez, pilier-ul spaniol, a fost mai sprinten decat „uvertura” noastra, marcand un eseu decisiv.
Am vazut cum, la cel de-al doilea eseu spaniol, placajele ratate i-au creat un culoar liber lui Alvar Gimeno care a marcat, nestingherit, la centru.
Am vazut si eseul inscris de Ionut Dumitru, la capatul unei inteligente lovituri de urmarire.
Am mai scris si cu alte prilejuri, orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Am citit comentariul Federatiei care anunta ca echipa nationala a pierdut la Madrid, dar a obtinut bonus-ul defensiv.
Respect efortul jucatorilor si al antrenorilor nostri, dar nu cred ca este momentul sa scoatem in evidenta bonusul defensiv obtinut in meciul cu Spania si sa-l privim, cumva, ca pe o (mica) realizare.
Sa nu ne amagim incercand sa indulcim amareala esecului, cautand aspecte pozitive intr-o infrangere care a confirmat criza profunda a rugby-ului nostru.
Bonusul defensiv nu ofera nicio satisfactie si nu indeparteaza amaraciunea care domneste in rugby-ul nostru.
Dupa cum nici bonusul ofensiv obtinut in fata Germaniei nu inseamna prea mult.
Sa nu cautam sa mutam atentia de la analizarea problemelor de fond, cautand sa prezentam bonusuri defensive sau ofensive – precum cele obtinute in meciurile cu Spania si Germania – ca aspecte pozitive dupa evolutii mediocre.
Asta ar insemna sa evitam sa privim realitatea in fata si sa adoptam politica strutului cu capul ascuns in nisip.
Se poate spune ca la Madrid am pierdut la un scor foarte strans, in fata unui adversar pe care, in trecut, il invingeam intr-o maniera comfortabila. Realitatea este ca, in anii din urma, rugby-ul spaniol a gasit solutii sa progreseze, in vreme ce rugby-ul nostru a regresat in mod continuu.
Sa notam ca, recent, in turneul de rugby in 7 de la Vancouver, Spania a reusit sa invinga Noua Zeelanda, 26-24! S-ar putea ca acest rezultat sa reprezinte doar o pura intamplare. Foarte posibil.
Dar faptul ca echipa de rugby in 7 participa la circuitul mondial (actualmente aflandu-se pe locul 11) alaturi de cele mai bune formatii ale lumii, arata progresul de ansamblu al rugby-ului spaniol.
Revenind in lumea rugby-ului in 15, la Botosani, meciul Romania-Rusia a constituit un spectacol mediocru intre doua echipe mediocre.
Diferenta este ca Rusia se pregateste pentru a participa la Cupa Mondiala, in timp ce echipa noastra… Personal, nu imi este clar pentru ce se pregateste echipa noastra.
Adevarat, participarea Rusiei a fost facilitata de (auto)descalificarile Spaniei si Romaniei, in conditiile de-acum bine cunoscute, dar aceasta este o alta problema care nu constituie subiectul articolului de fata.
In meciul din nordul Moldovei, echipa noastra, care a marcat un singur eseu, a avut noroc, in timp ce rusii au avut ghinion, ei inscriind patru eseuri, ratand, insa, toate transformarile, ultima chiar dintr-o pozitie favorabila.
In aceasta partida slaba, mediocra, rusii au aratat o inclinare mult mai accentuata – in comparatie cu echipa noastra – catre spiritul jocului de rugby, etaland o viteza de executie superioara, incercand, cel putin, sa execute un joc deschis si etaland o surprinzatoare varietate in cateva faze de atac, varietate pe care nu am regasit-o in tabara noastra. Ca nu au izbutit prea multe, aceasta este problema lor, noi trebuie sa ne facem griji pentru problemele noastre.
Intentiile au fost generoase, dar echipa Rusiei ramane, deocamdata, o echipa neslefuita, rudimentara pe alocuri, aflata – ca si echipa noastra – departe, foarte departe de elita mondiala.
De cealalta parte, „Stejarii” nostri au etalat un joc lent, steril, previzibil si usor de contracarat de catre adversari; un joc lipsit de inspiratie, creativitate, acuratete si, mai ales, eficienta.
Un joc de ansamblu caracterizat de neputinta de a construi faze coerente si lipsit, in totalitate, de forta de penetrare capabila sa strapunga defensiva adversa.
Selectionata noastra a parut o echipa fara repere, fara o riguroasa organizare colectiva in teren, fara energia necesara pentru a exercita si mentine sub presiune adversarul, incapabila sa isi impuna tactica si autoritatea in joc, zbatandu-se intr-o continua stare de mediocritate, parand a fi resemnata, parca, cu propriile ei limite si propria ei neputinta.
Nu scriu aceste randuri pentru a denigra, in vreun fel, echipa nationala.
Sunt „Stejarii” nostri, ii respectam si ii sustinem, si la bine si la greu, dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa recunoastem realitatea care doare foarte tare, situatia extrem de dificila a echipei nationale, in particular, si a rugby-ului nostru, in general.
Si as vrea sa fiu foarte clar:
Aici nu este vorba de jucatori si antrenori, ci de sistem si de structurile acestui sistem.
Nu este vina jucatorilor si antrenorilor, nu ei sunt responsabili pentru colapsul actual.
Jucatorii si antrenorii incearca sa isi faca datoria in aceasta situatie delicata si, in acelasi timp, imposibila pentru ei.
Evolutia slaba a echipei nationale este rezultatul declinului, degradarii treptate a rugby-ului romanesc si al dezagregarii structurilor interne, ea reprezentand reflectia dezolanta a imaginii naufragiului de ansamblu al rugby-ului nostru.
Echipa nationala supravietuieste de la meci la meci, cautand sa limiteze, in functie de adversar si atat cat ii sta in puteri, rezultate umilitoare.
Inteleg din declaratiile oficiale, ca intentia este de a reconstrui echipa nationala.
Intentia este legitima si laudabila, dar parerea mea este ca, la ora actuala, nu echipa nationala constituie problema cruciala a rugby-ului romanesc.
Nici Steve Hansen, antrenorul Noii Zeelande, nu ar putea face nimic daca (prin absurd) ar veni sa conduca echipa noastra.
Problema este mult mai profunda decat infrangerea suferita in fata Spaniei si victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei, rana este mult mai adanca decat sangerarea mandriei Nationalei.
Problema este ca fundatiile rugby-ului romanesc nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut, parand a se fi prabusit cu totul.
Rugby-ul romanesc continua sa alunece pe toboganul mediocritatii catre subsolul rugby-ul mondial si intrebarea este: unde se va opri, oare?
Si, daca ne-am propus sa reconstruim:
Care este planul acestei reconstructii? Care sunt resursele si mijloacele prin care se va realiza aceasta reconstructie?
Se vehiculeaza ideea ca aceasta editie a Rugby Championship marcheaza startul reconstructiei echipei nationale in vederea calificarii la Cupa Mondiala din 2023.
Cat de realista este aceasta idee?
Sigur ca, in urma dezastrului generat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala din Japonia, ideea calificarii la Cupa Mondial din 2023 trebuia sa fie adusa in atentia publicului.
Primul pas – numirea si demiterea rapida a lui Thomas Lievremont – a fost un pas stramb, decizia indepartarii antrenorului francez nefiind explicata, cu claritate, nici pana acum.
Arata, oare, aceste meciuri – cu Georgia, Germania, Spania si Rusia – ca a inceput, intr-adevar, un real proces de reconstructie al echipei nationale?
Daca vrem sa (ne) convingem ca acesta este inceputul procesului de reconstructie, atunci ne imbatam cu apa rece si ne amagim singuri.
Ca sa rezolvam o problema trebuie sa determinam, mai intai, cauzele.
Inainte de a incepe un veritabil proces de reconstructie, ar trebui sa ne intrebam:
De ce am ajuns in aceasta situatie deplorabila?
Care sunt cauzele care au impins rugby-ul nostru atat de jos, pana in subsolul rugby-ului mondial?
Daca a existat o strategie, atunci este limpede ca aceasta strategie a esuat in mod lamentabil.
Si mai departe:
Suntem, oare, capabili sa incepem acest proces de reconstructie direct cu echipa nationala, cand ne gandim la evolutiile slabe si foarte slabe ale juniorilor nostri, confirmate de evolutia dezastruoasa a selectionatei de juniori U20 in turneul de anul trecut de la Bucuresti?
Este usor sa declaram startul procesului de reconstructie. Dar nu de declarații si discursuri este nevoie in acest moment, ci de strategii veritabile si planuri clare.
Care este programul, planul amanuntit care sta la baza acestui proces? Care este strategia pe termen scurt si pe termen lung (daca asemenea strategii exista, cu adevarat)?
Nu traim in trecut, dar, daca ne gandim la traditie si la locul pe care il ocupam, candva, in ierarhia mondiala, si privim situatia actuala cu luciditate, onestitate si responsabilitate, trebuie sa recunoastem ca rugby-ul romanesc se afla intr-o situatie catastrofala.
Dupa parerea mea, este datoria si responsabilitatea integrala a Federatiei de a raspunde acestor intrebari si de a prezenta comunitatii rugby-ului romanesc programul amanuntit al procesului de reconstructie, nu doar al echipei nationale, ci si al juniorilor, pornind de la (re)constructia fundatiei rugby-ului romanesc.

 

Rugby European Championship 2019: O infrangere onorabila?

Romania-Georgia 9-18 (6-3)

Orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Iar realitatea este ca rugby-ul romanesc se afla intr-un declin accentuat si o criza acuta care, pe masura trecerii anilor, a devenit din ce in ce mai profunda, afectand toate structurile functionale si mecanismele de formare a jucatorilor, incepand de la baza, adica de la nivelul juniorilor.
Ramasa fara antrenor principal, dupa indepartarea brusca a lui Thomas Lievremont, si fara a gasi un inlocuitor din randurile antrenorilor straini, Federatia a fost obligata sa recurga la o urgenta solutie de compromis:
Numirea lui Marius Tincu ca antrenor interimar, ajutat de Lynn Howells – fostul antrenor principal care a demisionat anul trecut – in pozitia de consultant tehnic din partea Rugby World.
Trebuie apreciata atitudinea celor doi tehnicieni – fosti antrenori ai „Stejarilor” – care, dupa ce cativa ani buni au condus Nationala – au acceptat sa revina si sa asigure conducerea temporara a echipei nationale intr-o perioada atat de dificila.
Asadar, cum ar trebui privit meciul cu Georgia?
Un meci cu gruzinii a fost, intotdeauna, greu, iar meciul de la Cluj nu putea fi privit, in acest context delicat, altfel decat ca un examen foarte dificil pentru echipa nationala.
De la bun inceput trebuie subliniat faptul ca echipele au abordat meciul de pe pozitii complet diferite.
De ce?
Simplificand datele problemei, explicatia ar putea fi oferita de reflectia unei calatorii imaginare intre agonia rugby-ului romanesc si extazul rugby-ului gruzin.
Rugby-ul romanesc trece printr-una dintre cele mai grele perioade din existenta sa – daca nu cea mai grea – caracterizata de o profunda stare de instabilitate, mediocritate si fragilitate la toate nivelele, de o adanca criza a valorilor, amplificata de rezultatele dureros de slabe ale juniorilor si, desigur, de dezastrul provocat de auto-eliminarea echipei nationale de la Cupa Mondiala.
In schimb, rugby-ul georgian continua cu pasi repezi progresul absolut remarcabil din ultimii ani, progres confirmat atat de echipa nationala de seniori – calificata direct la Cupa Mondiala din Japonia – cat, mai ales, de evolutiile foarte bune ale selectionatelor de juniori.
Performantele juniorilor reprezinta unul dintre cei mai buni indicatori ai evaluarii starii de sanatate a rugby-ului din cele doua tari. Iar din acest punct de vedere, nu exista comparatie intre georgieni si noi.
Selectionata Under-20 a Georgiei se mentine, de patru ani, in elita mondiala a juniorilor, fapt ce confirma progresul de ansamblu al rugby-ului gruzin.
Privind din acest unghi, meciul de la Cluj reprezenta pentru echipa noastra un meci al supravietuirii, in timp ce pentru georgieni constituia un meci de pregatire si de testare a unor jucatori tineri cu scopul de a forma lotul care va participa la Cupa Mondiala.
Un exemplu elocvent in acest sens l-a constituit linia intai a celor doua echipe:
Romania a inceput meciul cu „veteranii” Mihaita Lazar- Otar Turashvili-Andrei Ursache, in vreme ce georgienii i-au aruncat in lupta pe Guram Gogicashvili (20 de ani, 1 selectie) si Beka Gigashvili (26 de ani, 2 selectii), impreuna cu experimenatul taloneur Mamukashvili.
Mihaita Lazar si Andrei Urscahe au fost inlocuiti in minutul 49, in timp ce Gigashvili a fost inlocuit in minutul 59, iar tanarul pilier Gogicashvili (20 de ani) a iesit din teren abia spre sfarsitul meciului (cred ca prin minutul 70).
Este neobisnuit in rugby-ul de astazi ca, intr-un meci international, un pilier de 20 de ani sa ramana in teren 70 de minute! Iata, insa, ca Gogicashvili a facut fata cu brio duelului cu mult mai experimantetii sai adversari.
Mai mult decat atat, Beka Saginadze (20 de ani), fostul capitan al selectionatei U-20, a debutat pe postul de aripa de gramada, Tedo Abshandadze (20 de ani, 2 selectii) a fost titular la „uvertura”, iar Vano Karkadze (19 ani) a fost pe banca de rezerve.
Dupa cum lesne se observa, Georgia nu a avut nevoie sa aduca la Cluj jucatori cu mare experienta, precum Davit Kacharava, Davit Kubriashvili, Mikheil Nariashvili, Zurab Zhvania, Jaba Bregvadze, Karlen Asieshvili si Konstantin Mikautadze.
A fost limpede ca Milton Haig si-a permis sa arunce in lupta tineri fara experienta si chiar debutanti, in timp ce Marius Tincu a fost nevoit sa alinieze cea mai buna echipa posibila, alcatuita – cu foarte mici exceptii – din jucatori consacrati.
Banuiesc ca Otar Turashvili a fost rechemat la echipa nationala pentru a contracara, prin gabaritul sau, forta gramezii georgiene.
Asadar, Milton Haig a avut luxul de a alinia jucatori foarte tineri (o „uvertura” de 20 de ani si un pilier de 20 de ani!) fara a compromite rezultatul meciului, georgienii castigand fara probleme.
Prin urmare, cum sa privim aceasta partida?
Ca pe o infrangere onorabila?
Daca acesta a fost, cumva, scopul propus atunci se poate spune – si nu scriu aceste randuri cu ironie sau sarcasm, ci cu tristete – ca misiunea a fost indeplinita.
Am pierdut doar la 9 puncte diferenta, am primit numai doua eseuri, nu am fost surclasati, jocul fiind, in general, echilibrat.
Putem fi, oare, multumiti cu un asemenea mod de a evalua evolutia echipei nationale?
Fara indoiala, nu!
Daca ar fi sa ne multumim cu aceasta maniera de a privi lucrurile, atunci stacheta aprecierii valorice este asezata foarte jos.
Meciul a fost, intr-adevar, echilibrat, dar acest gen de echilibru oglindit de partida de la Cluj este inselator si nu aduce nici o nota pozitiva in tabara noastra si nici nu produce vreo satisfactie pentru rugby-ul nostru.
Orice analiza a acestui meci trebuie sa tina cont de faptul ca am fost invinsi intr-un meci in care Georgia a testat cativa jucatori foarte tineri, proveniti de la selectionatele de juniori, precum si jucatori cu foarte putine selectii, in vreme ce echipa noastra a „stors” tot „rezervorul” disponibil pentru a alinia cea mai buna echipa posibila, bazandu-se pe numerosi veterani.
Din punct de vedere tehnico-tactic, echipa noastra s-a straduit din rasputeri, dar, din pacate, nu a reusit prea mult.
Joc de picior mediocru, cu lovituri de picior imprecise, lipsite de eficacitate, fara urmari in planul crearii unei presiuni ofensive si care, in majoritatea cazurilor, au oferit baloane de atac adversarilor.
„Stejarii” au incercat sa atace cu linia de treisferturi, dar nu poseda, deocamdata, jucatori creativi capabili sa faca diferenta, strapungand defensiva adversa.
Perechea de mijlocasi nu a reusit sa creeze faze periculoase care sa surprinda defensiva adversa, si, in general, echipa noastra a etalat un joc lent, previzibil, fara inspiratie, fiind incapabila, cu mici exceptii, sa puna in pericol apararea georgiana.
Merita consemnate cursa lui Ionel Melinte din minutul 21 (nesustinut, insa), mol-ul di minutul 24 care a condus la lovitura de pedeapsa transformata de Vlaicu, precum si faza din minutul 54, atunci cand, aflata in inferioritatea numerica in urma eliminarii lui Calafeteanu, echipa noastra a obtinut o tusa la aproape 8 metri de but, a organizat mol-ul, dar Vlaicu a scapat balonul inainte.
In fazele celor doua eseuri marcate de georgieni, ratarea, in serie, a placajelor a ingaduit oaspetilor sa ajunga, cu prea mare usurinta, in butul nostru.
De cealalta parte, in ciuda faptului ca nu a demonstrat un joc de inalt nivel, Georgia a exercitat o presiune continua in gramezile ordonate, a etalat un joc mai variat si o viteza de executie superioara, atingandu-si scopul propus: obtinerea victoriei.
Poate fi privit acest meci ca un inceput al unei perioade de reconstructie dupa dezastrul de anul trecut?
Din pacate, raspunsul este nu.
Nu vreau sa dramatizes si as vrea sa ma insel in ceea ce priveste afirmatia care urmeaza, dar impresia mea este ca, in momentul de fata, echipa nationala pare ca un tren ajuns aproape de capatul liniei.
Inainte de a incheia, imi permit sa subliniez urmatoarele:
Romania a pierdut in fata Georgiei, dar, niciun moment, nu se poate pune la indoiala, devotamentul si loialitatea jucatorilor.
Tineri si veterani au venit impreuna sa joace pentru echipa tarii lor in conditii extrem, extrem de dificile. Lipsiti de sansa si de motivatia de a participa la Cupa Mondiala – momentul de varf al carierei oricarui jucator – din cauza unei grave greseali a propriei Federatii – jucatorii au continuat sa vina sa joace pentru echipa nationala.
In situatia actuala, de acum inainte, fiecare meci va fi un meci al supravietuirii, marcat de eforturile jucatorilor si ale antrenorilor in incercarea de a evita amplificarea dezastrului provocat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala.
Am pierdut onorabil cu Georgia.
Iata, suntem multumiti ca am invins Germania, cu bonus ofensiv (ce valoare reala are, insa acest bonus ofensiv?).
Sa speram ca vom invinge si Belgia.
Dar, meciurile grele vor fi cele cu Spania si Rusia.
Si, fara a diminua cu nimic meritele si progresul Spaniei si Rusiei, si fara a trai in trecut, dar pastrand in memorie traditia bogata si performantele rugby-ul romanesc de-a lungul anilor, faptul ca acesti doi adversari au devenit punctul de referinta principal in evaluarea valorii echipei nationale spune multe despre actuala situatie a rugby-ului nostru.

Nostalgia rugby-ului de altadata: Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!

Alexandru Penciu face parte din mitologia copilariei mele.

Pe maidanul din Bariera Vergului, ascuns in spatele primelor blocuri de pe Bulevardul Muncii (astazi Bulevardul Basarabia), peste drum de Parcul, care pe atunci se numea „23 August”, fotbalul era, desigur, sportul cel mai iubit.

Voinescu, Constantin, Ion Ionescu, Dumitriu II, Pircalab, Datcu, erau idolii nostri, ai copiilor care bateam mingea in fiecare zi, visand si sperand ca vom ajunge, candva, sa jucam la Steaua,

La noi in casa, insa, nu fotbalul era sportul-rege, ci rugby-ul.

Pentru tatal meu, reperul sportiv fundamental ale acelor vremuri era prima victorie impotriva Frantei (11-5 la Bucuresti, in 1960). Urmau, apoi, Bayonne (5-5), Bucuresti (3-0) si Toulouse (6-6).

Eram prea mic pentru a intelege imensa bucurie generata de acele rezultate, semnificatia lor, precum si impactul profund pe care aveau sa-l exercite asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc.

Ma aflam, inca, sub vraja balonului rotund, dar, intre Pircalab, „sageata Carpatilor” si Datcu, portarul nationalei, cei doi favoriti ai copilariei mele, se strecurase un nume pe care tatal meu il rostea cu admiratie: Penciu.

Auzindu-l atat de des, numele acesta mi s-a intiparit in minte, iar, treptat, pe masura ce descopeream rugby-ul, Pircalab si Datcu isi „pierdeau” locul de frunte in universul sportiv al adolescentului de mai tarziu.

Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!

Intr-o formatie in care inaintasii condusi de Viorel Morariu erau temuti de Crauste, Domenech, Moncla si ceilalti titani ai rugby-ului francez, Penciu era „regele treisferturilor”. Evoluand ca aripa si fundas in echipa nationala, din 1953 pana in 1967, Penciu a iluminat prin talentul sau o generatie exceptionala care a facut rugby-ul romanesc cunoscut in Europa.

Alexandru Penciu s-a nascut la Bucuresti, la 1 Noiembrie, 1932, intr-o familie in care cultura sportului era la loc de cinste.

Verii sai, Traian si Dumitru Picu au jucat rugby, primul, flanker, iar cel de-al doilea, pilier.

Verisoara sa, Alexandra Penciu, a facut parte din lotul national de gimnastica, alaturi de Elena Leustean, Sonia Iovan, Elena Dobrovolschi.

A copilarit in cartierul Oborului, acolo de unde au aparut si alti sportivi de marca ai Romaniei. Viitorul fundas al Nationalei de rugby a crescut impreuna cu fratii Nunweiller si cu Gheorghe Constantin, „profesorul” de mai tarziu. Ca multi alti mari jucatori de rugby, el nu a ajuns direct pe Planeta Ovala. A inceput cu fotbalul si aceasta nu-i de mirare din moment ce Nelu Nunweiller si fratii sai locuiau doar la o statie de tramvai de casa familiei Penciu.

A continuat, apoi, cu inotul. Rugby-ul a ramas ceva necunoscut pana in ziua in care Traian Picu, varul sau si viitorul flanker international, l-a adus la rugby. Asa a debutat Alexandru Penciu, in sezonul 1946-1947, la clubul Petrolul, intr-un meci impotriva echipei C.A.M, antrenata de Cornel Munteanu. Apoi, a evoluat timp de trei ani, 1949, 1950, 1951, la PTT, la juniori si la seniori, unde a jucat alaturi de Telu Diamandi si Feri Covaci, fostul international, care era si antrenor.

In 1952, Alexandru Penciu se transfera la CCA, echipa antrenata de Puiu Argesiu, si aici incepe cariera celui care va deveni cel mai mare jucator de treisferturi din istoria rugby-ului romanesc. O cariera care va dura, sub culorile echipei nationale si ale clubului militar, pana in 1967 si respectiv, pana in 1968.

De multe ori, sansa unui tanar jucator o constituie intalnirea cu o personalitate care poate exercita o influenta decisiva asupra evolutiei sale . Marea sansa a tanarului de 20 de ani a fost intalnirea cu Nicolae Gheondea, fundasul de atunci al echipei militare. „Nicu Gheondea – marturisea Alexandru Penciu, cu nostalgie, in 2007 – m-a invatat secretele rugby-ului. Datorita lui am putut realiza ceea ce am realizat in cariera mea”.

Superba dovada de recunostinta arcuita peste timp intre un jucator de exceptie si mentorul sau!

Talentul exceptional al tanarului fundas il propulseaza rapid in prima echipa CCA unde, dupa retragerea lui Nicu Gheondea, devine titular. Aproape imediat, debuteaza si in echipa nationala, in 1953, la Festivalul Mondial al Tineretului. Dinamovistul Buda fiind titular pe postul de fundas, Alexandru Penciu evolueza pe aripa stanga. De altfel, in partida cu Franta, in 1957, in care Vannier a reusit celebrul sau drop-gol, Romania a jucat, practic, cu trei fundasi, Buda fiind dublat de aripile Barascu si Penciu pentru a contracara forta ofensiva a francezilor.

Dupa accidentarea lui Buda, insa, tanarul jucator de la CCA se impune si la Nationala fiind, vreme de 10 ani, titular indiscutabil pe postul de fundas.

Alexandru Penciu face parte din categoria personalitatilor care au imbogatit domeniul in care au activat. El a fost si un intemeietor in rugby-ul romanesc fiind primul fundas care s-a intercalat in sarjele ofensive ale liniei de treisferturi, adaugand o dimensiune fundamentala, in plan ofensiv, postului reprezentat de purtatorul tricoului cu numarul 15.

Turneul din Marea Britanie: asa s-a nascut legenda

In 1955, selectionata Romaniei a intreprins primul turneu in Marea Britanie, intalnind trei echipe de renume: Swansea, Cardiff si Harlequins. Evolutia excelenta a echipei antrenate de Nicolae Padureanu i-a surprins pe britanici, formatia noastra invingand pe Swansea, 19-3, pierzand, greu, in fata faimoasei echipe din Cardiff, 3-6, si terminand la egalitate cu Harlequins, 9-9, chiar pe Twickenham.

Alexandru Penciu a fost jucatorul care, impreuna cu Viorel Morariu, a produs o profunda impresie asupra inventatorilor rugby-ului. In aceasta campanie „britanica”, a inceput sa se teasa legenda celui mai valoros fundas din istoria rugby-ului romanesc.

In partida cu puternica echipa galeza Cardiff, disputata pe celebrul stadion Arms Park, talentul tanarului fundas roman a „explodat” intr-o superba demonstratie de tehnica, viteza si indemanare!

Prin loviturile sale de picior si, mai ales, prin intercalarile sale in linia de treisferturi, fundasul nostru a castigat inima si respectul spectatorilor galezi. Intr-o faza care a facut sa tremure apararea adversa, Penciu a pornit din butul sau intr-o cursa irezistibila, sprintand in urmarirea propriei sale lovituri de picior, ”ramasand” balonul si fiind blocat, in extremis, de aripa galezilor!

Corespondentul ziarului „The Times” l-a socotit pe Alexandru Penciu „stralucitor” in timp ce Ron Griffiths, cronicarul ziarului South Wales Evening Post, a subliniat faptul ca „…pentru Alexandru Penciu meciul a constituit un alt triumf (NR dupa meciul anterior castigat, 19-3, la Swansea). El a castigat inimile spectatorilor, combinand jocul defensiv foarte sigur cu un stil agresiv care a rivalizat cu cel al marelui Bob Scott… El a fost eroul meciului…”.

Ziaristul R.T. Gabe evidentia in cronica sa publicata in Western Mail&South Wales News ca „Jucatorul care a produs cea mai puternica impresie a fost fundasul roman A.Penciu care a fost idolul tribunelor. In afara puternicei lovituri de picior, el poseda tehnica lui Bob Scott fundasul selectionatei All Blacks”.

Iar John Billot, alt ziarist al cotidianului galez, a intarit opinia colegului sau afirmand ca „ Romanii pot fi multumiti cu faptul ca poseda in tanarul de 21 de ani (N.R jucatorul nostru avea,de fapt, 22 de ani) Alexandru Penciu un „Bob Scott de buzunar”, el fiind cel mai bun jucator al meciului”!

Si pentru a-i face sa inteleaga pe mai tinerii cititori semnificatia acestei comparatii, imi ingadui o scurta divagatie pentru a-l prezenta pe Bob Scott.

Robert William Henry Scott a fost unul dintre cei mai mai mari fundasi din istoria rugby-ului neo-zeelandez. Evoluand in perioda 1946-1954, el a fost poreclit „The Master” (Maestrul), fiind deseori comparat cu faimosii sai predecesori Billy Wallace si George Nepia, fundasul „Invincibililor”.

Prin urmare, unul dintre cei mai valorosi fundasi All Blacks, Bob Scott, a constituit termenul de comparatie folosit de ziaristii britanici pentru a evidentia clasa lui Alexandru Penciu! Clasa unui fundas roman!

Si, sa nu uitam, aceasta se intampla in 1955 cand Romania de-abia incepuse sa faca primii pasi ai reantoarcerii in arenele rugby-ului european.

Asadar, meciul de la Cardiff a insemnat nasterea legendei marelui jucator roman.

Atunci, in dupa amiaza zilei de 7 septembrie 1955, fundasul echipei Romaniei care pasea pe gazonul stadionului Arms Park era Alexandru Penciu. La sfarsitul celor 80 de minute si la capatul unui meci fabulos, cel care parasea terenul, ca fundas al Romaniei, era Alexander the Great!

Splendida „schimbare” de nume! Splendida „transformare” a tanarului fundas roman!

Alexandru Penciu a facut parte si din selectionata care a vizitat Anglia in anul urmator. In 1956, Romania a disputat trei partide, terminand la egalitate doua partide, 6-6 cu Leicester si cu Bristol, si obtinand o victorie, 10-6 cu Gloucester.

Meciurile cu Franta – confirmarea valorii

Daca turneele din Marea Britanie au reprezentat semnele aparitiei unui jucator absolut deosebit, meciurile cu Franta au insemnat confirmarea valorii sale.

 

Cariera lui Alexandru Penciu a fost strans legata de meciurile cu selectionata Frantei si, in special, de seria celor patru partide in care echipa noastra nu a pierdut in fata „Cocosilor”. Patru meciuri in care Romania nu a pierdut in fata lui Crauste, Moncla, Domenech, Boniface, Dupuy, Lacaze!

Evident, zenitul acestei serii magnifice l-a constituit marea victorie, 11-5, obtinuta la Bucuresti, pe 5 iunie 1960, in care Penciu a marcat 8 din cele 11 puncte ale echipei noastre, doua drop-goluri si transformarea eseului lui Barbu.

In anul urmator, echipa noastra terminat la egalitate, 5-5, la Bayonne, intr-un meci in care Alexandre le Grand a transformat eseul lui Viorel Morariu si l-a dominat net, dupa parerea lui Gerard de Ferrier, cronicarul ziarului Le Monde, pe Claude Lacaze, fundasul Frantei. Obiectivitatea ziaristului francez – un fundas roman sa il eclipseze pe adversarul sau francez! – nu a facut altceva decat sa sublinieze valoarea incontestabila a lui Penciu.

In 1962, la Bucuresti, Romania invingea, pentru a doua oara, Franta, 3-0, gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Alexandru Penciu.

Un an mai tarziu, echipa noastra se „incapataneaza” sa nu piarda si reuseste un egal, 6-6, la Toulouse, Penciu inscriind un drop gol, adaugand, astfel, trei puncte eseului marcat de Puiu Dragomirescu.

Meciul de la Nantes (3-11, in 1967), in care Penciu a inscris cele 3 puncte ale echipei noastre a constituit ultimul meci in Nationala. Dupa partida de la Nantes, dupa 32 de selectii sub culorile „Tricolorului”, marele fundas se retrage, la 35 de ani, din echipa nationala sub tricoul careia stralucise atatia ani.

Dar Alexandru Penciu nu a stralucit doar in meciurile echipei nationale. Cu echipa sa de club CCA/Steaua, Alexandru cel Mare a castigat de cinci ori campionatul si de patru ori Cupa Romaniei.

Imi ingadui sa reproduc doar doua dintre fazele memorabile – extrase din tolba de amintiri a fundasului stelist – care au bucurat ochii si sufletele suporterilor romani:

Eseul dintr-o partida cu Dinamo, pe Parcul Copilului, cand receptionand o lovitura imprecisa a lui Giugiuc, mijlocasul dinamovist, Penciu si-a pacalit adversarii mimand o incercare de drop gol, lansandu-se apoi intr-un contraatac surprinzator, slalomand printre adversari si inscriind eseu la capatul unei curse splendide.

Drop-ul marcat, de la 55 de metri, intr-un meci decisiv cu Grivita Rosie, prin 1963 sau 1964 (este mult de atunci!) in conditiile unui vant lateral foarte puternic care facea imposibila orice transformare. Penciu a lansat balonul nu catre buturi, ci, lateral, impotriva vantului, care a purtat, apoi, balonul printre zveltele „suliti” ale „H”-ului! Steaua a castigat cu 6-0 devenind, astfel, campioana nationala.

Perioada Rovigo – Primul „Grande straniero”

Dupa retragerea din activitatea interna si internationala, Alexandru Penciu pleaca, la solicitarea clubului Rovigo, in Italia. La 29 Noiembrie 1969, el soseste la Rovigo, la clubul Tosimobili, unde activeaza ca jucator-antrenor in perioada 1969-1973. Alexandru cel Mare devenea, astfel, primul „grande straniero” sosit la Rovigo!

In 1973 se intoarce in tara, dar in 1974 pleaca, din nou, la Rovigo, clubul italian organizandu-i un meci de adio. Atunci, Alexandru Penciu se hotaraste sa „ramana” stabilindu-se in Italia, impreuna cu sotia, Eugenia, si fiica sa, Alexandra.

Drept urmare, ideologia stramba a acelor vremi a decis ca numele unuia dintre cei mai valorosi jucatori romani sa fie sters din istoria rugby-ului romanesc.

Dupa o scurta escala in Canada, la Montreal, in 1978, Alexandru Penciu petrece doi ani, intre 1978 si 1980, ca antrenor la Oyonnax, in Franta.

In 1980 se reantoarce in Italia, antrenand la Mantova, Villadose si stabilindu-se, in cele din urma, la Belluno, ca antrenor, acolo unde traieste si astazi. El s-a ocupat, in principal, de pregatirea copiilor si juniorilor, cautand sa formeze viitori jucatori pe care sa se poata baza rugby-ul italian.

Si inainte de a incheia:

Domnule Penciu, multumiri pentru tot ceea ce ati daruit rugby-ului romanesc!
Post-Scriptum.

Am scris aceste randuri, in primul rand, in semn de respect pentru Alexandru Penciu, cel mai mare jucator de treisferturi din istoria, de pana acum, a rugby-ului romanesc si care reprezinta un reper important in istoria sportului cu balonul oval de la noi.

Un jucator care, din cauza faptului ca a parasit tara in 1974, a fost sters, pentru o vreme, din istoria rugby-ului nostru. In pofida nedreptatii impuse de o ideologie stramba, el a continuat sa existe in constiinta iubitorilor si suporterilor rugby-ului nostru, chiar si atunci cand numele sau fusese radiat din istoriografia rugbyului. Daca statistica l-a sters, temporar, din catastifele ei, istoria afectiva a rugby-ului romanesc nu l-a uitat niciodata.

Am scris aceste randuri dintr-un profund respect pentru generatiile care au reprezentat trecutul rugby-ului romanesc. Respectul pentru trecut atrage si respectul pentru prezent si viitor. Sa nu ii uitam pe marii jucatori de altadata, sa ii cinstim si sa-i pretuim, asa cum se cuvine, pentru valoarea lor si pentru loialitatea demonstrata fata de rugby-ul romanesc.

Am scris aceste randuri si pentru ca tinerii rugbysti de astazi sa realizeze ca Romania a avut un fundas de clasa mondiala care a impresionat pana si pe inventatorii rugby-ului.

Nostalgia rugby-ului de altadata: Domnul

Cand isi facea aparitia in tribunele stadioanelor bucurestene, parea un personaj descins dintr-o alta epoca.

De fiecare data cand il vedeam la meciurile de rugby, era imbracat la costum, purtand cravata, palarie tare, de fetru, tinand in mana o umbrela lunga, neagra, cu maner de piele, pe care o folosea, probabil, si ca baston.

Silueta dreapta, tinuta impecabila, eleganța – innascuta si nu facuta – il aratau purtandu-si senectutea cu o distinctie naturala, creand o prezenta aparte in tribunele unui teren de sport.

Ori de cate ori il intalneam, aparitia sa imi aducea aminte de John Gielgud, marele actor englez.

Statea linistit in tribune urmarind cu atentie meciul, iar ochii vioi si privirea agera ii confereau o expresie tinereasca in ciuda anilor pe care ii purta pe umeri.

In acea perioada, care devenea din ce in ce mai cenusie si inchisa, mi se parea ca prezenta sa la un simplu meci de rugby raspandea parfumul nostalgic al unei lumi trecute, lumea de dinainte de razboi, cu luminile si umbrele sale, cand totul era altfel. Chiar si rugby-ul…

Se vedea ca ii facea placere sa vina la meciurile de rugby; il insotea, probabil, aceeasi placere cu care urmarea, cu multi ani in urma, in perioada dinainte de razboi, intalnirile de pe terenurile „Federatiei”, la Sosea.

Revenind in prezent, imi amintesc de un meci international disputat – pe la sfarsitul anilor ’70 sau inceputul anilor ’80 – pe stadionul de rugby al clubului Steaua, in Ghencea.

La plecare, la capatul aleii care ducea la iesirea din stadion, erau cateva masini negre ale unor ambasade straine.

Intamplarea a facut ca el sa incetineasca pasul, parand a se opri, pentru cateva clipe, langa o asemenea masina, lasand impresia ca ar astepta sa i se deschida portiera.

Nu era nimic nepotrivit si nefiresc in aceasta scena.

Lumea se scurgea incet catre iesire, pe langa si prin fata lui si atunci am auzit in spatele meu doi spectatori vorbind „…uite la diplomatul asta, cred ca e englez…”.

Nu, nu era nici diplomat, nici englez.

Era regizorul Jean Georgescu.

Era un domn.

 

Sa (nu) privim inapoi cu manie?

Intrebarea de mai sus este inspirata de titlul piesei lui John Osborne si exprima o reactie emotionala generata de evenimentele care au clatinat, din temelii,  rugby-ul romanesc in acest an.

Nu as fi vrut sa se potriveasca cu situatia actuala, dar anul ce se incheie a fost un an de-a dreptul catastrofal pentru rugby-ul nostru.

2018 a fost anul in care rugby-ul romanesc s-a plecat pana la pamant, coplesit sub povara esecurilor suferite atat la nivelul seniorilor cat si la nivelul juniorilor.

A fost un an incarcat cu atatea deceptii si dezamagiri incat este greu sa il privesti altfel decat cu frustrare, tristete, pareri de rau, si cu o adanca nemultumire.

Un an care a confirmat realitatea pe care, poate ca unii nu vroiau, iar altii nu erau pregatiti sa o recunoasca si sa o accepte, in totalitate:

Rugby-ul romanesc se afla in cadere libera, scufundandu-se, din ce in ce mai mult, in mediocritate. O mediocritate care doare foarte tare. Chiar foarte, foarte tare.

Doua sunt evenimentele care au marcat, intr-un mod nefast, acest an:

Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala de anul viitor si comportarea sub orice critica a juniorilor in competitiile internationale.

Dezamagirea si deceptia generate de aceasta situatie imi amintesc de anul 2001, atunci cand echipa nationala a fost invinsa cu 134-0, de catre Anglia, la Londra.

Dezastrul de atunci a consemnat caderea rugby-ului romanesc in subsolul rugby-ului mondial, pecetluind ruptura totala si definitiva a rugby-ului nostru de grupa Tier 1 si asezarea in grupa Tier 2.

Acum, ne-am aflat la un pas de a retrograda in Divizia a treia a rugby-ului mondial.

Infrangerea umilitoare de pe Twickenham, in 2001, si descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala, in 2018, reprezinta doua momente dramatice in istoria rugby-ului nostru.

Aceste momente reprezinta doua reflectii diferite – amandoua, la fel de dureroase – ale aceleasi realitati neguroase, ele avand, insa, aceeasi cauza: colapsul sistemului intern al rugby-ului romanesc.

Am asistat, mai ales in ultimii ani, la un declin constant, caracterizat de o criza profunda a valorilor reale si la o fragilizare continua a structurilor interne ale rugby-ului nostru, criza care a atins cota maxima in acest an.

 

 

Descalificarea echipei nationale

Echipa nationala a fost descalificata de la Cupa Mondiala de anul viitor ca urmare a unei grave greseli comise in curtea noastra, cu mana noastra.

A fost un knock-out pe care ni l-am aplicat singuri.

Imi permit sa trag aceasta concluzie dupa citirea celor doua rapoarte prezentate pe site-ul World Rugby:

 

–            Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans, datat 10 mai, 2018.

–            Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Ambele rapoarte contin explicatii amanuntite, clare, logice, coerente.

 

Explicatii pe care, din pacate, nu le-am gasit, prezentate la fel de detaliat ca in documentele celor doua Comitete, in niciunul din comunicatele Federatiei noastre pe care am avut ocazia sa le citesc.

 

Greseala inadmisibila comisa in privinta evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea confirma starea de deriva a rugby-ului romanesc.

 

Si nu cred ca este cazul sa ne consideram victime ale marilor puteri rugbystice care vor sa ii pedepseasca, cu orice pret, pe cei mici.

.

Dupa parerea mea, World Rugby nu ne-a nedreptatit deloc, a cercetat, a constatat si a scos in evidenta greseala comisa si, drept urmare, nu a facut altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

 

In ceea ce ne priveste, ar trebui sa avem curajul si taria de caracter sa ne recunoastem greselile si sa le asumam.

 

Cum este posibil ca adversarii nostri – in acest caz, Federatia Rusa de Rugby – sa cunoasca mai bine decat noi situatia unui jucator care trebuia sa imbrace tricoul echipei nationale a Romaniei?

 

Sigur ca trebuie mers inainte, dar lipsa de transparenta in explicarea cauzelor care au dus la aceasta eroare capitala lasa un gust amar in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.

Sfarsitul anului a adus in prim plan si chestiunea numirii unui nou  antrenor la carma echipei nationale, dupa plecarea domnului Howells.

De curand, mai precis in luna septembrie,  Federatia l-a angajat pe domnul Thomas Lievremont ca antrenor al echipei nationale.

Dupa trei meciuri – victoria impotriva Portugaliei si infrangerile in fata Statelor Unite si Uruguay-ului – Federatia a denuntat, in mod unilateral, contractul cu antrenorul francez.

Impresia mea este ca o asemenea situatie amplifica criza actuala si intareste sentimentul de confuzie care pare a domina rugby-ul nostru.

Nu cunosc motivele care au dus la demiterea antrenorului francez.

Comunicatul Federatiei este destul de laconic, indicand faptul ca Thomas Lievermont si colegul sau Olivier Rieg nu si-au respectat mai multe clauze contractuale, ceea ce a dus la neindeplinirea obiectivelor de performanta stabilite de comun acord cu Federatia.

Nu este clar care au fost obiectivele respective, dar se pare ca au fost legate de rezultatele meciurilor din luna noiembrie.

A fost, oare, decizia Federatiei determinata de faptul ca Romania a fost invinsa de Statele Unite (38-5) si, pentru prima data, de Uruguay (27-20)?

A fost, oare, obligativitatea victoriei in cele trei meciuri din luna noiembrie – cu Portugalia, SUA si Uruguay – conditia principala a mentinerii domnului Lievremont la carma Nationalei? Au constituit primele trei meciuri principalul criteriu de evaluare a noului antrenor?

Repet, nu cunosc amanuntele care au determinat demiterea antrenorului francez, dar decizia este surprinzatoare avand in vedere ca in luna septembrie, Federatia anunta ca domnul Lievremont va sta pana dupa Cupa Mondiala din 2023.

Acum, Federatia impreuna cu World Rugby, incearca sa gaseasca un alt antrenor strain care sa preia echipa nationala.

Aceasta instabilitate dovedita prin demiterea domnului Lievremont creeaza o situatie generala neclara, nesigura si confuza si care nu prea are darul de genera un sentiment de incredere  in randurile viitorilor candidati .  Ramane de vazut cine vor fi acest candidati.

In acelasi timp, atentie!

Numirea unui antrenor strain la carma echipei nationale nu rezolva problemele de fond ale rugby-ul romanesc. Niciun antrenor, indiferent cat de valoros este, nu poate, in conditiile actuale, sa faca minuni in rugby-ul romanesc. Pentru ca, in ultima instanta, echipa nationala reprezinta nivelul competitiilor interne, iar din acest punct de vedere situatia rugby-ului nostru este extrem de dificila, mai ales la nivelul juniorilor.

O echipa nationala nu poate progresa fara existenta unor baze solide si a unui sistem capabil sa formeze jucatori si antrenori de valoare, in special, la nivelul juniorilor.

Prin urmare, o echipa nationala nu poate exista si nu se poate mentine, in sferele inalte ale rugby-ului mondial, fara a beneficia de un sistem intern construit pe o fundatie solida.

Am citit ca obiectivul principal – declarat la numirea domnului Lievremont – era acela de a avea o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (considerand ca ne vom califica); un obiectiv legitim si normal avand in vedere traditia rugbystica a tarii noastre.

Ma astept ca acest obiectiv sa fie preluat si de viitorul antrenor al Nationalei.

Dupa cum ma astept sa se stabileasca obiective si in privinta echipelor de juniori.

Pentru ca fara juniori de valoare, cum am putea forma o echipa nationala de seniori competitiva?

Daca am ajuns in situatia in care suntem acum, inseamna ca strategiile aplicate in ultimii ani nu au functionat. Atunci, daca s-a constat ca nu au dat rezultate, ele trebuie revizuite (dar nu pe ici pe colo) si schimbate in mod radical.

Nu avem nevoie de schimbari cosmetice, ci de solutii solide.

Desigur, echipa nationala are nevoie de un antrenor strain de valoare.

Ramane de vazut daca si in ce masura aceasta dorinta se va concretiza.

Juniorii – un abis marcat de lipsa performantelor

Alaturi de numirea unui antrenor care sa conduca Nationala, cred ca rugby-ul romanesc are nevoie de o reevaluare amanuntita, competenta, a situatiei juniorilor, si de stabilirea unei strategii viabile care sa permita implementarea eficienta a unui program solid de dezvoltare a rugby-ului juvenil. Aceasta presupune punerea pe picioare a unui sistem serios si eficient de formare a antrenorilor si jucatorilor la nivelul juniorilor.

Cred ca Federatia are datoria sa prezinte o strategie clara, incluzand mecanismele de implementare, in practica, a masurilor capabile sa scoata din impas rugby-ul juvenil.

In ultimii ani s-a creat, in sectorul juniorilor, un imens abis marcat de lipsa acuta, totala, a performantelor la nivel international, ceea ce reflecta erodarea fundamentelor rugby-ului romanesc.

Comportarea trista, presarata cu esecuri usturatoare, a selectionatei U-20, mai intai la Campionatul European unde a pierdut in fata Olandei, apoi la turneul World Rugby Trophy de la Bucuresti, confirmata de recenta infrangere in fata juniorilor spanioli, cu 70-6, a aratat ca sistemul rugby-ului juvenil nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut.

Saracia mijloacelor de exprimare – tehnice si tactice –  ale selectionatei U-20 a fost atat de evidenta in meciurile turneului de la Bucuresti, incat echipa noastra a parut a fi doar un slab partener de antrenament pentru celelalte echipe participante.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, asa cum a fost turneul de la Bucuresti, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, iar in meciul cu selectionata Spaniei (faptul ca a fost un meci de pregatire nu poate constitui o scuza), primesti 70 de puncte, cuvintele par a fi de prisos.

In acest context marcat de continue deceptii, am observat tendinta de a cauta aspecte pozitive in infrangeri.

Am mai scris si cu alte ocazii: trebuie sa avem intelepciunea de a invata din infrangeri.

Dar, sunt infrangeri si infrangeri.

Infrangeri la doar cateva puncte diferenta in care greseli individuale sau colective,  tactica nepotrivita si lipsa de concentrare in momente-cheie sunt factori care pot duce la pierderea unui meci pe muchie de cutit. Acestea sunt infrangerile din care se poate invata.

In schimb, infrangerile in care diferenta de scor este de 50-60 de puncte si incasezi 10 sau 11 eseuri intr-un meci, nu cred ca pot servi de invatatura. Faptul ca echipa a pierdut, in serie, toate aceste meciuri demonstreaza faptul ca lacunele erau mult prea mari pentru a putea fi corectate de la meci la meci.

Asadar, sa nu ne facem un obicei din a extrage pozitivul din infrangeri din care nu se poate invata nimic, sa ne ferim a aluneca in clisee si sabloane, evitand sa recunoastem, cu responsabilitate, onestitate si luciditate, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Daca alegem calea cliseelor si a sabloanelor, nu facem altceva decat sa ne furam caciula singuri.

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei in care a primit 71 de puncte si 11 eseuri? Sau din recentul meci de pregatire cu Spania in care a primit 70 de puncte si 10 eseuri?

Un raspuns sablon pare a fi: „jucatorii invata sa ia decizii in momentele de presiune”.

Ma indoiesc ca jucatorii au invatat sa ia decizii sub presiune in asemenea meciuri; pentru daca ar fi invatat, echipa nu ar fi incasat 56, 70 si  71 de puncte.

Sa nu ne imbatam cu apa rece considerand ca aceste infrangeri au fost determinate de o temporara criza de forma. Este vorba de o criza mult mai profunda, o criza a sistemului si a structurilor interne.

Sa privim adevarul in fata si sa nu cautam sa indulcim amaraciunea infrangerilor punand intrebari comode care sa ceara raspunsuri comode, evitand sa abordam, in mod direct si fara menajamente, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Sa avem puterea si taria de caracter si sa evaluam situatia cu realism, luciditate, buna credinta, si exigenta.

Situatia rugby-ului romanesc pare sa se fi degradat intr-o asemenea masura, atingand un nivel atat de scazut, incat va fi extrem, extrem de greu sa isi revina.

Rugby-ul romanesc trece printr-un moment teribil de dificil si este normal ca in momentele dificile intreaga comunitate a rugby-ului romanesc sa fie unita.

Dar a fi unit nu inseamna a evita dezbateri transparente si coerente; nu inseamna a ignora critica civilizata si diferenta de opinii; nu inseamna a evita sa spui lucrurilor pe nume atunci cand lucrurile nu merg bine. Si nu inseamna a evita recunoasterea erorilor si asumarea responsabilitatilor .

Nu este vorba de a lansa o vanatoare de vrajitoare si nici de dorinta de a asista la „executii” publice. Este vorba, pur si simplu, de a accepta si admite greselile, atunci cand ele se intampla, de a asuma responsabilitatile legate de aceste greseli.

Si daca privim in viitor, sa recunoastem ca rugby-ul romanesc are nevoie de solutii concrete care sa produca rezultate eficiente, pe teren, si nu pe hartie.

Inainte de a incheia as vrea sa subliniez urmatoarele:

In primul rand:

Dupa parerea mea, progresul real al rugby-ului romanesc trebuie definit si masurat prin mijloace si nu prin scopuri si obiective.

Oricine are dreptul sa propuna scopuri generoase si sa stabileasca obiective ambitioase si indraznete.

Nu este nimic rau in aceasta atitudine. Sigur ca dorim sa avem o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (daca ne vom califica). Dupa cum ne dorim sa avem si echipe de juniori competitive la nivel international.

Intrebare care se pune, insa, este: Avem, oare, mijloacele necesare pentru a atinge obiectivele propuse?

In al doilea rand:

In procesul de reconstructie pe care il asteptam sa inceapa ( si speram ca va incepe), sa nu acceptam superficialitatea si mediocritatea, pentru ca daca le acceptam vom continua sa fim superficiali si mediocri.

Si nu aceasta este calea pe care trebuie sa o urmeze rugby-ul romanesc pentru a progresa.

Irlanda-All Blacks 16-9: Riverdance a triumfat pe Aviva Stadium!

Rugby-ul irlandez este in sarbatoare!
Un adevarat Riverdance s-a declansat, daca nu in tribunele inghesuite, atunci, cu siguranta, in sufletele suporterilor irlandezi, in momentul in care Brodie Retallick a scapat balonul comitand „inainte” si consfintind, astfel, marea izbanda a Irlandei!
A fost un meci-test care s-a caracterizat, mai presus de orice, prin ardoarea si incrancenarea inclestarii dintre cele doua echipe.
Un meci care, datorita rezultatului, a capatat un caracter exceptional pentru rugby-ul irlandez.
Aceasta prima victorie pe teren propriu asupra Noii Zeelande, va pastra, mereu, o semnificatie majora pentru Irlanda, consemnand un moment glorios in istoria rugby-ului din Insula de Smarald.
Acum doi ani, Irlanda invingea – pentru prima data in 111 ani – Noua Zeelanda (40-29), la Chicago, dar, doua saptamani mai tarziu, pierdea cel de-al doilea test, 9-21, la Dublin.
Acum, la Dublin, pentru prima data in 113 ani, Irlanda ii invinge pe All Blacks, acasa, in fata inflacaratilor lor suporteri!
Acest meci face parte din categoria meciurilor stranse, extrem de echilibrate, intre echipe de acelasi calibru, meciuri care sunt decise, in cele din urma, fie de greseli, fie de sclipiri.
Meciul de pe Aviva Stadium a fost decis de sclipirea lui Jacob Stockdale care a inscris un eseu crucial la capatul unei splendide actiuni indviduale.
Alaturi de inspiratia si executia lui Stockdale – care trebuie laudate si admirate – faza eseului a scos in evidenta vulnerabilitatea apararii neo-zeelandeze.
Dupa ce au castigat posesia balonului, irlandezii s-au pregatit sa atace pe partea dreapta, dar Bundee Aki a schimbat, brusc, directia atacului catre flancul stang, ingaduindu-i lui Stockdale sa surprinda defensiva oaspetilor gratie unei actiuni individuale de mare clasa si precizie.
Revedeti faza eseului, si obsevati spatiul liber, lasat neacoperit de Ben Smith si de apararea neo-zeelandeza.
La fel se intamplase cu o saptamana in urma, in meciul cu Anglia, atunci cand Chris Ashton marcase, pe partea lui Rieko Ioane, eseul sau galopand, nesingherit, intr-o zona neacoperita de All Blacks.
Pe Aviva Stadium, furia irlandeza a ingenuncheat pragmatismul neo-zeelandez.
Victoria s-a datorat, in mare masura, formidabilei organizari defensive care a anihilat, cu ferocitate, „puterea de foc” a ofensivei neo-zeelandeze. O defensiva organizata in cel mai pur stil al rugby-ului in XIII, purtand amprenta lui Andy Farrell, antrenorul responsabil cu apararea si fost jucator de rugby league.
O presiune continua, continua, continua care i-a sufocat pe All Blacks, blocand toate culoarele de atac al oaspetilor. Sub aceasta presiune continua, apararea All Blacks a devenit vulnerabila, aspect care iesise in evidenta si in meciul precedent, cu Anglia..
Ca si in partida de pe Twickenham, All Blacks au primit un eseu, singurul al meciului, pe aripa, de data aceasta pe aripa stanga, intr-o zona lasata complet libera de Ben Smith.
Linia a treia – Peter O’Mahony-CJ Stander- Josh Van der Flier- a avut o influenta mai puternica asupra meciului, in general, si a rezultatului, in special,.decat adversara sa directa alcatuita din Liam Squire(Scott Barrett)- Kieran Read- Ardie Savea,(cu toate ca acesta din urma a fost, probabil, cel mai bun jucator al echipei sale).
Elocventa este faza din minutul 61, in care Peter O’Mahony a salvat un eseu aproape sigur, interceptand balonul de urmarire, lansat de Beauden Barrett, si pe care il „vana” Brian Smith.
Inaintasii irlandezi s-au impus in gramezile ordonate, faza in care, gramada All Blacks nu a cedat, dar a schiopatat, etaland o neasteptata vulnerabilitate; vulnerabilitate care s-a resimtit, in special, pe partea stanga acolo unde Karl Tu’inukuafe a fost dominat de Tadhg Furlong.
Faptul ca Tu’inukuafe a fost schimbat, impreuna cu colegii sai din linia intai, Owen Franks si Codie Taylor, in minutul 46, in timp ce Tadgh Furlong a fost inlocuit de-abia in minutul 65, intareste observatia de mai sus.
In plus, din pacate pentru neo-zeelandezi, trei dintre veteranii All Blacks, Kieran Read, Ben Smith si Aaron Smith, au avut, probabil, una dintre cele mai cenusii evolutii din ilustra lor cariera. Ceea ce vreau sa subliniez prin aceasta observatie nu este faptul ca au jucat slab; ci, ca nu avut impactul obisnuit, in special in crearea unor actiuni decisive care sa fi influentat rezultatul meciului.
Spre exemplu, in minutul 44, Read a blocat o lovitura de urmarire lansata de Jacob Stockdale, dar a comis „inainte” intr-o faza, relativ simpla, in care Jack Goodhue astepta doar pasa decisiva pentru a sprinta catre eseu.
Fara indoiala, rivalii traditionali ai Noii Zeelande s-au bucurat pentru infrangerea suferita de All Blacks, descoperind potentiale slabiciuni ale acestora si cautand sa copieze si sa perfectioneze „reteta” irlandeza pentru a-i invinge, in viitor, pe temutii All Blacks.
Infrangerile suferite de All Blacks in fata Africii de Sud si a Irlandei, precum si victoria dificila, obtinuta la un punct diferenta, in fata Angliei, au expus aspecte vulnerabile in „armura” neo-zeelandezilor, ceea ce a generat un nestapanit sentiment de satisfactie printre natiunile batranului continent, presa europeana descoperind si declarand, cu bucurie si entuziasm: All Blacks nu sunt infailibili, All Blacks nu sunt invincibili!
Este adevarat, All Blacks nu au fost si nu sunt invincibili.
Sa reamintim, insa, ca ei poseda un palmares cu care niciuna din natiunile rivale se poate lauda.
Spre exemplu, din 2012, atunci cand Steve Hansen l-a inlocuit pe Graham Henry, All Blacks au sustinut 95 de meciuri-test, obtinand 84 de victorii, 3 egalitati si 8 infrangeri!
Un procentaj victorios de 88% de-a lungul a sase ani!
Nu am date exacte, dar nu cred ca exista, in niciun alt sport, o echipa nationala care sa se poate lauda cu o asemenea impresionanta statistica.
Victoria irlandezilor a fost absolut meritata si incununeaza eforturile staff-ului tehnic si ale jucatorilor, iar entuziasmul generat este pe deplin justificat.
In acelasi timp, sa nu uitam, totusi, ca victoria de pe Aviva Stadium este doar cea de-a doua victorie a Irlandei asupra Noii Zeelande, in seria de 31 de meciuri-test, inceputa in 1905, chiar la Dublin.
Aceasta statistica nu diminueaza cu nimic meritele lui Rory Best si ale coechipierilor sai si nu umbreste laurii unei victorii exceptionale a rugby-ului irlandez. Generatia lui Best a realizat ceea ce atatea alte generatii de rugbysti irlandezi nu reusisera de-a lungul unui secol.
In mod evident, neo-zeelandezii au fost si sunt, inca, afectati, profund, de infrangerea suferita.
Steve Hansen a explicat foarte limpede: „Nu castigi atatea meciuri cate a castigat aceasta echipa All Black si sa nu te doara atunci cand esti invins, indiferent de cine este adversarul si de cat de bine a jucat. Vestiarul este tacut si sumbru… si asa trebuie sa fie. Asa trebuie sa te simti atunci cand esti invins”.
Noua Zeelanda nu este o echipa care sa accepte, cu usurinta, sa piarda; si, mai ales, sa piarda in maniera in care a pierdut la Dublin, fara a inscrie un singur eseu.
Mai mult decat atat, Kieran Read si colegii sai vor fi dezamagiti, in primul rand, de nivelul mediocru (pentru standardele All Blacks) al calitatii executiei si, in ultima instanta, de neputinta de a „sparge”, intr-o maniera decisiva, zidul defensiv irlandez.
All Blacks au reprezentat si reprezinta un reper fundamental pe scara valorilor in rugby-ul mondial, de-a lungul istoriei rugby-ului ei functionand, intotdeauna, in mod constant, aproape de curba de saturatie a inaltei performante.
Bazat pe evolutiile din ultimele meciuri-test, Irlanda, Anglia, Africa de Sud au dovedit ca au capacitatea de a se apropia ( si, de ce nu , de a o depasi intr-un duel direct) de Noua Zeelanda.
Orice natiune care doreste sa atinga si sa ramana in varful piramidei inaltei performante trebuie sa se masoare cu Noua Zeelanda. Mai mult decat atat, trebuie sa ii invinga pe All Blacks.
Prin victoria de la Dublin, Irlanda a facut un prim pas in aceasta directie. Pana la Cupa Mondiala de anul viitor,este, insa, un drum lung.
Privind prin prisma succesului de Dublin, viitoarea editie a Turneului celor VI Natiuni se anunta foarte interesanta, avand in vedere ca Irlanda va intalni Anglia si Franta pe teren propriu.
De asemenea, va fi interesant de observat cum vor fi aplicate, in viitor, invatamintele transmise celor doua tabere de victoria si, respectiv, infrangerea de pe Aviva Stadium.
Victoriile sunt importante, iar izbanda de la Dublin reprezinta o victorie enorma pentru Irlanda.
Dar si infrangerile au importanta lor.
Pentru ca din infrangeri pot invata si cei mai buni. Chiar si All Blacks.